CU OCHII ALTORA: STEAUA DE LA RĂSĂRIT

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

Prin vara lui 2004, la vreo 2 ani de la apariția cărții pe care o alcătuisem, practic, împreună, Occidentali convertiți la Ortodoxie. Șase ipostaze mărturisitoare (Editura Christiana, București, 2002), am primit de la părintele Gheorghe Calciu traducerea în românește a acestui articol tocmai apărut pe atunci în limba engleză. Nu știu cît mai este astăzi de actual, nici dacă între timp fenomenul a progresat sau a regresat, dar poate că textul nu strică să fie recitit (menționez că parantezele drepte îmi aparțin) – și să se mediteze pe marginea lui – în contextul în care creștinismul devine tot mai problematic în Marea Britanie (cum am arătat într-o altă postare recentă), iar Ortodoxia este tot mai agresiv atacată chiar la ea acasă (cum s-a întîmplat la noi în această toamnă, după cele petrecute la Clubul Colectiv)... (R. C.)

O RELIGIE STRĂVECHE

În timp ce Biserica Anglicană se străduieşte din greu să-şi ţină turma cît mai aproape, o nou-venită – dar cu un trecut străvechi – îi cucereşte din ce în ce mai mult pe englezi, inclusiv pe Prinţul de Wales. În primăvara trecută [2003], într-o sîmbătă noaptea, poliţia din Londra a fost chemată să supravegheze o mare mulţime adunată în cartierul londonez Knightbridge. Nu mai puţin de 1500 de persoane se înghesuiau să se strecoare într-o clădire a cărei capacitate era pentru cel mult jumătate din ele. Unii chiar au leşinat, iar înăuntru, conform celor raportate de un poliţist, era „ca într-un cuptor”. Înghesuiala aceasta nu era prilejuită de vreo manifestare ilegală, ci de slujba Învierii Domnului din noaptea de Paşti, ţinută la Catedrala Ortodoxă rusă din Ennismore Gardens!

În ultimii 15 ani [deci cam din 1990], numărul credincioşilor ortodocşi din Anglia a crescut de la 170.000 la mai mult de un sfert de milion, făcînd din Ortodoxia orientală confesiunea creştină cu cea mai rapidă creştere. Biserici ortodoxe şi chiar vreo 6 mănăstiri pot fi întâlnite acum din Truro şi pînă la Dunblane. Acest lucru este cu atît mai remarcabil cu cît Ortodoxia nu face „evanghelizare”, ca alte culte creştine, şi este, după spusa unui convertit, „absurd divizată şi într-o ceartă continuă”. 

Un factor important îl constituie, desigur, marele număr de imigranţi sosiţi din Est, şi mai ales din fosta Uniune Sovietică. Deşi numărul de convertiţi nu este mare, prin comparaţie, ei joacă un rol extraordinar de însemnat. Cei mai influenţi oameni ai Bisericii  Ortodoxe din Anglia – Episcopul Kallistos Ware, în Biserica greacă, şi episcopul Vasili Osborne, în Biserica rusă – au venit de la protestanţi. În plus, există în Anglia un număr important de figuri ilustre care simpatizează cu Ortodoxia, fără a fi propriu-zis convertiţi. Un centru important de simpatie îl constituie asociaţia „Prietenii Muntelui Athos”, care susţine mănăstirile greceşti din Sfîntul Munte şi îi include ca membri de seamă pe Sir Pattrick Leigh Fermor, pe Ducele de Edinburgh şi pe Prinţul de Wales. Implicarea Prinţului Philip nu ne surprinde, avînd în vedere că Biserica Ortodoxă Greacă şi l-a apropiat mai demult. Mai surprinzătoare ni se pare prezenţa Prinţului Charles, care este [conform tradiţiei] viitorul cap al Bisericii Anglicane. „El este profund mişcat în duh de Muntele Athos”, spune un membru al asociaţiei. „Prinţul vizitează în fiecare an Muntele Sfînt, unde petrece cel puţin o săptămînă, şi este foarte admirat acolo”. 

Philip Sherrard pretinde că Prinţul Charles a fost influenţat de el, care este un susţinător radical al Ortodoxiei şi ecologiei, argumentînd că întreaga creştinătate occidentală a dus la degradarea mediului natural, prin separarea dintre spiritual şi fizic. Prinţul a mai fost puternic influenţat şi de stră-stră-mătuşa lui, Elizabeta, Marea Ducesă de Rusia, victimă a revoluţiei comuniste, canonizată în 1993. Charles a comandat o icoană a sfintei lui Aidan Hart, un neozeelandez, fost călugăr ortodox stabilit în Shropshire. Prinţul are şi un requiem scris pentru ea de cel mai eminent dintre convertiţi, John Tavener, care a compus mai multe lucrări bisericeşti şi a înfiinţat biserica sa personală, plină de icoane, în Dorset. […] 

Cea mai largă prezenţă în Anglia o are Biserica greacă, cu 120 de parohii. Cea rusă totalizează vreo 35, dar, după părerea Victoriei Clark, o specialistă în Ortodoxie, ea este mai deschisă pentru convertiţi decît cea greacă. Dacă te duci în Ennismore Gardens într-o duminică dimineaţa, vei găsi acolo perechi de tineri care nu au nimic de-a face cu Rusia. Ce-i atrage acolo? Conservatismul [tradiţionalismul] Ortodoxiei este un important factor de atracţie. În timp ce anglicanii şi catolicii agonizează sub tendinţele moderniste, mulţi tineri găsesc o certitudine într-un corp [eclezial] care, după afirmatia Episcopului Ware, „a păstrat tradiţia şi continuitatea vechii Biserici în deplinătatea ei”. 

Această aderenţă la dogmă este completată de credinţa că Bisericile din Vest se sprijină prea mult pe raţiunea umană. Slujbele ortodoxe, cu aprinderea lumînărilor, metaniile şi sărutarea icoanelor, au mai multă acţiune fizică şi sînt mai potrivite pentru emoţia spirituală. „Liturghia noastră are o frumuseţe care se adresează întregii fiinţe”, spune părintele John Hockway, un preot englez prin naştere, stabilit în Enfield. „Cîntările, tămîia, modul în care e construită biserica, toate sînt manifestarea lui Dumnezeu şi părtăşia noastră la Împărăţia Lui. Liturghia ortodoxă răspunde unui adînc dor al fiinţei umane”.  

Dacă Biserica Ortodoxă este oarecum împotriva prozelitismului, aceasta se datorează, în parte, convingerii că Liturghia vorbeşte prin ea însăşi. În plus, spune un convertit, „ortodoxul este foarte conştient de faptul că el este un musafir în Anglia şi nu doreşte să intre în conflict cu alte Biserici”. 

Cea mai notabilă convertire recentă fost trecerea la Ortodoxie a unui număr de 30 de preoţi şi diaconi anglicani care au respins preoţia femeilor. „Dar – spune unul dintre ei, părintele Michael Harper – nici Biserica greacă, nici cea rusă nu s-au arătat receptive faţă de intenţia noastră. Atunci ne-am adresat Bisericii antiohiene… pentru că ea a fost singura care şi-a deschis larg braţele ca să ne primească”. 

Faptul că slujbele ortodoxe sînt ţinute tradiţional în limbi nefamiliare englezilor – limbile slave, greaca sau araba – a constituit un impediment pentru convertiri. În ultimul timp, însă, situaţia s-a schimbat simţitor, fiindcă bisericile au introdus părţi din servicii în limba engleză, iar la unele chiar întreaga liturghie. […] 

În cartea sa, The Inner Kingdom, Episcopul Kallistos Ware recunoaşte că există unele conflicte şi dezbinări în sînul Bisericii Ortodoxe, însă, argumentează el, este mai bine să te sfădești pe anumite probleme mai puţin importante decît să fii, ca anglicanii, „uniţi, în cea mai mare parte, într-o organizaţie aparentă şi să fii profund divizat în credinţe şi în formele publice de adorare a lui Dumnezeu”. „Biserica Ortodoxă – spune un convertit – este plină de tot felul de neînţelegeri mărunte, dar, în inima ei, ea rămîne într-o singură credinţă – neclintită: că lumea este transfigurată prin săvîrşirea Sfintei Liturghii. Este foarte obişnuit să întîlneşti convertiţi care s-a întîmplat să ajungă din stradă la o slujbă ortodoxă şi să gîndească: Aici rămîn! M-am întors acasă!”.

Anthony GARDNER

 

(Articol apărut în ziarul Times din 22 mai 2004,

tradus şi expediat de părintele Gheorghe Calciu)