OVIDIU VASILESCU ŞI “FANTOMELE ROŞII”

SUMARUL BLOGULUI

Poet, prozator, dramaturg, eseist, Ovidiu Vasilescu (n. 1939) este genul literatului complet, chiar dacă nu toate experienţele sale creatoare plac sau îl reprezintă deopotrivă. Eu unul mărturisesc că deşi i-am citit cu interes şi reflecţiile aforistice, şi încercările dramatice (Fără cortină, 2004), şi ambiţiosul roman Saul şi... Pavel (2006), îl preţuiesc în primul rînd ca poet[1], ba cred că, de fapt, îndărătul tuturor celorlalte ipostaze creatoare se ascunde tot poetul, ca o rara avis proteică şi inepuizabilă, pe care vremurile n-o merită şi care ea însăşi ar fi meritat să respire şi să zboare în văzduhul altui timp. Dar vremurile, mai mult sau mai puţin rele (căci bună cu adevărat nu-i decît nevremelnicia paradisului pierdut), sînt şi ele parte a crucii pe o avem fiecare de purtat prin lume.
Cum observam mai demult, Ovidiu Vasilescu, “pendulînd cu un fel de inepuizabilă tinereţe între ţara de refugiu (America) şi ţara de baştină (România), cînd înfiorat mistic de taina dumnezeirii, cînd răzvrătit – la modul romantic – de «absenţa» sau «tăcerea» lui Dumnezeu, sincer pînă la teribilism cu sine şi cu ceilalţi, certat cu lumea şi în acelaşi timp îndrăgositit aproape cu neînţelepciune de ea, [...] se vădeşte egal pe linia vocaţiei sale de cruciat şi templier al rosturilor şi rostirilor”, reasumîndu-şi, iarăşi şi iarăşi, “unica-i identitate fără umbră de îndoială: cea de bine­credincios şi dreptmăritor al limbii române”. Şi tot atunci identificam “trei ipostaze majore ale eu-lui său liric, subtil întreţesute şi anevoie măsurabile la «cumpăna sufletului»: Îndrăgostitul, Întemniţatul şi Înstrăinatul”.
De data aceasta, prin Constelaţia fantomelor roşii, este în discuţie ipostaza Întemniţatului – nu ca poziţionare simbolic-existenţială, ci ca realitate crudă, trăită aievea într-o tinereţe tîlhărită de istorie, de la 17 la aproape 25 de ani, în bolgiile Gherlei, Aiudului, Peripravei sau Jilavei. În 1956, cînd a început calvarul său, Ovidiu Vasilescu era desigur unul dintre cei mai ti­­neri deţinuţi politici ai “obsedantului deceniu“.
Am constatat încă de la primele pagini, sub raportul strict al scriiturii, că memorialistul îmi place aproape la fel de mult ca şi poetul. În fond, memorialistica este un gen de frontieră, un fel de lirică deghizată în epică, de retrăire interioară a propriilor aventuri existenţiale. Pe de altă parte, trebuie spus că o astfel de mărturie, ţinînd nu doar de urzeala unei biografii personale, ci de însăşi “crucificarea României” pe Golgota sinistră a experimentului comunist, depăşeşte cu mult miza literară. Scriind paginile acestea de o dureroasă autenticitate mărturisitoare, Ovidiu Vasilescu împlineşte o datorie nu doar faţă de sine, ci de o întreagă umanitate mucenicită: glasul lui se face deopotrivă glas al lui Dumnezeu şi al morţilor, chemînd generaţiile de azi şi de mîine la o meditaţie responsabilă asupra trecutului şi la o veghe neîntreruptă pentru ca astfel de orori să nu mai fie lăsate să se repete.
Mărturiile de acest gen au desigur greutate în sine – o greutate brută şi nenegociabilă. Dar împrejurarea de a beneficia şi de un anume dar al expresiei le adaugă un plus de “tranzitivitate” în conştiinţa adeseori capricioasă a contemporanilor şi – mai ales – a posterităţii. Ajutat de talentul său literar, Ovidiu Vasilescu se înscrie, prin Constelaţia fantomelor roşii, între purtătorii de cuvînt privilegiaţi ai experienţei penitenciare din fostul lagăr comunist, alături de o întreagă pleiadă de nume ilustre, de la Aleksandr Soljeniţîn la Vladimir Bukovski şi de la Paul Goma la Ioan Ioanid.
Cartea e scrisă într-un dublu registru: rememorarea faptelor, pe de o parte, şi reflecţia asupra lor, pe de altă parte. Pasajele redate cu cursive ţin de acest al doilea registru, oarecum transfigurator. Reflecţia are, fireşte, gradul ei de subiectivitate, dar introspecţia omului Ovidiu Vasilescu confruntat cu istoria recentă nu-i pentru aceasta mai puţin introspecţie a Omului confruntat cu Istoria în general.
Ştim că Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt se deschide cu cele trei soluţii ale omului – nu mistice, ci lumeşti – “pentru a ieşi dintr-un univers concentraţionar” (şi, în genere, din orice tip de agresiune totalitară): cea a lui Soljeniţîn (a te considera ca un om mort pentru lume), cea a lui Zinoviev (totala neadaptare la sistem, nebunia pentru/întru libertate) şi cea a lui Churchill şi Bukovski (voluptatea şi curiozitatea rezistenţei încăpăţînate). Şi în Constelaţia fantomelor roşii se schiţează încă din capul locului o astfel de soluţie (ce pare o sinteză între a doua şi a treia soluţie de mai sus): “Aveam să înţeleg că tot ce te poate ţine la suprafaţa deznădejdii este să nu renunţi la a fi un combatant onest şi să nu te predai niciodată inamicului. [...] Timpul m-a ajutat să ajung la înţelegerea că un prizonier, pentru inamic, este un combatant dezarmat, pe cînd un luptător care s-a predat inamicului nu poate fi considerat decît un aliat nesigur. Soldatul adevărat nu se gîndeşte la moarte şi cu atît mai puţin la a se preda inamicului. El vrea să trăiască şi să învingă!”.
Rezistenţa nu este însă tocmai lesnicioasă cînd ai de-a face cu tipul uman al bestiei robotizate, pe a cărei mînă regimul te-a abandonat (“În cadrul metalic, cu arătătorul pe buze şi ochii holbaţi, apăruse «omul nou»! Un «neanderthal» vopsit în kaki, cu cizme din piele neagră, cu centură şi diagonală, se holba la mine, ca buimăcit. Pe capul imens purta o caschetă kaki şi ea, tivită cu o bandă albastră de jur-împrejur, aşa cum albaştri îi erau şi epoleţii de pe care luceau o tresă groasă şi una mai îngustă...”), şi cînd, pe lîngă teroarea psihică, sînt puse în lucrare, pe pielea ta, adevărate rafinamente ale torturii fizice: “Erau două feluri de bătăi la tălpi. Prima încercare se făcea desculţ. Se pare însă, că nu-i satisfăcea îndeajuns pe bătăuşi. «Spectacolul» se termina prea repede; sîngerai, ţi se rupea un os, ori vasele rupte din interior făceau ca gleznele şi labele picioarelor să se umfle în doar cîteva minute. Schingiuitul avea avantajul(!) că trauma era locală. Bătaia peste încălţăminte, a doua încercare, era de mai lungă durată; bestiile loveau cu o rangă de fier, o ţeavă metalică, pînă ce, uneori, ţeava se curba. Fiecare lovitură peste încălţăminte transmitea un impuls dureros, direct în creier. Era nu doar dureros, era şi înfricoşător. Trăiai spaima că-ţi pierzi minţile şi uneori chiar aşa s-a şi întîmplat!”. Sau: “... legau victima de mîinile aduse în faţă ca pentru rugăciune. Un altul aşeza picioarele unei capre de lemn în poziţii opuse, iar legătura dintre ele o făcea un drug de metal. După ce victimei i se legau mîinile, trebuia să se aplece şi să-şi cuprindă genunchii, aşa încît, adunat, compactat, oferea un spaţiu între braţe şi unghiul de închidere al genunchilor, prin care se introducea o ţeavă. Călăii apucau capetele ţevii şi o sprijineau de cele două capre. Victima, astfel suspendată, se putea roti, ajungînd în poziţia dorită de torţionari, cu capul în jos, expunîndu-şi perfect tălpile. Se lucra la două răngi. Loveau consecutiv cîte doi. Probabil în ideea să aibă fiecare o participare, fie chiar şi minimă, pentru că, oricum, victima nu ţinea la mai mult de 15-20 de lovituri şi leşina”.
Oricîtă putere lumească ai fi pus în rezistenţa ta, pînă la urmă tot de la Dumnezeu, prin “soluţia mistică a credinţei” (particulară şi necuantificabilă, după N. Steinhardt, întrucît este “consecinţa harului prin esenţă selectiv”), vine, chiar şi pentru firile mai puţin religioase, deplina îm-puternicire în faţa maşinii infernale: “Cît de mare este taina rugăciunii în momentele de disperare! Cît de mare este disponibilitatea noastră atunci de a stărui în planul evlavios şi de a ne apropia total, cu fanatism, cu un voluntarism tulburător, aproape copilăresc, de Cel al Cărui nume, de multe ori, îl luăm în derîdere. [...] Tînăr şi înfăşurat în platoşa religiei mele ortodoxe, mă consideram o cetate inexpugnabilă, chiar dacă, uneori, simţeam fizic cum laţul se strîngea tot mai mult în jurul gîtului meu. Important pentru mine era să ies din dificultate aşa cum intrasem, ori să nu mai ies niciodată. Acela a fost testamentul meu!”.
Atent la cei din jur, fiind şi la vîrsta cînd omul îşi caută mai abitir decît oricînd repere şi modele, dar şi un fel de patos al solidarităţii exemplare, tînărului deţinut nu puteau să nu-i atragă atenţia deţinuţii legionari (despre care şi Steinhardt are pagini memorabile), mai viguroşi, mai demni şi mai încrezători decît ceilalţi “politici” nu numai datorită vîrstei lor de regulă mai tinere, ci poate şi datorită mai bunei lor relaţii cu creştinismul şi cu credinţa în genere (Căpitanul lor le ceruse anume “să creadă nelimitat”): “Am remarcat prezenţa numeroasă a legionarilor şi mai ales tinereţea lor în comparaţie cu celelalte Partide Istorice. Erau mult mai ageri, mai activi şi trăiau într-un grup solid. Aveau un moral foarte bun, ceea ce le dădea un fel de desprindere, de detaşare faţă de situaţia grea. Ascultam şi părerile altora, chiar ale inimicilor lor, care confirmau ceea ce văzusem eu. Personal eram entuziasmat de protestele şi grevele legionarilor, care mergeau mereu pînă la limita posibilă, indiferent de sacrificii”. Mai tîrziu, în libertate, la a doua tinereţe, avea să scrie chiar o carte despre “omul legionar”[2]. Ca o întruchipare a lui îi apăruse, în anii detenţiei, bunăoară un Mircea Tarcea: “Avea 29-30 de ani cînd l-am cunoscut eu. Era înalt şi atletic, calm şi ordonat, un transilvănean dintr-o familie cu tradiţie preoţească. Tatăl său, preot, murise la Aiud după mai mulţi ani de osîndă. Mircea era omul pe cuvîntul căruia puteai conta pînă în pînzele albe. Nu era un exaltat; cumpătat, dar ferm în atitudinea lui faţă de comunismul abject, era pur şi simplu simbolul omului intransigent şi hotărît să meargă pe drumul său pînă la capăt”.
O puternică impresie i-a făcut, ca atîtor altora, prinţul Alexandru Ghyka (legionar şi el). Dar cea mai mare fascinaţie au exercitat-o asupra tînărului poet în formare cei doi “barzi” supremi ai închisorilor, Radu Gyr (1905-1975) şi Nichifor Crainic (1889-1972), ce l-au determinat şi la un fel de legămînt cu sine însuşi (care continuă să-l oblige şi astăzi la fel de mult ca şi ieri): “În acea perioadă, mulţi dintre cei aflaţi în detenţie învăţaseră poezii din superbele opere ale lui Radu Gyr şi ale lui Nichifor Crainic. Astfel, memorarea de către deţinuţi a acelor poezii devenise o modă. Întîlnirea mea cu operele acestor doi mari poeţi a fost o adevărată revelaţie. Două genuri diferite, însă opere consistente şi scăpărătoare amîndouă! Metaforei inegalabile a lui Gyr, Crainic îi răspundea cu versul adînc, filosofic, mistic. Doi titani ai literaturii române din subteranele acelei vremi! Spirit mai puţin conformist, Crainic s-a păstrat, ca scriitor şi mai ales ca poet, la distanţă de faptul politic, ceea ce a dat o mai mare arie de rezonanţă operei sale poetice. Din păcate, Radu Gyr, subordonat ideii legionare, a înţeles că şi scrisul său trebuie să fie subordonat, încarcerat acelei colectivităţi politice, fapt care a stopat cumva diversificarea şi universalitatea operei sale, de altfel magnifice. Întîlnirea cu poezia lor adîncă şi sobră a avut un impact atît de mare asupra conştiinţei mele, încît, din acel moment, am încetat să mai cred că ceea ce scrisesem eu pînă atunci era poezie. Am tăcut şi am renunţat la o îndeletnicire plăcută şi care mă pasiona. «Voi mai scrie – mi-am spus – doar atunci cînd voi fi capabil să scriu nu ca ei, ci la nivelul lor»”. Admiraţia totuşi nu-l orbeşte, iar decepţia produsă de căderea lui Crainic este pe măsura preţuirii de pînă atunci: “Oameni ca Nichifor Crainic şi alţii, pe care noi, cei mai tineri, i-am luat drept repere un timp, ascunşi îndărătul unei reputaţii neprobate îndeajuns, au acceptat să se umilească, să trădeze, să stigmatizeze idealurile lor”[3].
Frumoase sînt şi rîndurile despre N. Steinhardt (închis din 1960), care-i era ceva mai apropiat ca vîrstă (n. 1912) şi cu care a întreţinut relaţii prieteneşti atît în ultimii ani de detenţie, cît şi în primii ani de după eliberare: “Cu Nicu Steinhardt am ajuns pînă la relaţia de prietenie. Nu era prea greu. Orice om decent putea deveni prietenul lui Nicu. Ne-am cunoscut mai bine către perioada de sfîrşit a suferinţelor noastre. Prietenia a continuat şi după ieşirea din detenţie. L-am vizitat de cîteva ori şi acasă. Era mai mereu împreună cu un alt om minunat, Marinică Popescu, pe care Nicu pur şi simplu îl adoptase. Locuia vis-à-vis de Spitalul Colţea, în vecinătatea Bisericii Ruse...” Şi urmează această paralelă (care unora li s-ar putea părea prea îndrăzneaţă, dar care răsare organic din context): “Nicu Steinhardt iubea necondiţionat oamenii, pe cînd eu se întîmpla uneori să ignor judecăţile unora dintre ei! În marea lui erudiţie, Nicu Steinhardt găsea înţelegere pentru toate faptele semenilor săi şi, cu un discernămînt cuantic, cu egală sinceritate, le măsura pe fiecare cu justeţe. Marea diferenţă dintre noi consta în faptul că el era pe calea sfinţeniei, pe cînd eu eram militantul combativ, căruia nu-i lipseau sentimentele de îngăduinţă şi compasiune, dar eram asprit cumva de spectrul înfrîngerii”. Apoi conchide, cu rînduri care se ţin minte: “Da, aşa era prietenul meu, Nicu Steinhardt. Întîlnirile cu el pe coridoarele Gherlei erau singurele mele bucurii. Cîteva cuvinte schimbate cu acel cavaler al dreptăţii erau suficiente să mă mobilizeze pentru orice efort. Îl vedeam pe acel copil mare cum juca şotronul printre psalmi! Nicu Steinhardt s-a sfinţit la Rohia prin dragoste nelimitată pentru lucruri şi oameni. Nu încape îndoială în conştiinţa mea că, dacă Dumnezeu îşi alege pază dintre oameni, atunci Nicu a fost ales de Divinitate ca staroste al apărătorilor domeniilor sacre”.
La eliberare, în 1964, aşa cum mărturisesc şi atîţia alţii, senzaţia dominantă a fost că “intram într-o închisoare mai mare. Una în care, între timp, fără ca eu să fi ştiut, [...] «elitele» neamului, scriitorii, mulţi dintre moraliştii mai vechi şi mai noi, prin cărţile pe care le scriau, prin revistele pe care le conduceau, ori prin cele la care colaborau, mai mascat ori direct, fără ruşine, se dăduseră de partea inamicului”. Crucea libertăţii, pînă la exilul în Statele Unite (1980), nu i se pare cu mult mai uşoară în pseudo-paradisul ordinii proletare decît îi fusese crucea recluziunii în infernul concentraţionar din care ieşise: “În sfîrşit, lăsam în urmă 8 ani de traume profunde, un lung şir de umilinţe, care mai de care mai dureroase, şi cu sfiala pe care mi-o creaseră neverosimilele întîmplări din acel panopticum fantastic, închisoarea, intram, şovăind, într-o altă irealitate. Împlinisem 24 de ani şi eram un neisprăvit!”.
Şi autorul are instinctul sau nobleţea de a nu încheia cu vreo raportare concluzivă la sine însuşi, ci cu o reverenţă dinaintea “celor care nu mai sînt”, aducînd “un pios omagiu acelora care n-au mai ajuns oameni liberi, eroilor anonimi ai acelui infern roşu prin care am trecut, şi aplaudîndu-i totodată frenetic pe cei 22 de eroi al revoltei de la Gherla din 14-16 iunie 1958”.
Constelaţia fantomelor roşii, carte apărută în tîrziul mărturiilor penitenciare, rotunjeşte imaginea unui autor şi a unei opere care ar merita în mai mare măsură atenţia publicului larg, dar în acelaşi timp ne reaminteşte că sîntem încă departe de a fi învăţat pînă la capăt din lecţia propriei noastre istorii. Ovidiu Vasilescu Măcin, astăzi septuagenar, şi-a îndeplinit datoria lui. Ar fi cazul să ne punem căciula dinainte şi să ne întrebăm dacă şi noi, fiecare în parte, ne-am îndeplinit-o pe a noastră...

Răzvan CODRESCU

[1] Fructe din pomul serii (New York, 1981), Strigăt către dragoste şi către moarte (New York, 1986), Cîn­turi pentru somnul Tău (Hamilton-Canada, 1989), Pasărea abisului (Sibiu, 1993), Scrisori către Îngerul meu (Cluj-Napoca, 1999), Cumpăna sufletului (Bucureşti, 2004), Idei verticale (2008 – volum pentru care a primit în 2009 Premiul pentru Poezie pe anul 2008 al Filialei Alba-Hunedoara a Uniunii Scriitorilor din România, printre ai cărei membri se numără). Mai de curînd, pe internet, unde e bine reprezentat cu pagini antologice, îl aflu semnînd Ovidiu Vasilescu Măcin.
[2] Trepte spre omul legionar, New York, 1985. În aceeaşi vreme scotea în exil ziarul Libertatea şi colabora la revista Cuvântul românesc din Canada. Era un soi de solidaritate cu legionarismul care ţinea nu atît de ideologie, cît de un anume idealism cu tentă mesianică, identificabil şi în poezia sa: Destinele noastre le-am pus temelie,/ metanii bătute la ceasuri tîrzii,/ şi-am pus legămîntul că alte frăţii/ mai bune, mai brave, mai drepte-or să fie/ născute să treacă din veac în vecii („Am zidit“).
[3] Este decepţia pe care a trăit-o şi a transmis-o posterităţii şi un alt mare poet al temniţelor comuniste, Demostene Andronescu (cf. Reeeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, mai ales pp. 60-64).

-----------------------------------------------

Textul de mai sus a fost scris ca prefaţă a volumului de memorii Constelaţia fantomelor roşii.