În numărul din 26
martie 1994 al cotidianului România
liberă (p. 11), seniorul Corneliu Coposu îi acorda unei tinere ziariste, pe
nume Roxana Badralexi [1], un interviu în care se lăsase înduplecat „să ne
vorbească despre el însuşi“. Interviul era plin de afirmații discutabile (dacă
nu chiar năstrușnice) [2], dar ceea ce a atras în mod deosebit atenția au fost
referințele persiflante la adresa colegilor de generație legionari, culminînd
cu aserțiunea despre „fetele“ din Mişcare (o parte încă în viaţă şi cu ani grei
de puşcărie, ca şi liderul țărănist): „Erau şi multe fete în Mişcare. toate [subl. mea], urîte şi pline de
complexe, ajungeau într-un loc în care li se dădea şi lor importanţă“... Cît
necavalerism (ca să nu zic altfel) din partea unui pretins senior! Chiar dacă
există destule reproșuri care li se pot face legionarilor și chiar dacă pe
vremea aceea „frumuseţea“ şi „lipsa de complexe“ ar fi fost un monopol
ţărănist, indelicateţea tot rămîne de nescuzat. Iar cel intervievat pare a fi
ţinut cu tot dinadinsul s-o transforme de-a dreptul în abjecţie, adăugînd că...
„şi la comunişti era la fel“. Ergo:
ce mi-e Ana Pauker, ce mi-e Marieta Iordache (viitoarea maică Mihaela, cu care
Corneliu Coposu era de-un leat)! „Bolşevicele noastre!“, cum ar fi spus Al.
George, „libăralul“. Curat ţărănism!
Două luni mai
tîrziu, a avut loc la Paris (Domus Medica) simpozionul intitulat „Exilul
românesc: identitate şi conştiinţă istorică“ (organizat și finanțat de
regretatul Aureliu Răuță, cu numeroşi invitaţi din ţară [3]: Corneliu Coposu,
Emil Constantinescu, Doina Cornea, Alexandru Paleologu, Octavian Paler, Petre
Mihai Băcanu, Roxana Iordache, Ion Gavrilă Ogoranu, Marcel Petrişor, Banu
Rădulescu, Teodor Baconsky, Radu Creangă şi mulţi alţii, moderator fiind
regretatul Paul Barbăneagră [4]). „În această sesiune urmărim să găsim o punte
de înţelegere între lumea din ţară şi noi, cei din exil. Am văzut, deja, că
limbajul ne este comun, că problemele pe care ni le punem pentru a salva ţara
de comunism ne sînt comune. Este un prim pas important, ce face posibilă ulterior
şi găsirea soluţiilor“, preciza în alocuțiunea sa Aureliu Răuță. „Don Aurelio”
(cum i se spunea în Spania și în mediile legionare) mi-a mărturisit chiar
de-atunci cît era de încîntat – şi în acelaşi timp amuzat – că adunase acolo
oameni de vîrste şi orientări atît de diferite [5] (care adevărul este că au
ţinut destul de greu la un loc): meritase cheltuiala de 200.000 de dolari!
Numărîndu-mă
printre invitați, m-am dus la simpozionul respectiv cu proaspătul număr pe luna
mai al Punctelor cardinale, în care,
pe ultima pagină, cu titlul foarte vizibil, se afla articolul meu „Pentru cine
bat clopotele, domnule Coposu?”, referitor la interviul menționat. Bătrînii cu
trecut legionar (printre care şi organizatorul şi sponsorul simpozionului) erau
foarte rău impresionaţi de spusele lui Corneliu Coposu, şi mai ales de cele
privitoare la „fetele“ din Legiune [6]. „Seniorul“ – venit în împrejurarea
aceea la Paris, cu surorile şi cu anturajul, pe bani „legionari“ – era cam
mofluz şi a fost curios să mă cunoască („tinerelul acela cu Punctele cardinale...“ [7]),
întinzîndu-mi o mînă rece şi privindu-mă suspicios (cum recunosc că era şi
firesc în condiţiile date). O Roxana Iordache, ca o „fată de casă“, a fost
trimisă să mă certe. Se crease o anume tensiune, care ameninţa să strice
atmosfera de „unitate“ pe care se mizase.
Şi iată că a
doua zi, dis-de-dimineaţă, s-a petrecut ceva cu totul neaşteptat şi aproape
incredibil, care a „reechilibrat“ într-o oarecare măsură lucrurile. Hotelul mai
degrabă modest în care fusesem instalaţi avea restaurantul la subsol. Lumea
începuse să coboare pentru micul dejun. Era deja acolo un mic grup de „legionari“,
care comentau nu ştiu ce inepţie despre simpozion apărută în presa din ţară,
iar la cîţiva paşi eu cu Octavian Paler, care voia să nu mai primească Punctele cardinale la Redacţia României libere, ca pînă atunci, ci
direct acasă (nu din comoditate, desigur!), lucru pentru care trebuia să-mi dea
adresa poştală. M-a surprins că nu avea cărţi de vizită (sau poate le epuizase,
fiind extrem de popular), astfel că s-a apucat să-mi scrie adresa pe o filă de
agendă. Nici nu începuse bine cînd sus, în capul scărilor, apare Corneliu
Coposu, în cămaşă şi cu mînecile suflecate, afişînd un aer de bună dispoziţie
şi coborînd treptele cu surprinzătoare zvelteţe.
– Tînăr, tînăr,
domnule Coposu! – i-a zis, zîmbind, unul dintre „legionari“ (Ioan Halmaghi,
parcă).
– Păi da! Cum e
cîntecul?... Sfîntă...
Şi, coborînd
scara, „Seniorul“ a început să fredoneze imnul... „Sfîntă tinereţe legionară“!
Mărturisesc că
am rămas eu însumi cu gura căscată. După primul şoc, „legionarii“ s-au grăbit
să-i ţină isonul. Octavian Paler înlemnise aplecat deasupra filei de agendă,
făcîndu-se că tot scria la adresa aceea; nu îndrăznea nici să ridice capul,
nici să tragă cu ochiul în dreapta sau în stînga! „N-am văzut, n-am auzit!“...
Ajuns „Seniorul“ jos – strîngeri de mîini, îmbrăţişări, ba chiar şi o pupătură...
Om politic abil,
Corneliu Coposu prinsese momentul, evaluase rapid situaţia (un „beci“ la Paris,
lume puţină, nici un risc major...) şi recîştigase spontan o bunăvoinţă
pierdută, dezamorsînd – măcar în parte – tensiunea care se crease în ajun.
Cineva a şi
fotografiat momentul, dar fotografia... nu cîntă.
Octavian Paler,
alb ca varul, mi-a întins adresa, dar ocolindu-mi privirea. Cred că a fost
abonat pînă la moarte la o revistă pe care n-a citit-o niciodată...
Răzvan CODRESCU
[1] Ajunsă ulterior şefă de cabinet a
lui Ion Diaconescu (pe cînd acesta era preşedinte al Camerei Deputaţilor) şi
consilier (?) al d-lui Theodor Paleologu (pe cînd acesta a fost ministru al
Culturii şi Cultelor).
[2] Am comentat mai pe larg interviul
respectiv într-un articol din Puncte
cardinale, reprodus și în Cartea
mărturisitorilor... (București-Pitești, 2014, pp. 430-433).
[3] Îmi amintesc că puterea
neocomunistă de acasă a regizat o replică sincronă la Sinaia (sub aceeaşi firmă
a Exilului), aspru criticată de Octavian Paler în cadrul unei mese rotunde la
TVR 2: „contra-nunta“ de la Sinaia, prin care Cotroceniul ar fi încercat să
abată atenţia de la adevărata „nuntă“ românească de la Paris.
[4] Din exil au fost prezenţi, printre
alţii, Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Nicolae Stroescu-Stânişoară, Alexandru
Ciorănescu, Pavel Chihaia, Cicerone Poghirc, Sanda Stolojan, Antonia
Constantinescu, Dana Konya-Petrişor, Theodor Cazaban, Dumitru Bacu, Ion Ioanid,
Christian Mititelu, Bujor Nedelcovici, Ion Varlam, Matei Cazacu, George Bălaşu,
Ion Halmaghi, Iancu Bidianu, Ana-Maria Marin, Basarab Nicolescu, Ioana
Brătianu, Ariadna Combes (Cornea), Dinu Zamfirescu, Alexandru Herlea. Au fost
şi cîteva absenţe notabile: din diaspora, cea a părintelui Gheorghe Calciu
(împiedicat de motive obiective) sau a capriciosului Paul Goma, iar din ţară,
între altele, a d-nei Lucia Hossu-Longin (mai greu de explicat, cu atît mai
mult cu cît realizatoarea „Memorialului durerii“ s-a aflat la Paris în acele
zile!).
[5] Cineva l-a întrebat, insinuant,
dacă nu s-ar fi cuvenit să fie acolo şi Maiestatea Sa, Regele Mihai I (erau
mulţi regalişti de faţă, destul de constipaţi, mai ales din cercurile ţărăniste
şi liberale). „Nu“, a fost răspunsul, scurt şi seren, fără alte adaosuri. Pentru
el, regele n-a încetat nici o clipă să fie cel care a trădat Ţara şi Neamul la
23 august 1944...
[6] Unele dintre ele doamne venerabile,
pe atunci încă în viaţă, cîteva chiar prezente la simpozion (ca doctorița
Ana-Maria Marin) – şi deloc „urîte“ şi „complexate“, chiar la peste 80 de ani.
[7] Eu nu eram nici legionar (deşi
prostia asta s-a tot spus despre mine, numai pentru că am încercat să abordez
corect subiectul), nici chiar „tinerel“ (ci tocmai nel mezzo del cammin); au fost alţii, mult mai tineri şi mai
„necruţători“, ca de pildă studentul Radu Creangă (fiul cunoscutului ziarist
Mihai Creangă), care la sfîrşitul simpozionului – criticînd gerontocraţia
ţărănistă şi tratamentul general al tinerilor în societatea românească – cred că
a ţinut discursul vieţii lui.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu