O AMINTIRE DESPRE CORNELIU COPOSU

SUMARUL BLOGULUI 

INDICE DE NUME 

  

În numărul din 26 martie 1994 al cotidianului România liberă (p. 11), seniorul Corneliu Coposu îi acorda unei tinere ziariste, pe nume Roxana Badralexi [1], un interviu în care se lăsase înduplecat „să ne vorbească despre el însuşi“. Interviul era plin de afirmații discutabile (dacă nu chiar năstrușnice) [2], dar ceea ce a atras în mod deosebit atenția au fost referințele persiflante la adresa colegilor de generație legionari, culminînd cu aserțiunea despre „fetele“ din Mişcare (o parte încă în viaţă şi cu ani grei de puşcărie, ca şi liderul țărănist): „Erau şi multe fete în Mişcare. toate [subl. mea], urîte şi pline de complexe, ajungeau într-un loc în care li se dădea şi lor importanţă“... Cît necavalerism (ca să nu zic altfel) din partea unui pretins senior! Chiar dacă există destule reproșuri care li se pot face legionarilor și chiar dacă pe vremea aceea „frumuseţea“ şi „lipsa de complexe“ ar fi fost un monopol ţărănist, indelicateţea tot rămîne de nescuzat. Iar cel intervievat pare a fi ţinut cu tot dinadinsul s-o transforme de-a dreptul în abjecţie, adăugînd că... „şi la comunişti era la fel“. Ergo: ce mi-e Ana Pauker, ce mi-e Marieta Iordache (viitoarea maică Mihaela, cu care Corneliu Coposu era de-un leat)! „Bolşevicele noastre!“, cum ar fi spus Al. George, „libăralul“. Curat ţărănism! 

Două luni mai tîrziu, a avut loc la Paris (Domus Medica) simpozionul intitulat „Exilul românesc: identitate şi conştiinţă istorică“ (organizat și finanțat de regretatul Aureliu Răuță, cu numeroşi invitaţi din ţară [3]: Corneliu Coposu, Emil Constantinescu, Doina Cornea, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Petre Mihai Băcanu, Roxana Iordache, Ion Gavrilă Ogoranu, Marcel Petrişor, Banu Rădulescu, Teodor Baconsky, Radu Creangă şi mulţi alţii, moderator fiind regretatul Paul Barbăneagră [4]). „În această sesiune urmărim să găsim o punte de înţelegere între lumea din ţară şi noi, cei din exil. Am văzut, deja, că limbajul ne este comun, că problemele pe care ni le punem pentru a salva ţara de comunism ne sînt comune. Este un prim pas important, ce face posibilă ulterior şi găsirea soluţiilor“, preciza în alocuțiunea sa Aureliu Răuță. „Don Aurelio” (cum i se spunea în Spania și în mediile legionare) mi-a mărturisit chiar de-atunci cît era de încîntat – şi în acelaşi timp amuzat – că adunase acolo oameni de vîrste şi orientări atît de diferite [5] (care adevărul este că au ţinut destul de greu la un loc): meritase cheltuiala de 200.000 de dolari! 

Numărîndu-mă printre invitați, m-am dus la simpozionul respectiv cu proaspătul număr pe luna mai al Punctelor cardinale, în care, pe ultima pagină, cu titlul foarte vizibil, se afla articolul meu „Pentru cine bat clopotele, domnule Coposu?”, referitor la interviul menționat. Bătrînii cu trecut legionar (printre care şi organizatorul şi sponsorul simpozionului) erau foarte rău impresionaţi de spusele lui Corneliu Coposu, şi mai ales de cele privitoare la „fetele“ din Legiune [6]. „Seniorul“ – venit în împrejurarea aceea la Paris, cu surorile şi cu anturajul, pe bani „legionari“ – era cam mofluz şi a fost curios să mă cunoască („tinerelul acela cu Punctele cardinale...“ [7]), întinzîndu-mi o mînă rece şi privindu-mă suspicios (cum recunosc că era şi firesc în condiţiile date). O Roxana Iordache, ca o „fată de casă“, a fost trimisă să mă certe. Se crease o anume tensiune, care ameninţa să strice atmosfera de „unitate“ pe care se mizase. 

Şi iată că a doua zi, dis-de-dimineaţă, s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat şi aproape incredibil, care a „reechilibrat“ într-o oarecare măsură lucrurile. Hotelul mai degrabă modest în care fusesem instalaţi avea restaurantul la subsol. Lumea începuse să coboare pentru micul dejun. Era deja acolo un mic grup de „legionari“, care comentau nu ştiu ce inepţie despre simpozion apărută în presa din ţară, iar la cîţiva paşi eu cu Octavian Paler, care voia să nu mai primească Punctele cardinale la Redacţia României libere, ca pînă atunci, ci direct acasă (nu din comoditate, desigur!), lucru pentru care trebuia să-mi dea adresa poştală. M-a surprins că nu avea cărţi de vizită (sau poate le epuizase, fiind extrem de popular), astfel că s-a apucat să-mi scrie adresa pe o filă de agendă. Nici nu începuse bine cînd sus, în capul scărilor, apare Corneliu Coposu, în cămaşă şi cu mînecile suflecate, afişînd un aer de bună dispoziţie şi coborînd treptele cu surprinzătoare zvelteţe. 

– Tînăr, tînăr, domnule Coposu! – i-a zis, zîmbind, unul dintre „legionari“ (Ioan Halmaghi, parcă). 

– Păi da! Cum e cîntecul?... Sfîntă... 

Şi, coborînd scara, „Seniorul“ a început să fredoneze imnul... „Sfîntă tinereţe legionară“! 

Mărturisesc că am rămas eu însumi cu gura căscată. După primul şoc, „legionarii“ s-au grăbit să-i ţină isonul. Octavian Paler înlemnise aplecat deasupra filei de agendă, făcîndu-se că tot scria la adresa aceea; nu îndrăznea nici să ridice capul, nici să tragă cu ochiul în dreapta sau în stînga! „N-am văzut, n-am auzit!“... Ajuns „Seniorul“ jos – strîngeri de mîini, îmbrăţişări, ba chiar şi o pupătură... 

Om politic abil, Corneliu Coposu prinsese momentul, evaluase rapid situaţia (un „beci“ la Paris, lume puţină, nici un risc major...) şi recîştigase spontan o bunăvoinţă pierdută, dezamorsînd – măcar în parte – tensiunea care se crease în ajun. 

Cineva a şi fotografiat momentul, dar fotografia... nu cîntă. 

Octavian Paler, alb ca varul, mi-a întins adresa, dar ocolindu-mi privirea. Cred că a fost abonat pînă la moarte la o revistă pe care n-a citit-o niciodată... 

Răzvan CODRESCU

  

[1] Ajunsă ulterior şefă de cabinet a lui Ion Diaconescu (pe cînd acesta era preşedinte al Camerei Deputaţilor) şi consilier (?) al d-lui Theodor Paleologu (pe cînd acesta a fost ministru al Culturii şi Cultelor). 

[2] Am comentat mai pe larg interviul respectiv într-un articol din Puncte cardinale, reprodus și în Cartea mărturisitorilor... (București-Pitești, 2014, pp. 430-433). 

[3] Îmi amintesc că puterea neocomunistă de acasă a regizat o replică sincronă la Sinaia (sub aceeaşi firmă a Exilului), aspru criticată de Octavian Paler în cadrul unei mese rotunde la TVR 2: „contra-nunta“ de la Sinaia, prin care Cotroceniul ar fi încercat să abată atenţia de la adevărata „nuntă“ românească de la Paris. 

[4] Din exil au fost prezenţi, printre alţii, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Nicolae Stroescu-Stânişoară, Alexandru Ciorănescu, Pavel Chihaia, Cicerone Poghirc, Sanda Stolojan, Antonia Constantinescu, Dana Konya-Petrişor, Theodor Cazaban, Dumitru Bacu, Ion Ioanid, Christian Mititelu, Bujor Nedelcovici, Ion Varlam, Matei Cazacu, George Bălaşu, Ion Halmaghi, Iancu Bidianu, Ana-Maria Marin, Basarab Nicolescu, Ioana Brătianu, Ariadna Combes (Cornea), Dinu Zamfirescu, Alexandru Herlea. Au fost şi cîteva absenţe notabile: din diaspora, cea a părintelui Gheorghe Calciu (împiedicat de motive obiective) sau a capriciosului Paul Goma, iar din ţară, între altele, a d-nei Lucia Hossu-Longin (mai greu de explicat, cu atît mai mult cu cît realizatoarea „Memorialului durerii“ s-a aflat la Paris în acele zile!). 

[5] Cineva l-a întrebat, insinuant, dacă nu s-ar fi cuvenit să fie acolo şi Maiestatea Sa, Regele Mihai I (erau mulţi regalişti de faţă, destul de constipaţi, mai ales din cercurile ţărăniste şi liberale). „Nu“, a fost răspunsul, scurt şi seren, fără alte adaosuri. Pentru el, regele n-a încetat nici o clipă să fie cel care a trădat Ţara şi Neamul la 23 august 1944... 

[6] Unele dintre ele doamne venerabile, pe atunci încă în viaţă, cîteva chiar prezente la simpozion (ca doctorița Ana-Maria Marin) – şi deloc „urîte“ şi „complexate“, chiar la peste 80 de ani. 

[7] Eu nu eram nici legionar (deşi prostia asta s-a tot spus despre mine, numai pentru că am încercat să abordez corect subiectul), nici chiar „tinerel“ (ci tocmai nel mezzo del cammin); au fost alţii, mult mai tineri şi mai „necruţători“, ca de pildă studentul Radu Creangă (fiul cunoscutului ziarist Mihai Creangă), care la sfîrşitul simpozionului – criticînd gerontocraţia ţărănistă şi tratamentul general al tinerilor în societatea românească – cred că a ţinut discursul vieţii lui.