miercuri, noiembrie 03, 2010

CODREANU ŞI «FENOMENUL LEGIONAR»

SUMARUL BLOGULUI

 Codreanu văzut de Al. Bassarab

Răspund prin această postare rugăminţilor sau sugestiilor mai multor cititori ai blogului. Reproduc, cu minime modificări, textul apărut în volumul meu (demult epuizat) În căutarea Legiunii pierdute (Ed. Vremea, Col. “Fapte, Idei, Documente”, Bucureşti, 2001, pp. 9-46). Textul e lung, iar corpul de note extrem de stufos: nu va fi o lectură uşoară pe blog. Cred totuşi că cei cu adevărat interesaţi vor izbuti s-o ducă pînă la capăt, nu fără oarecare folos. Azi aş fi scris poate textul altfel şi aş fi adîncit sau nuanţat anumite aspecte, dar nu ştiu cînd şi dacă voi mai găsi răgazul necesar pentru aşa ceva. Prietenului Radu Preda i-am făgăduit de aproape un an o analiză mai extinsă pe tema “Mişcarea Legionară şi creştinismul”, pentru un proiectat volum colectiv. O am în minte, dar n-am reuşit s-o aştern în scris, mereu intervenind fel de fel de alte “urgenţe”, la care mă obligă angajamentele curente din care-mi cîştig existenţa. Stagnează şi planurile mai vechi, urzite cu prietenul Claudiu Târziu, pentru o Enciclopedie a dreptei româneşti şi pentru o primă ediţie critică şi comentată a cărţii Pentru legionari (care va trebui scoasă pînă la urmă – ca document istoric, nu ca îndreptar ideologic – din bătaia de joc editorială care se perpetuează de şapte decenii încoace). Poate că Dumnezeu mă va învrednici pînă la urmă să realizez măcar o parte din aceste planuri (chiar dacă interesul pentru astfel de lucruri devine tot mai restrîns, iar simpla lor abordare neconformistă încă mai poate compromite cariere şi reputaţii). Oricum, îmi cer iertare – şi sper înţelegere – că principala mea prioritate “neoficială” este şi va rămîne pentru încă multă vreme noua versiune românească a Divinei Comedii (care deocamdată s-a cam împotmolit şi ea prin Cîntul XXII al Purgatoriului). Pentru cei cărora textul de mai jos li se va părea nesatisfăcător sau insuficient, amintesc că au pe acest blog, postată mai demult, o vastă bibliografie, la care pot apela pentru un aspect sau altul al problemei, din cele mai diverse perspective. (R. C.)

Surîsul unei alte lumi...

I
           
            Ceea ce ştiu generaţiile mai tinere ale României despre Corneliu Zelea Codreanu (13 sept. 1899 – 30 nov. 1938), supranumit “Căpitanul”, întemeietorul şi conducătorul Mişcării Legionare pînă în anul 1938 (cînd a fost asasinat, împreună cu alţi 13 capi legionari aflaţi în detenţie, din ordinul lui Carol II şi prin mijlocirea lui Armand Călinescu), se reduce, din păcate, la cîteva mistificări monocorde, menite să impună imaginea publică a unui asasin exaltat, anticomunist şi antidemocrat deopotrivă, năimit, sub o spoială de creştinism, ideologiei şi intereselor naziste. Propaganda antinaţională şi anticreştină constituie probabil singura formă de continuitate din viaţa publică românească a ultimelor opt decenii; din acest punct de vedere, între regimul democratic (antebelic sau postdecembrist) şi regimul comunist nu există nici o deosebire semnificativă. România contemporană s-a mişcat constant (cu excepţia anilor tulburi ai războiului) în cercul vicios al stîngii, în care nici o în-dreptare nu este cu putinţă. Legionarii încercaseră să rupă acest cerc, în contextul efemer al unei Europe de dreapta; tentativa lor a eşuat în mod tragic, dar amintirea fermităţii lor continuă să tulbure “liniştea” oamenilor de stînga, care au dus – şi continuă să ducă – ţara la ruină. Spaima de legionarism reprezintă, în adînc, spaima politicianismului de propriile lui păcate, pe care le-ar putea plăti cîndva, la o dreaptă judecată a Istoriei.
            “Criminal”, “fascist”, “extremist”, “reacţionar”, “fanatic”, “şovin”, “antisemit” – iată numai cîteva dintre etichetele denigratoare puse cu “generozitate” pe lupta şi jertfa lui Corneliu Codreanu. Ele au devenit curente în conştiinţa multora, ca urmare a necunoaşterii sau neînţelegerii realităţilor istorice şi spirituale ale României interbelice. Ne-a fost impusă cu consecvenţă o adevărată dogmă ideologică, fundamentată pe mitul propagandistic al “sălbăticiei” legionare. E povestea cu hoţul care strigă: “Prindeţi hoţul!”... Legionarismul a devenit astfel imaginea publică a tuturor relelor de ieri şi de azi (“sperietoarea” fiind folosită pînă la saturaţie şi după 22 decembrie 1989), iar Corneliu Codreanu, ca şef al Mişcării, e considerat de regulă drept “capul răutăţilor”. Atît de mult au fost repetate aceste lucruri, atîta cerneală s-a vărsat şi atîta patimă a fost investită în această denigrare concertată, încît pentru anumite minţi comode problema nici nu mai merită discutată! Cînd se rosteşte numele lui Codreanu sau al Mişcării Legionare, multora li se pare că ştiu totul dinainte...
            Omul acesta, mort la 39 de ani (ca şi Eminescu, de care-l leagă în eternitate, dincolo de obîrşiile bucovinene, aceeaşi evlavie faţă de tradiţia naţională şi aceeaşi preocupare de destinul nostru comunitar), a fost deopotrivă personalitatea publică cea mai pios adorată şi cea mai crunt urîtă a României Mari. “O personalitate harismatică”, fără îndoială, aşa cum se văd siliţi s-o recunoască, fie şi numai cu jumătate de gură, pînă şi adversarii lui ireductibili. Dar ce mai înseamnă “harisma” într-o lume desacralizată? Ea pare receptată îndeobşte ca expresie simptomatică a unei stări patologice, pusă în legătură mai degrabă cu fascinaţia diabolică decît cu harul divin...
            O parte a opiniei publice româneşti, formată la şcoala stîngismului de sorginte franceză sau a aşa-numitei “prese din Sărindar” (Adevărul, Dimineaţa, Lupta etc.), a fost convinsă, încă din anii '30, că tînărul luptător naţionalist era un soi de monstru democratofag, iar Mişcarea sa – un cap de pod al nazismului în România! Şi totuşi, pentru cine ar fi fost dispus să se informeze corect, de la surse, în cărţile lui stătea scris negru pe alb: “Mişcarea Legionară nu se întemeiază exclusiv nici pe principiul autorităţii [ca mişcările politice radical-totalitare – n. n.] şi nici pe acela al libertăţii [ca mişcările politice anarhic-democratice – n. n.]. Ea îşi are temeliile înfipte în principiul iubirii creştine. În el îşi au rădăcina atît autoritatea, cît şi libertatea. Dragostea e împăcarea între cele două principii: autoritate şi libertate. Dragostea se află la mijloc, între ele şi deasupra lor, cuprinzîndu-le pe amîndouă în tot ce au mai bun şi înlăturînd conflictele dintre ele. Dragostea nu poate aduce nici tiranie, nici împilare, nici nedreptate, nici răzvrătire sîngeroasă, nici războire socială. Ea nu poate însemna niciodată conflict”[1]. Sau, trecînd de la teorie la practică: “Niciodată Mişcarea Legionară, pentru a birui, nu va recurge la ideea de complot sau de lovitură de stat. Consider aceasta ca o prostie. Mişcarea Legionară nu poate birui decît o dată cu desăvîrşirea unui proces interior, de conştiinţă, al Naţiunii Române. Cînd acest proces va cuprinde pe majoritatea românilor şi se va desăvîrşi, atunci biruinţa va veni automat, fără comploturi şi fără lovituri de stat” (Circulara Nr. 58, “Către Şefii de Regiuni”, 26 februarie 1937)[2]. Iată deci adevăratul înţeles al “biruinţei legionare”: ea nu trebuia să fie urmarea unui război civil sau a unei forme oarecare de violenţă politică, aşa cum se crede îndeobşte, ci capătul de drum al unei năzuite prefaceri moral-spirituale, al unei metanoia de proporţii naţionale![3]
            Fără comploturi şi lovituri de stat?! – se revoltă prejudecata curentă. Dar evenimentele din '40-'41?! Răspunsul cel mai simplu ar fi acela că autorul rîndurilor citate mai sus nu poate fi făcut răspunzător de evenimente petrecute la doi ani şi mai bine de la moartea lui; în ce-l priveşte, Corneliu Codreanu, prin Circulara Nr. 148 (“Către legionari, ziarişti, autorităţi şi publicul românesc”), din 21 februarie 1938, după instaurarea dictaturii regale, dizolvase Partidul “Totul pentru Ţară” (expresia politică a Legiunii) şi invitase la non-violenţă, excluzînd explicit eventualitatea unei lovituri de stat şi prefacerea României, zicea el, “într-o Spanie însîngerată”[4]. Tot aşa cum, în scrisoarea deschisă către Nicolae Iorga (care avea să-i fie fatală, prilejuind arestarea sa pentru... “ofensă”!), excludea explicit orice răzbunare asupra acestuia: “Eu nu mă pot bate cu D-ta. N-am nici geniul, nici vîrsta, nici condeiul şi nici situaţia D-tale. N-am nimic. D-ta ai totul. Dar din adîncul unui suflet suflet lovit şi nedreptăţit îţi strig, şi îţi voi striga şi din adîncul gropii: Eşti un necinstit sufleteşte [...] Nu veţi întîmpina nici Dvs., Domnule Profesor Iorga, şi nici toţi ceilalţi care v-aţi asumat răspunderea unei sîngeroase şi nedrepte opresiuni, nu numai nici o violenţă, ci nici măcar o opunere...” (26 martie 1938)[5].
            Dar dincolo de poziţia testamentară a lui Codreanu (întărită şi de faimoasele Însemnări de la Jilava[6]), evenimentele din 1940, care aveau să-l aducă în fruntea statului pe generalul Ion Antonescu (cel ce va scoate armata împotriva legionarilor cîteva luni mai tîrziu), n-au fost rezultatul strict al unui complot sau al unei lovituri de stat legionare (chiar dacă adepţii lui Horia Sima au pretins acest lucru), ci ale unui context foarte complex, de care n-avem voie să nu ţinem seamă; Antonescu a preluat puterea în urma abdicării regelui Carol II (şi cu împuternicirea formală a acestuia), ca rezultat al unor multiple presiuni (evenimentele europene, partidele, legionarii, armata, nemulţumirea generală); el i-a chemat pe legionari la guvernare, decretînd chiar “statul naţional-legionar”, datorită popularităţii şi rectitudinii lor (care-i făcuseră să fie şi principalii beneficiari – pe fondul “pactului de neagresiune electorală” cu Iuliu Maniu şi Gheorghe I. Brătianu, Partidul Evreiesc şi Gruparea C. Argetoianu, încheiat în noiembrie – ai ultimelor alegeri libere, din decembrie 1937), dar, cum Antonescu avea să şi declare mai tîrziu (în procesul pe care i l-au făcut comuniştii), numai după ce marile partide tradiţionale îi refuzaseră, mai mult sau mai puţin răspicat, propunerile de colaborare. Cît priveşte evenimentele din ianuarie 1941, cunoscute îndeobşte sub denumirea de “rebeliunea legionară”, ele au constituit, în realitate, mai degrabă o perfidă acţiune antonesciană (cu dovedit sprijin german) împotriva unei Gărzi de Fier devenite incomode (şi incontrolabile, cum o dovediseră cu prisosinţă actele reprobabile din noiembrie 1940[7]); legionarii încercau să facă presiuni asupra şefului statului, dar sub consemnul non-violenţei; provocaţi prin foc deschis, reacţia lor a fost mai degrabă una defensivă, permiţînd însă o amplă înscenare (de genul celei din decembrie 1989), care a indus panica în întreaga populaţie; pe seama legionarilor au fost puse, de către maşina de zvonuri a presei (aflate sub cenzură oficială) şi a Siguranţei, o serie întreagă de intenţii şi fapte imaginare (ce aveau să cunoască o lungă carieră propagandistică, sub toate regimurile ulterioare)[8], cu scopul de a-i compromite definitiv şi de a-i scoate de pe scena politică, prefăcîndu-l pe Antonescu într-un “salvator providenţial” al ţării. Dar chiar admiţînd punctul de vedere oficial (perpetuat şi-n istoriografia comunistă, ale cărei sechele le resimţim pînă azi), răspunderea, încă o dată, n-ar putea să cadă nici asupra lui Codreanu, nici asupra vechii elite legionare; aceştia fuseseră decimaţi în 1938 şi 1939, într-un adevărat genocid public, totalizînd sute de victime; este ceea ce se numeşte, în mod curent, “decapitarea” Mişcării Legionare. Noii conducători aleşi în vîltoarea evenimentelor tragice s-au străduit pe cît le-a stat în putinţă să păstreze unitatea şi funcţionalitatea Mişcării, comiţînd însă şi destule abuzuri sau greşeli (ce-i drept, într-o vreme a tuturor confuziilor, nu numai la noi, dar şi în întreaga Europă). Legionarismul mai că şi-a uitat temeiurile moral-spirituale, afişînd un spirit preponderent politic şi aproape paramilitar, dînd frîu liber intrigii şi răzbunării, astfel că a reuşit “să irosească un important capital de popularitate în doar cîteva luni” (Eugen Weber)[9]. Oricît ar fi de neplăcut pentru anumiţi supravieţuitori ai Mişcării, astăzi nu putem să nu tragem o linie de demarcaţie în istoria legionară, între ceea ce unii au numit “codrenism” şi “simism” (noţiuni poate relative, dar care acoperă, principial, nu doar o realitate cronologică, ci şi una tipologică). Legendara “unitate legionară” (la care Codreanu ţinuse atît de mult – a se vedea, de pildă, Pentru legionari, ed. cit., pp. 323-324 – şi care pe vremea lui fusese o realitate incontestabilă) a fost compromisă în anii războiului şi s-a spulberat, pare-se iremediabil, în exilul postbelic.
            Între cele două războaie mondiale (ca şi după 1989, de altfel), cea care făcea şi desfăcea reputaţii era presa centrală, nedisimulat stîngistă, controlată de plutocraţia din umbră (mogulii vremii): “presa de negustori”, cum o numise Octavian Goga[10]. Aşa se face că, spre exemplu, un Nicolae Titulescu, diplomat abil, dar promotor consecvent, prin politica sa pro-sovietică, al intereselor antinaţionale şi anticreştine, personaj despre care un deputat francez putuse afirma că era atît de corupt încît “ar fi plătit ca să se lase cumpărat”[11], a fost transformat într-o glorie a politicii româneşti şi europene, trecînd ca atare pînă în ziua de azi, în vreme ce un Corneliu Codreanu, martir al cauzei creştine şi naţionale, pe care nimeni nu l-a putut ademeni sau cumpăra vreodată, a fost stigmatizat ca “duşman al umanităţii” şi chiar ca “trădător” al propriului său popor![12] Cum să nu-i înţelegi amărăciunea finală: “Nu ştiu dacă a existat vreodată în viaţa publică a României un om care să fi fost atacat cu atîta înverşunare, patimă şi rea-credinţă de întreaga presă şi de toate cluburile iudeo-politicianiste, aşa cum am fost eu de la arestarea mea, în tot timpul instrucţiei, în scopul de a-mi pregăti condamnarea în faţa opiniei publice. N-a fost nimeni, în tot trecutul politic românesc, asupra căruia să se fi concentrat atîta ură. Nimeni n-a fost lovit ca mine, fără a avea posibilitatea să mă apăr, fără ca cineva să mă poată apăra”[13] (vineri, 3 iunie 1938; Însemnări..., ed. cit., pp. 32-33)?! Sau: “De 60 de zile nu schimb nici o vorbă cu nimeni, căci nimeni din cei de aici nu are voie să vorbească cu mine. Şi atacat în acelaşi timp în fiinţa mea morală, acuzat de trădare, declarat străin, ca nefiind român nici după tată, nici după mamă, arătat ca duşman al Statului, copleşit de lovituri şi legat cu mîinile la spate, adică neavînd nici o posibilitate de apărare, cu inima strînsă la gîndul suferinţei, jignirilor, maltratărilor celorlalţi ai mei, familie şi camarazi, am simţit că mi s-a rupt unul dintre cele trei fire nevăzute care-l leagă pe creştin de Dumnezeu: nădejdea...” (miercuri, 15 iunie 1938; ibidem, p. 49).
            Labilitatea morală, conformismul laş, orgoliul sau naivitatea i-a făcut pe anumiţi români de seamă, unii dintre ei intelectuali subţiri (cazul Petre Pandrea[14]) şi chiar foşti “apostoli” ai naţionalismului românesc (un Nicolae Iorga sau un Pamfil Şeicaru, antum; un Nichifor Crainic sau un Emil Cioran, postum), să contribuie cu girul personalităţii lor la crearea şi perpetuarea unei imagini profund false a lui Corneliu Codreanu, aşa cum au făcut-o şi în alt caz ilustru: cel al profesorului Nae Ionescu (simpatizant şi apologet al lui Codreanu şi al Mişcării sale). Astfel, ca să luăm unul dintre exemplele cele mai concludente, Nicolae Iorga, cel ce propovăduise pe vremuri “cruciada românismului” şi – în acelaşi spirit cu un A. C. Cuza – susţinuse ofensiva antisemită în paginile Neamului românesc[15], dar şi de la catedra universitară[16], a ajuns să tune şi să fulgere, pe aceeaşi voce cu “hidra masonică” (sintagmă curentă în presa de dreapta a vremii), împotriva foştilor săi studenţi şi discipoli naţionalişti, a lui Corneliu Codreanu şi a legionarilor în genere (deşi ştiuse să aprecieze jertfa lui Moţa şi Marin “pentru credinţa lor creştină şi pentru cinstea poporului lor, pentru ce este etern, scump şi curat în latinitatea nebolşevizată”[17]), contribuind din plin la “decapitarea” Legiunii, pe care nu se sfiise s-o sugereze chiar într-una dintre secţiunile Senatului: “Ei, Domnilor! V-aţi speriat? V-aţi speriat de nişte copiii? Eu, Domnilor, l-am întrebat odată pe Colonelul Boyle [ataşat militar anglo-canadian, salvatorul coloniei româneşti din Odesa revoluţiei bolşevice – n. n.]: «Cum ai putut Dumneata, Domnule, să salvezi singur colonia românească din Odesa, în vremea revoluţiei bolşevice?». Şi Colonelul Boyle mi-a răspuns: «Domnule Profesor, eu sînt canadian şi vînător, iar la noi, în Canada, vînatul cel mai al dracului e cîinele sălbatic. Te atacă în haită. Poţi să dobori Dumneata unul, doi, patru; cei ce rămîn te sfîşie. Ei, dar de eşti vînător cu experienţă, vei observa Dumneata că în grămada care atacă este unul care conduce. Pe acela de-l ţinteşti între ochi, toată liota se împrăştie!». Mă aflam – îşi amintea în 1958, în exil, teologul Gh. Racoveanu (1900-1967) – în localul redacţiei «Cuvîntului» cînd a sosit acolo, revoltat, Nae Ionescu: «Auzi, măi, Nebunul! Auzi ce vorbeşte?! Ăsta e îndemn la asasinat!». Şi Nae Ionescu mi-a povestit ce spusese Iorga la Senat...”[18].
            Nu mult după aceea, în noaptea de Sfîntul Andrei a anului 1938, conducătorul “haitei” a fost “ţintit între ochi”; şi, într-un fel, “liota s-a împrăştiat”, în ciuda aparentului triumf temporar din 1940, care în cele din urmă s-a dovedit fatal pentru imaginea publică a legionarismului, atît prin excesele sale interne, cît şi prin valul de ură mistificatoare pe care acestea l-au generat. Deşi fără să o dorească, rămăşiţele propriei Mişcări (îngroşate artificial cu aşa-numiţii “septembrişti”[19]) au făcut memoriei lui Codreanu şi legiona­rismului antebelic un deserviciu la fel de mare ca şi cei mai înverşunaţi dintre detractorii lor! Psihologiceşte, faptele îşi pot găsi motivaţia; moraliceşte şi politiceşte, ele au echivalat cu un dezastru[20]. Vechea elită legionară a fost ucisă, în cea mai mare parte, prin “terorismul de stat” al anilor '38-'39 (mai ales în fatidicele nopţi de 29 spre 30 noiembrie 1938 şi 21 spre 22 septembrie 1939); oştirea rămasă în urmă, cu generali investiţi în pripă, s-a sinucis moral şi politic în anii următori (ce-i drept, şi sub presiunea acelei istorii care “a făcut pipi pe noi”, cum obişnuia să spună Mircea Eliade). Cu toate acestea, legionarismul rămîne, în istoria noastră modernă, una dintre cele mai originale şi mai complexe experienţe[21], care continuă să ne oblige. Probabil că vremea unei abordări nepătimaşe şi neideologizate a “fenomenului legionar”, precum şi reconsiderarea efectivă a figurii lui Corneliu Codreanu vor fi posibile numai după ce ultimii supravieţuitori implicaţi (de o parte sau de alta a baricadei) vor părăsi scena şi numai după ce istoriografia românească se va emancipa complet de habitudinile obedienţei comuniste sau de complexul creat, mai nou, de un anume “terorism ideologic” (Roger Garaudy) de sorginte occidentală... Drumul a fost deschis deja de către istoricul Gh. Buzatu şi mai tinerii săi colaboratori[22].

Corneliu Codreanu şi tatăl său
la liceul militar de la Mănăstirea Dealu

II
           
            În volumul Spiritul dreptei…[23], am încercat cîteva precizări de principiu cu privire la trecutul legionar, dar şi la anumite manifestări neolegionare (pendulînd, de regulă, între nostalgie şi teribilism), din perspectiva mai largă a dreptei creştine româneşti. Îmi îngădui să reiau aici o parte din ele, adăugînd şi unele observaţii noi.
            Legionarismul a avut, ca orice înjghebare istorică, virtuţile şi viciile lui, din care avem deopotrivă de învăţat. Experienţă complexă, în acelaşi timp spirituală şi politică, el poartă inevitabil pecetea unui anumit context istoric, intern şi internaţional. Altfel spus, legionarismul trebuie înţeles ca o expresie istoriceşte determinată a dreptei creştine româneşti (care nu începe şi nu se sfîrşeşte cu marea şi controversata “aventură” legionară). Pe de altă parte, dacă Mişcarea aceasta a avut un asemenea răsunet în epocă (nici o altă grupare politică sau spirituală românească n-a mai atras în aceeaşi măsură atenţia străinătăţii şi n-a mai mobilizat atîtea energii naţionale) şi dacă, în ciuda diabolizării la care a fost supusă, continuă să aibă ecouri vii pînă azi, faptul se datorează şi numeroaselor “capete strălucite ale culturii noastre contemporane” (ca să uzez de o sintagmă a d-lui Andrei Pleşu)[24] pe care a ştiut să şi le atragă (ca membri sau doar ca simpatizanţi) şi care, principial vorbind, o vor “gira”  în eternitate.
            Din cele de mai sus decurg cîteva consecinţe importante, a căror ignorare poate fi foarte păgubitoare atît pentru corecta abordare istorică a problemei legionare, cît şi pentru eventuala constituire a unei noi drepte creştine româneşti (care nu poate face abstracţie de experienţele trecutului).
            În primul rînd, este la fel de greşit şi nefolositor să fie exaltate, în mod unilateral, virtuţile legionarismului ca şi să fie evidenţiate, obsesiv, numai viciile lui. Din punctul de vedere al unei posibile drepte actuale, inconsecvenţele sau erorile istorice ale legionarismului nu trebuie eludate, tocmai pentru a nu fi cumva repetate. Iar faptul că anumite inconsecvenţe sau erori se aglomerează, cronologic vorbind, după 1938-39, nu este neapărat, din unghiul de vedere al generaţiei de azi, rezultatul vreunei tendenţiozităţi (“antisimiste” sau de alt gen), ci o constatare obiectivă, ce reclamă o judecată corespunzătoare.
            În al doilea rînd, Mişcarea Legionară s-a deosebit esenţial de toate celelalte formaţiuni din viaţa publică românească tocmai prin dimensiunea ei spiritualistă, foarte evidentă şi foarte productivă pînă la dispariţia lui Corneliu Codreanu şi a vechii elite legionare (noiembrie 1938 – septembrie 1939). Unora le-a putut crea chiar impresia de a fi fost mai mult o mişcare spirituală (“mistică” chiar, după Mircea Eliade[25], membru activ al ei, prudent mai tîrziu, dar niciodată renegat) decît una politică sau socială. Martirajul lui Ionel Moţa şi Vasile Marin[26], ca şi cel al lui Corneliu Codreanu însuşi, apoi martirajul luptătorilor anticomunişti din munţi (Arsenescu, Arnăuţoii etc.) şi al unor adevăraţi “sfinţi” ai închisorilor postbelice (gen Valeriu Gafencu), întăresc această imagine. Pînă şi un creştin de origine evreiască, precum regretatul N. Steinhardt, vine să o confirme[27]. Aceeaşi a fost, pe de altă parte, chiar dacă din perspective diferite, şi concluzia cîtorva serioşi analişti occidentali ai fenomenului legionar (Julius Evola, Walter Hagen [Wilhelm Hoettl], Andreas Hillgruber, Eugen Weber, Ernst Nolte, Armin Heinen, Philippe Baillet etc.)[28]. În absenţa unei reale educaţii şi trăiri creştine, legiona­rismul nu poate fi nici înţeles, nici reactualizat. Împotmolirea în politic a unor nostalgici ai Legiunii arată formalismul şi neputinţa lor lăuntrică. Proliferarea “parti­delor” sau “cuiburilor” neolegionare, fără o suficientă platformă moral-spirituală, este pură “aflare în treabă”[29].
            În al treilea rînd, legionarismul nu mai este repetabil ca atare, adică în formele lui originare. Mai întîi că nu toate aceste “forme” (de la structurile organizatorice şi pînă la un anumit tip de discurs) au fost egal de inspirate. Apoi – şi aici este nodul problemei – formele respective, bune sau rele, funcţionale sau nefuncţionale, au fost determinate de anumite condiţii specifice, de ansamblul realităţilor epocii interbelice. Fiecare epocă generează, dacă este vie şi creatoare, forme politice sau culturale proprii. Maimuţăreala epigonică nu poate fi formulă de supravieţuire. Este o lipsă de realism care frizează iresponsabilitatea să nu ţii seama, astăzi, de schimbarea totală a contextului, atît pe plan intern, cît şi pe plan extern. Mentalitate, limbaj, structură socială, raporturi de forţe – toate sînt altele. Nu mai există marele context european de dreapta. Nu mai există – după 50 de ani de comunism – nici “poporul” şi nici “elitele” de altădată. Nu mai există nici măcar “harisma” vreunui “Căpitan”... Ba mai mult decît atît: comuniştii au reluat şi au compromis definitiv anumite astfel de “forme” (“tabăra de muncă” sau “munca voluntară”, “şedinţa”, “uniforma”, “cîntecul patriotic”, propaganda “omului nou” ş. a.). Unor generaţii crescute exclusiv în comunism Cărticica şefului de cuib ar putea să le trezească amintiri extrem de neplăcute...
            Aş vrea să fim bine înţeleşi: aici nu este vorba de a renunţa la nişte adevăruri sau la nişte principii (idei, credinţe), ci la expresia perimată şi adeseori mecanică a acestora, ducînd nu doar la ridicol, dar şi la o legitimă îndoială asupra realei lor asimilări.
            O dată făcute aceste precizări principiale, trebuie reluate în discuţie principalele două acuzaţii care li se aduc legionarilor: cultul violenţei (împins pînă la asasinatul politic) şi şovinismul (identificat, în ordinea concretă, cu antisemitismul).
            Că, în anumite împrejurări, legionarii s-au dedat la violenţe reprobabile, aceasta este o realitate. Că ar fi avut “cultul violenţei” sau că şi-ar fi făcut din asasinat “un punct de doctrină”, aceasta este exagerat şi chiar fals. A existat, ce-i drept, cu mult înainte de înfiinţarea propriu-zisă a Legiunii Arhanghelul Mihail (24 iunie 1927)[30], faimoasa conspiraţie tineresc-teribilistă din 1923 a aşa-numiţilor “văcăreşteni” (în fruntea căreia se aflase Codreanu însuşi); ea a rămas în stadiul unui proiect romantic de iz paşoptist (“... răzbunarea nedreptăţilor şi a lungului lanţ de umiliri suportate de neamul nostru”, în speţă o “listă neagră” cu personajele considerate cele mai fatidice din viaţa publică românească) şi Justiţia a decis achitarea inculpaţilor (cu excepţia lui Moţa, care trăsese în Vernichescu, trădătorul grupului complotist, rănindu-l[31]). Codreanu nu va întîrzia însă să ia distanţă faţă de asemenea proceduri şi va evolua tot mai explicit spre o atitudine de rezistenţă non-violentă (modelul Gandhi?), împinsă pînă la jertfă[32]. În cărţile lui, care constituie îndreptarele absolute ale legionarismului, violenţa este mai degrabă dezavuată, iar de îndemnuri la asasinat nu poate fi vorba. Legiunea s-a întemeiat sub cu totul alte gînduri: “Ochii lor [ai puternicilor zilei – n. n.] stau aţintiţi asupra noastră. Ei pot să ne provoace. Am mai pornit odată tăcuţi şi liniştiţi la Ungheni şi am fost provocaţi[33] şi duşi apoi pînă la marginea prăpastiei... Ce vom face dacă ne vor mai provoca? Vom scoate din nou pistoalele şi vom trage[34], pentru ca să ne putrezească oasele în închisori şi planurile noastre să se sfarme? În faţa acestor perspective ce ni se deschideau, ne-a încolţit în minte gîndul retragerii în munţi.[35] Acolo unde românul a primit lupta cu toate puhoaiele duşmane [...] Decît să ni se usuce trupurile şi să ne sece sîngele din vine în închisorile urîte şi triste, mai bine să ne terminăm viaţa murind cu toţii în munţi, pentru credinţa noastră [...] Vor trimite să ne prindă şi să ne omoare. Vom fugi; ne vom ascunde; vom lupta; iar la urmă vom fi, desigur, răpuşi. Căci noi vom fi puţini, urmăriţi de batalioane şi de regimente româneşti. Atunci vom primi moartea. Sîngele nostru al tuturora va curge. Acest moment va fi  cel mai mare discurs al nostru adresat neamului românesc; şi cel din urmă” (Pentru legionari, ed. cit., p. 312). Şi mai departe: “Vom merge pe linia legilor ţării, neprovocînd, ocolind orice provocare, nerăspunzînd la nici o provocare. Cînd însă nu vom mai putea suferi, sau cînd piedici de netrecut ni se vor pune în cale, drumul nostru va trebui să fie spre munte. Nu e bine să încercăm răscoale de masse, căci astăzi ar fi măcinate cu tunul şi ar fi să împrăştiem numai nenorocire şi jale. Trebuie, din contră, să lucrăm singuri, în număr restrîns şi numai pe a noastră întreagă răspundere [...] Nu se poate ca această jertfă a noastră să nu fie înţeleasă de români, să nu le cutremure sufletul şi conştiinţele şi să nu fie un punct de pornire, un punct de înviere a lumii româneşti” (p. 313; în paranteză fie spus, “lumea românească” s-a dovedit mult mai puţin sensibilă la jertfele de sînge decît şi-o închipuise, sublim-idealist, nefericitul Codreanu). “Noi nu voim să întrebuinţăm forţa. Nu voim să întrebuinţăm violenţa. Ne este suficientă experienţa din trecut, cînd fără voia noastră am fost atraşi pe calea violenţei. La orice violentare, noi nu mai răspundem în nici un fel: suportăm” (Circulara Nr. 148). Lui Iorga (care-i numise pe legionari “suflete de asasini”) îi scrie: “Datoria elementară a unui om corect este ca să se informeze şi la omul pe care-l judecă, nu numai la agenţii mincinoşi ai Domnului Armand Călinescu (care lansaseră ieri pe piaţă zvonul că 16 echipe, sub conducerea lui Alexandru Cantacuzino[36], vor să-l omoare pe D-sa). [...] Voi, care ne acuzaţi de violenţă, după ce aţi întrebuinţat împotriva noastră cele mai mari violenţe[37], împingîndu-ne la disperare şi păcat, voi, cărora dacă cineva v-ar fi dat numai o palmă aţi fi reacţionat la fel cu mine, fără să mai fi trecut prin chinurile fizice şi umilinţele prin care am trecut noi, vouă, necinstiţilor sufleteşte, vă vom dovedi acum că nu vom reacţiona în nici un fel la toate provocările voastre” (a se vedea trimiterile anterioare). În faimosul “Cuvînt pentru legionari” (rostit la a zecea aniversare a Legiunii şi păstrat şi în înregistrare sonoră), îndeamnă încă o dată: “Priviţi-i drept în ochi pe toţi tiranii voştri! Înduraţi cu resemnare orice lovitură, suportaţi orice chin, căci jertfa noastră, a tuturora, va fi temelia de fier, de trupuri frînte şi de suflete chinuite, a biruinţei!”. Jurnalul de la Jilava, citat anterior, mărturiseşte în acelaşi sens.
            Se ridică întrebarea: raportînd cuvintele la fapte, este Codreanu ipocrit şi/sau paradoxal? Numai în aparenţă. La o analiză atentă, este un om a cărui gîndire şi conştiinţă a străbătut un traseu evolutiv, de limpezire a atitudinilor într-un sens creştin, nu fără realismul şi onestitatea de a recunoaşte că “există o mare deosebire între linia pe care mergem noi şi linia Bisericii Creştine. Linia Bisericii este cu mii de metri deasupra noastră. Ea atinge perfecţia şi sublimul. Nu putem coborî această linie pentru a explica faptele noastre. Noi, prin acţiunea noastră, prin toate faptele şi gîndurile noastre, tindem către această linie, ne ridicăm spre ea, atît cît ne permite greutatea păcatelor cărnii şi condamnarea la care am fost sortiţi prin păcatul originar. Rămîne de văzut cît am putut fiecare, prin sforţările noastre pămînteşti, a ne înălţa către această linie” (Pentru legionari, ed. cit., pp. 420-421)[38]. Rabinului David (ci nu Alexandru!) Şafran, în convorbirea de la Casa Verde (vezi şi mai jos), îi spune, în acelaşi sens: “Eu nu vreau să provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gîndesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit, rănit sau jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători! Nu-s nici ei decît oameni... Nu pe omul superior încercăm noi să-l şlefuim, ci pe omul om” (în cartea sa Pentru legionari, la p. 307, definind Legiunea, prin temeiurile ei, ca pe “o şcoală” spirituală, afirmase: “De aceea, piatra unghiulară de la care porneşte Legiunea este omul, nu programul politic. Reforma omului, nu reforma programelor politice. «Legiunea Arhanghelul Mihail» va fi, prin urmare, mai mult o şcoală şi o oaste decît un partid politic [...] Din această şcoală legionară va trebui să iasă un om nou, un om cu calităţi de erou”[39]).
            Înainte de a impune altora asemenea exigenţe, Codreanu a experimentat el însuşi traseul sinuos al unei deveniri “înnoitoare” (în sensul creştin al “dezbrăcării” treptate de “omul cel vechi”, al unei spiritualizări prin rugăciune, meditaţie şi asceză). E o diferenţă considerabilă (pe care numai cineva rău-voitor o poate contesta) între tînărul exaltat din perioada luptelor studenţeşti de la începutul anilor '20 şi liderul grav şi măsurat al ultimilor ani: cel cu care se întreţinuse rabinul Şafran sau pe care venise să-l viziteze la Bucureşti un Julius Evola; cel cu care Iuliu Maniu nu ezitase să încheie un important pact politic[40] şi despre care un Nae Ionescu putuse afirma (prin 1936): “Minunea pe care a făcut-o Corneliu Codreanu e aşa de mare încît de-acum îl depăşeşte şi pe el”... Cam acesta a fost, de altfel, drumul străbătut de toţi întemeietorii Legiunii. O realitate vie (fie un om, fie o mişcare) nu poate fi judecată reducţionist, printr-un stadiu sau printr-un act izolat al devenirii ei. Din păcate, pe un Codreanu şi pe un Moţa nu toţi i-au înţeles adecvat; şi nu este vorba aici de adversari (care n-au putut sau n-au vrut s-o facă), ci chiar de o parte a propriilor “camarazi”. Aceştia i-au urmat, mai mult sau mai puţin conştient, cu precădere pe foştii “tineri furioşi”, pătrunzîndu-se prea puţin (sau prea superficial) de “misticismul jertfelnic” al maturităţii lor (Moţa, în faimosul articol “La icoană”, apărut mai întîi în Pămîntul strămoşesc din 1 august 1927, apoi aşezat în fruntea Craniilor de lemn, explica la rîndu-i: “De la icoană şi altar am pornit, apoi am rătăcit o bucată de vreme purtaţi de valurile omeneşti şi n-am ajuns la nici un mal [...] Acum, cu sufletul greu, răzleţiţi, sfîrtecaţi, ne strîngem la adăpost, la singura căldură şi alinare, tărie şi reconfortare a noastră, readucătoare de puteri, la picioarele lui Iisus, în pragul orbitoarei străluciri a cerului – la icoană... Noi nu facem – şi n-am făcut o singură zi în viaţa noastră – politică... Noi avem o religie, noi sîntem robii unei credinţe” – subl. mea). Opera lui Codreanu a fost înţeleasă prea puţin în latura ei spirituală (care o deosebea esenţial de fascismele occidentale şi mai ales de nazism); ispita politicului (în contextul favorizant al unei Europe de dreapta) s-a dovedit mai puternică, anticipînd “devierile” de mai tîrziu. Horia Sima însuşi – astăzi tot mai contestat, chiar şi de unii dintre partizanii săi frenetici de pînă mai ieri – a fost exponentul acestei categorii[41]. Mişcarea Legionară a trăit mai tot timpul această tensiune între “secular” şi “spiritual”, care face parte din tragedia ei internă[42].
            Mircea Vulcănescu[43], om de dreapta, dar nu legionar (unii pretind că în închisoare el ar fi ajuns la o altă înţelegere a legionarismului, ceea ce scapă însă oricărui control), s-a apropiat de cheia problemei: “Eu nu cred că Moţa a plecat în Spania pentru a se impune, prin acte de eroism personal, la conducerea Mişcării, împotriva lui Codreanu – cum zic unii – şi nici c-a plecat spre a muri [...] – cum zic alţii. Eu cred că Moţa a plecat la judecată. La judecata lui Dumnezeu. Ca să răzbune o trădare, ucisese[44]. Şi, oricît ar fi fost achitat de juraţi şi oricît ar fi socotit justificat faptul, dacă omul credea în adevăr în Dumnezeu – şi sînt dovezi că Moţa era credincios – nu se poate ca faptul să nu-i fi dat căinţe amare. Lucrul acesta s-a întîmplat şi cu Corneliu Codreanu, care ucisese pe prefectul Manciu[45] şi care – credincios fiind şi el – era deseori frămîntat de remuşcări care-i brăzdaseră faţa cu o cută adîncă de regret şi care-i întunecaseră – sub duritatea lor obişnuită – ochii albaştri”[46].
            Se repetă mereu că Mişcarea Legionară s-a născut printr-un asasinat: împuşcarea lui Manciu de către Codreanu[47]. Afirmaţia este de două ori inexactă. Mai întîi, aşa cum am văzut, de jure n-a fost vorba de un asasinat, iar în această privinţă există autoritatea lucrului judecat. În al doilea rînd, Legiunea propriu-zisă s-a înfiinţat la trei ani de la episodul Manciu. Codreanu nu a mai recidivat în utilizarea personală a violenţei, nici n-a putut fi implicat în cele două asasinate comise, din iniţiativă şi pe cont propriu, de aşa-numiţii “Nicadori” (asasinii lui I. G. Duca – 1933) şi “Decemviri” (asasinii “Iudei legionare” Mihai Stelescu – 1936), care s-au predat de bună voie autorităţilor şi şi-au primit pedepsele cuvenite (mai tîrziu, ei au fost asasinaţi în detenţie, o dată cu Codreanu). Să notăm acest fapt: organizaţia socotită cea mai criminală din întreaga istorie a României nu a săvîrşit în 11 ani (1927-1938)[48] decît două asasinate (dintre care unul a constituit o răfuială internă), şi acelea fără ştirea conducerii superioare a Mişcării; iar Corneliu Codreanu, socotit drept cel mai mare criminal al României interbelice, n-a săvîrşit şi n-a fost implicat în nici o singură crimă (cu excepţia uciderii unui călău notoriu, în legitimă apărare)!
            Lui Codreanu i s-a reproşat însă mai ales altceva (inclusiv la procesul din mai 1938, unde, în disperarea lipsei de probe, acuzatorii au scormonit tot trecutul celui acuzat, încercînd să speculeze orice amănunt, chiar cînd era vorba lucruri asupra cărora Justiţia se pronunţase deja!): anume că nu s-a dezis de criminali (ceea ce ar constitui dovada indirectă a încuviinţării crimelor respective). Cazul studentului Beza (atentat pus abuziv pe seama Mişcării Legionare)[49] dovedindu-se irelevant, la proces s-a insistat pe cazul Moţa[50] (în contextul mai larg al vechiului complot al “văcăreştenilor”) şi pe cele ale “Nicadorilor” şi “Decemvirilor”. În ce-i priveşte pe Moţa şi pe “văcăreşteni”, Codreanu a spus (declaraţie ce confirmă observaţiile de mai sus): 1) sub aspect juridic – “Ar putea fi invocată această chestiune contra mea de oricine, afară de cineva din Justiţie, care nu se poate ridica împotriva autorităţii lucrului judecat, pentru că s-ar dezice” şi 2) sub aspect psihologic şi moral – “Gîndiţi-vă, eram de 20-22 de ani, eram va să zică un copil şi, în mentalitatea noastră de copii de pe vremea aceea, aşa am văzut noi lucrurile. Dar de cînd omul începe să trăiască şi pînă cînd îşi termină viaţa, trece timp, se adună înţelepciunea. La început omul judecă într-un fel, i se pare că-i grozav. Sînt trepte de acestea de dezvoltare ale minţii omeneşti şi acţiuni pe care după douăzeci de ani le vezi altfel. Poate acum 20 de ani aş fi făcut un alfabet secret, tocmai pentru că era o anumită vîrstă care te împinge să judeci lucrurile aşa cum le-am judecat şi eu pe vremea aceea. Dar de atunci şi pînă acum este o distanţă mare în timp. Se vede în atitudinea mea, care este aproape contrarie atitudinii iniţiale pe care am avut-o împreună cu toţi băieţii noştri. Este contrarie, din cauza vîrstei... Dar nu poate cineva să fie urmărit permanent în viaţa sa pentru că în copilăria lui, cînd era visător, i se părea că ar putea să se lupte cu toată Europa. Nu cred acest lucru”[51]. În ce priveşte cazurile – mai recente şi mai problematice – ale “Nicadorilor” şi “Decemvirilor”, Codreanu (care nici nu le-a ordonat, nici nu le-a încuviinţat actele comise, dar care evitase o lepădare necavalerească de nefericiţii camarazi căzuţi în păcat dintr-un spirit justiţiar şi jertfelnic rău întrebuinţat) a spus, mai sintetic (discuţia se purtase şi-n ziua anterioară): “Eu i-am luat pe ei nu în ceea ce au făcut, ci în suferinţa lor, în suferinţa unor oameni care stau în închisoare, care suferă [şi-au asumat suferinţa - n. n.] pentru o credinţă”[52].
            În cazul acestora din urmă (alături de care avea să moară asasinat şi cu care avea să fie îngropat în groapa secretă de la Jilava, cîteva luni mai tîrziu), Codreanu nu a greşit, cel puţin creştineşte vorbind, atunci cînd s-a solidarizat cu “suferinţa” lor, dar a greşit – iar retrospectiv această greşeală apare tot mai evidentă – atunci cînd a îngăduit în sînul Mişcării sale un adevărat cult al acestora, rău văzut din afară, dar nu mai puţin primejdios şi înlăuntrul Legiunii (lăsîndu-se loc liber pentru confuzia nepermisă între dreptatea principială sau sacrificiul de sine al împricinaţilor şi gravitatea actelor comise – împinsă, în cazul Stelescu, pînă la bestialitate). Dincolo de intenţiile lui Codreanu, unii au crezut că atipicii asasini ar putea fi prefăcuţi în modele de fidelitate legionară...
            În orice caz, legionarii, aceşti paradoxali cavaleri ai muceniciei, şi-au plătit cu vîrf şi îndesat atît virtuţile cît şi păcatele, judecata lor nearbitrară aparţinînd, desigur, numai lui Dumnezeu (Celui cu Care năzuiseră “să împace” cîndva neamul românesc). Cert este că la tragedia generică a legionarismului se adaugă – încă mai mişcătoare, prin măreţia şi complexitatea personajului – tragedia neînţelesului şi nedreptăţitului Corneliu Codreanu, acest om cu elanuri de sfînt şi cu renume de bandit...

Portretul clasic al Căpitanului

III
           
Să venim acum la controversatul raport dintre legionarism şi “antisemitism”[53]. Legionarii, pe fondul general al epocii, s-au considerat datori să divulge şi să contracareze anumite “manevre” evreieşti (Codreanu fusese dintotdeauna ferm în această privinţă, “problema evreiască” constituind una dintre obsesiile vieţii lui)[54], dar nu şi-au propus niciodată, în mod programatic, o acţiune antievreiască globală şi exterminatoare, de felul celei imputate nazismului. O dovadă în acest sens este şi faptul că soarta evreilor a fost mult mai blîndă în România decît în ţările învecinate[55], iar rarele violenţe fizice împotriva acestora (culminînd cu aşa-zisul “pogrom de la Iaşi”, din iunie 1941, dată la care legionarii fuseseră deja anihilaţi de mai multe luni de către Antonescu, în înţelegere cu Hitler) n-au fost în primul rînd de sorginte legionară, ci mai degrabă puse în cîrca legionarilor, din interese lesne de bănuit (cum a fost şi cunoscuta mistificare cu “cadavrele de la abator”, ticluită în birourile vechii Siguranţe, apoi preluată cu voluptate de propaganda comunistă[56]). Altminteri un Codreanu a putut sta de vorbă decent, chiar la Casa Verde, în 1937, cu rabinul David Şafran, căruia i-a şi făcut o puternică impresie[57]. “Nu a fost o discuţie de cabinet – îşi amintea rabinul 40 de ani mai tîrziu –, ci s-au amestecat aici durerile lumii... Adevărurile lui şi ale mele ardeau, chinuiau gînd şi suflet, cerşindu-şi răspunsuri, argumente, pentru a ne despărţi, în cele din urmă, ca prieteni”. În finalul întrevederii, pretinsul “mîncător de evrei” îi întinsese mîna şi-i spusese: “Am avut mare plăcere de întîlnirea noastră. Nu ştiu dacă am rezolvat probleme, dar am învăţat fărîme din taina infinită a credinţei. Eu nu vreau să provoc ură sau răbufnire. Mi-e sufletul curat. Nu ştiu dacă toţi legionarii gîndesc ca mine. Dacă un evreu a fost lovit, rănit sau jignit pe plan moral, iartă-i pe răufăcători! Nu-s nici ei decît oameni... Nu pe omul superior încercăm noi să-l şlefuim, ci pe omul om”. Nae Ionescu, deşi “ideolog al Legiunii”, a avut în preajma lui numeroşi discipoli evrei (Mihail Sebastian, Ion Călugăru, Oscar Lemnaru ş. a.). În vremea Statului Naţional-Legionar, poetul legionar Radu Gyr (Radu Demetrescu), pe atunci Director General al Teatrelor, sprijină deschiderea unui teatru evreiesc în Bucureşti (Baraşeum), lucru pe care nici o altă ţară europeană cu regim progerman nu l-a mai făcut[58]. Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt, citat deja, stă şi el mărturie pentru o viziune mai nuanţată asupra fenomenului legionar, ca şi convorbirile sale cu Ioan Pintea[59], unde citim, printre altele, în legătură cu anii de regim carceral: “Referitor la fraţii legionari, nu pot spune decît că purtarea lor faţă de mine a fost frăţească. Mi-a venit în ajutor şi reputaţia mea de evreu osîndit pentru că a refuzat să fie martorul acuzării într-un proces legionar; oricum, s-au purtat cu mine impecabil şi cu acel spirit de solidaritate de care au dat dovadă, în locul în care mulţi alţii şi-au pierdut cumpătul, omenia şi stăpînirea de sine” (p. 173)[60]. Tot aşa cum pe Eminescu “antise­mitismul” ideologic nu-l împiedicase să aibă relaţii foarte cordiale cu un M. Gaster sau cu un H. Tiktin, nu-i împiedicase nici pe atîţia intelectuali legionari să aibă prieteni buni printre evrei (a se vedea prieteniile dintre Mircea Eliade şi Mihail Sebastian, Constantin Noica şi Edgar Papu, Petre Ţuţea şi Oscar Lemnaru etc.). Au existat legionari căsătoriţi cu evreice creştinate şi legionari de sînge evreiesc (cazul Vasile Marin, al cărui cumnat, Cătălin Ropală, era el însuşi legionar; cazul Vasile Noveanu ş. a.). Lui Codreanu îi sînt atribuite, cu destulă certitudine, următoarele cuvinte: “… şi vă rog să reţineţi pentru totdeauna că nu împotriva evreilor ca atare trebuie să se îndrepte lupta necruţătoare a unui legionar autentic, ci contra celor ce fac rău României şi Bisericii creştine”[61]. Ceea ce ar fi cazul să se înţeleagă este că opţiunea legionară (de ieri sau de azi) nu implică automat “violenţa oarbă împotriva evreilor”, chiar dacă anumite excese, ale unor persoane sau ale unor grupuri marginale, nu se pot tăgădui (fără să fi fost vorba vreodată de proporţii pogromiste). D-l Andrei Pleşu (loc cit.) se arăta oripilat, bunăoară, de imperativul exprimat de Codreanu prin cuvintele: “înlăturarea primejdiei jidăneşti”[62]. Desigur, ele nu sună bine astăzi. Expresia trebuie însă judecată prin raportare la limbajul curent al epocii respective şi la ansamblul realităţilor concrete de atunci. Pentru legionari, “primejdia jidănească” se confunda cu aceea a “bolşevizării”[63] ţării, lucru care se va şi întîmpla mai tîrziu tocmai cu contribuţia masivă a evreilor (ce au făcut şi mai toată agitaţia comunistă de dinainte de 1945[64], dar şi mai toată opera de comunizare internă din anii următori)[65].
            E greu de stabilit astăzi dacă legionarii autentici (nu pleava oportunistă a “septembriştilor” din 1940, care – cu puţine excepţii – n-aveau în comun cu legionarismul decît cămaşa verde[66]) au ucis evrei sau nu. Cert este că nu asta a fost principala lor preocupare şi că nu prea e de crezut că o adunătură de “pogromişti” ar fi putut fi urmată de bunăvoie de atîtea personalităţi de elită, martirizate ele însele – cu sutele sub Carol II (mai ales în perioada noiembrie 1938 – septembrie 1939), cu miile sub Antonescu (începînd din ianuarie 1941, pe mulţi trimiţîndu-i în linia întîi a frontului, cum s-a întîmplat şi cu poetul Radu Gyr, întors destul de grav rănit) şi cu zecile de mii sub comunişti (pînă spre începutul anilor '60). “Că au fost omorîţi evrei în România sub comandă legionară nu «se demonstrează», ci se atestă prin documente”, afirma acelaşi Andrei Pleşu. Dar ce înseamnă “documente”, în cazul de faţă? Nu cumva se reduc ele la nişte mistificări propagandistice[67] şi la simplele declaraţii tendenţioase ale unor evrei resentimentari? În primul caz, ar fi ca şi cînd s-ar da credit poveştilor cu “terorişti” din decembrie '89 sau zvonurilor lansate în timpul mineriadei din iunie '90 (cu “maşina de bani” de la sediul liberalilor, cu armele de la sediul ţărăniştilor, cu drogurile de la Universitate, pe care nimeni nu le-a văzut, dar de care mulţi au rămas pînă astăzi convinşi). În al doilea caz, se ridică o problemă de principiu: de ce pe unii i-am crede pe cuvînt, iar pe alţii nu? Împotriva afirmaţiei lui Petre Ţuţea că “legionarii n-au omorît nici un evreu”, fostul ministru de Externe monta un întreg scenariu al discreditării, bazat pe un raţionament deconcertant: că dacă bătrînul Ţuţea se amuza uneori să facă “afirmaţii enorme”, atunci tot ce nu-i convine d-lui Pleşu trebuie să intre în această categorie a enormităţii! În schimb, celeilalte tabere autorul îi acorda credit necondiţionat...
            Situaţia se repetă curent, confirmînd observaţiile profesorului Israel Shahak[68] din lucidul său rechizitoriu împotriva “iudeo-nazismului”: “Foarte mulţi neevrei (printre care creştini – preoţi sau laici practicanţi – şi marxişti de toate nuanţele) consideră, într-un mod foarte ciudat, că pentru a «ispăşi» persecuţiile suportate de evrei, este bine, printre altele, să nu se ridice împotriva nelegiuirilor lor, ba mai mult chiar, să se facă părtaşi la minciunile pioase în ce îi priveşte pe aceştia. Acuzaţia grosolană de «antisemitism» (sau, în cazul evreilor, de «ură faţă de sine»), pe care o primeşte cel ce denunţă discriminarea impusă palestinienilor, sau cel ce atrage atenţia asupra unor fapte contrare «versiunii oficiale» a religiei sau trecutului evreilor, este cu atît mai izbitoare prin forţa şi ostilitatea sa cu cît ea este lansată de «prieteni ai evreilor». Existenţa şi vasta influenţă a acestui grup în toate ţările occidentale, dar mai ales în Statele Unite (şi în celelalte ţări anglofone), le-a permis rabinilor şi specialiştilor iudaismului talmudic să-şi răspîndească minciunile nu numai fără a fi contestaţi, dar şi primind un ajutor considerabil”[69].
            Ne mişcăm, prin urmare, în privinţa legionarismului, între o “legendă neagră” de uz popular, cultivată de toate fronturile stîngii şi radicalizată obsesiv în mediile evreieşti, şi o “legendă aurită”, perpetuată de foştii membri sau simpatizanţi ai Mişcării şi avînd o circulaţie (din ce în ce) mai restrînsă. Între aceste două legende se află suspendat, deocamdată, adevărul istoric, pe care uneori străinii îl dibuiesc mai lesne, dincolo de patimi şi complexe, inclusiv în esenţa lui moral-spirituală...[70] (Să fim noi oare un blestem pentru propria noastră istorie, sau să fie istoria însăşi un blestem pentru noi?!)
            Nici un observator onest nu poate eluda faptul că există o diferenţă sensibilă între ce au vrut legionarii să fie, în mod ideal, şi ce au ajuns ei să fie de fapt, în vîltoarea evenimentelor. Dar poate că un Miguel de Unamuno avea dreptate să spună că Dumnezeu ne va judeca după năzuinţele noastre şi că ne va hărăzi să rămînem, în eternitatea eternităţii, nu cei care am fost, ci cei care am vrut să fim...

Răzvan CODRESCU

Codreanu inspectînd un şantier legionar


[1] Corneliu Zelea Codreanu, Pentru legionari, vol. I [volumul al doilea n-a mai apucat să fie scris], Editura “Totul pentru Ţară”, Tipografia Vestemean, Sibiu, 1936, p. 321 (numeroase reeditări – de obicei anastatice – în ţară şi în străinătate, una dintre cele mai recente – Editura Scara, Bucureşti, 1999 – marcînd centenarul naşterii autorului).
[2] A se vedea Corneliu Zelea Codreanu, Circulări şi manifeste: 1927-1938, ed. a V-a, Colecţia “Europa”, München, 1981, p. 123.
[3] Imprudenţa legionarilor (şi a lui Codreanu însuşi, absolvent de şcoală militară, înainte de a face studii de Drept) a fost aceea de a utiliza un limbaj eroic-cazon pentru atitudini mai degrabă ascetice şi mistice, ceea ce nu numai că a fost tendenţios exploatat de către adversari, dar i-a derutat chiar şi pe unii adepţi mai superficiali ai legionarismului. Un exemplu: “Echipa morţii”, grup de propagandă legionară ce a dat naştere celor mai grave acuzaţii şi prejudecăţi, preluate ca atare şi de istorici profesionişti (vorbindu-se chiar de mai multe “echipe ale morţii”). În realitate, “Echipa morţii”, formaţiune conjuncturală şi temporară, ţinînd mai degrabă de ceea ce unii au numit “mistica legionară a morţii”, s-a constituit la începutul lunii mai 1933; numele membrilor ei (pr. Ion Dumitrescu, Nicolae Constantinescu, Sterie Ciumetti etc.) sînt consemnate în Pentru legionari (ed. cit., p. 457), unde i se arată şi finalitatea: “Dar în faţa obstacolelor, loviturilor, insultelor, uneltirilor, prigoanelor, care ne asaltau de pretutindeni, noi [...] opuneam hotărîrea morţii”. Grupul constituia, aşadar, expresia predispoziţiei la martiraj a tineretului legionar: “Ea însemnează hotărîrea acestui tineret de a primi moartea” (amănunte şi în Horia Sima, Histoire du Mouvement Légionnaire, I. 1919-1937, Editura Dacia, Rio de Janeiro, 1972, pp. 112-114; în rom.: Istoria Mişcării Legionare, Editura Gordian, Timişoara, 1994). Acţiunea a stat, în mod ostentativ chiar, sub semnul rezistenţei non-violente. Marşul legionarilor din “Echipa morţii” (v. Cîntece legionare, Colecţia “Europa”, München, 1977, p. 30) se încheia cu următoarea strofă: “Noi cu zîmbetul pe buze/ Moartea-n faţă o privim,/ Căci sîntem Echipa morţii:/ Ori învingem, ori murim! “ (ultimul vers a constituit, fără a i se mai cunoaşte originea, una dintre lozincile tineretului protestatar din decembrie '89 şi aprilie-iunie '90!). Iată ce scrie şi un istoric străin: “La începutul lui mai [1933], Codreanu a format o organizaţie pentru propaganda gardistă, căreia i-a zis «Echipa morţii», denumire nefericită, deoarece, chiar dacă provenea din logica legionară a sacrificiului pînă la moarte, sugera un substrat ameninţător, pe care adversarii erau gata să-l exploateze [...] «Echipa morţii» s-a întors după două luni la Bucureşti, plină de răni din cauza bătăilor primite de la poliţie...” (Michele Rallo, România în perioada revoluţiilor naţionale din Europa: 1919-1945, Ed. SeMpre, Bucureşti, 1993, p. 34). În urma unui proces desfăşurat la Arad, în vara aceluiaşi an, echipa legionară a fost achitată în unanimitate de Justiţia vremii.
[4] “... Anunţăm pe membri că, începînd cu data de astăzi, 21 februarie 1938, Partidul «Totul pentru Ţară» nu mai există. Întreaga conducere a căzut de acord că raţiunea de existenţă a Partidului a încetat”. Aceasta întrucît “sîntem aruncaţi din raportul de Drept în raportul de Forţă. Pe acesta, însă, noi nu-l primim. Noi am înţeles să acţionăm în cadrul legii, manifestîndu-ne credinţele noastre. Dacă aceasta n-o putem face şi dacă orice manifestare de credinţă ne este interzisă, raţiunea de existenţă a Partidului nostru a încetat. Noi nu voim să întrebuinţăm forţa. Nu voim să întrebuinţăm violenţa. Ne este suficientă experienţa din trecut, cînd, fără voia noastră, am fost atraşi pe calea violenţei. La orice violentare noi nu mai răspundem în nici un fel: suportăm. Chiar şi atunci cînd întreaga naţiune ar fi tratată ca o turmă de animale inconştiente. Lovitură de stat nu voim să dăm. Prin existenţa însăşi a concepţiei noastre, noi sîntem contra acestui sistem. Ea [lovitura de stat] însemnează o atitudine de bruscare, de natură exterioară, pe cînd noi aşteptăm biruinţa noastră de la desăvîrşirea în sufletul naţiunii a unui proces de perfecţiune [perfecţionare] omenească. Nu vom întrebuinţa aceste mijloace violente, deoarece tineretul de astăzi are prea adînc înfiptă în suflete conştiinţa misiunii sale istorice, a răspunderii sale, pentru a face acte necugetate, care să transforme România într-o Spanie însîngerată. Generaţia noastră întreagă vede bine mănuşa care i s-a aruncat. Mănuşa aruncată va rămîne însă jos. Noi refuzăm s-o ridicăm. Ceasul biruinţei noastre încă n-a sunat. E încă ceasul lor. Dacă generaţia bătrînilor noştri crede că e mai bine aşa cum a procedat, noi nu avem să ne amestecăm pentru a le da lecţii. Ei poartă răspunderea în faţa lui Dumnezeu şi a Istoriei...” (a se vedea textul integral al circularei, în Circulări şi manifeste, ed. cit., pp. 272-275; din motive de spaţiu, am omis alineatele).
[5] A se vedea textul integral al scrisorii, în Circulări şi manifeste, ed. cit., pp. 282-286. În urma plîngerii lui N. Iorga (care refuzase publicarea scrisorii în ziarul său, ca drept la replică), Codreanu va fi arestat, închis la Jilava, judecat şi condamnat la 6 luni de închisoare. “Căpitanul” încăpuse astfel definitiv pe mîna călăilor săi. Va urma parodia de proces din mai 1938 (a se vedea Kurt W. Treptow, Gh. Buzatu, ”Procesul” lui Corneliu Zelea Codreanu [mai 1938], Colecţia “Românii în istoria universală”, Iaşi, 1994, lucrare din păcate slab difuzată, greu accesibilă publicului mai larg), condamnarea la 10 ani de muncă silnică şi, după doar cîteva luni (în noaptea de 29 spre 30 noiembrie), asasinatul de la Tîncăbeşti.
[6] În care scria, bunăoară: “Caracteristica timpului nostru: ne ocupăm cu lupta dintre noi şi alţi oameni, nu cu lupta dintre poruncile Duhului Sfînt şi poftele firii noastre pămînteşti; ne preocupă şi ne plac victoriile asupra oamenilor, nu victoriile împotriva diavolului şi păcatului. Toţi oamenii mari ai lumii de ieri şi de azi – Napoleon, Mussolini, Hitler etc. – au fost sau sînt preocupaţi mai mult de aceste biruinţe. Mişcarea Legionară face excepţie, ocupîndu-se, deşi insuficient, şi de biruinţa creştină în om, în vederea mîntuirii lui”. Un mare conducător trebuie să aibă grijă să-şi pregătească oamenii nu doar pentru simple “biruinţi pămînteşti”, ci mai ales “pentru lupta decisivă, din care sufletul fiecăruia se poate încununa cu biruinţa veşniciei sau cu înfrîngerea veşnică” (însemnare din ziua de miercuri 15 iunie 1938; a se vedea Corneliu Zelea Codreanu, Însemnări de la Jilava, Colecţia “Europa”, München, 1994, pp. 50-51).
[7] Asasinatele de la Jilava (lichidarea, de către o echipă legionară, în noaptea de 26 spre 27 noiembrie 1940, în condiţii încă insuficient elucidate, a celor 64 de vinovaţi pentru masacrele antilegionare din 1938-39, acuzaţi ce-şi aşteptau în celule o judecată legală îndelung amînată), urmate de dublul asasinat (în condiţii la fel de obscure) din 27-28 noiembrie (cînd “au fost pedepsiţi” Nicolae Iorga şi Virgil Madgearu, care numai din pricina prestigiului lor nu se aflau printre cei închişi la Jilava). Comandamentul Gărzii de Fier pretinde a nu fi ordonat aceste acţiuni criminale, care ar fi fost iniţiate de un grup rebel, manipulat, poate, de forţe ostile României (a se vedea punctul de vedere al lui Horia Sima, în Cazul Iorga-Madgearu. Declaraţii făcute de Dl. Horia Sima revistei “Carpaţii – 1961, Colecţia “Omul Nou”, Miami Beach, 1992).
[8] Ca povestea cu cadavrele evreieşti agăţate în cîrlige la Abator. Există o dezminţire semnată de mai tot personalul de atunci al Abatorului din Bucureşti, expediată ziarelor Universul şi Dreptatea, dar a cărei publicare a fost interzisă de cenzura antonesciană. Prof. dr. Radu Iftimovici a lămurit lucrurile, cu citate, mărturii şi fotocopii, în Expres Magazin, nr. 87, 25 martie 1992, sub titlul “Spulberarea unei legende. Pogromul de la Abator” (material apărut şi sub formă de broşură). Există în acest sens şi o mărturie făcută în închisoare de Petre Pandrea (atestată de Petre Ţuţea, Dumitru Funda şi Simion Ghinea), care ar fi cercetat faptul la faţa locului, din zel antilegionar (“Pe atunci eram – obişnuia el să spună mai tîrziu – un tovarăş de drum imbecil al comuniştilor”). Este inutil să adăugăm că niciodată nu s-a vorbit despre identitatea cadavrelor respective, nici despre ce s-a întîmplat ulterior cu ele... Cert este că, după evenimentele din ianuarie 1941, puterea antonesciană a căutat să-i compromită, pe toate căile şi cu toate mijloacele, pe “rebelii” legionarii, cot la cot cu propaganda stîngistă (Eugen Cristescu însuşi i-ar fi mărturisit lui Petre Pandrea contrafacerea în birourile Siguranţei a fotografiei cu cadavrele de la Abator). Din această campanie fac parte şi cele două volume intitulate Pe marginea prăpastiei. 21-23 ianuarie 1941, Bucureşti, 1942 (apărute sub egida Preşedinţiei Consiliului de Miniştri), reeditate prin grija istoricului I. Scurtu (Editura Scripta, Bucureşti, 1992). Să spunem şi că există în istoriografia noastră contemporană tendinţa de a se lua apărarea lui Antonescu prin diabolizarea legionarilor, simptomatică în această privinţă fiind lucrarea Armata, Mareşalul şi evreii (Editura Rao, Bucureşti, 1998) de Alex. Mihai Stoenescu.
[9] În Hans Rogger, Eugen Weber (coordonatori), Dreapta europeană. Profil istoric, Editura Minerva, Bucureşti, 1995, p. 444. Capitolul “România” (pp. 385-446), semnat de Eugen Weber, a fost editat şi separat, într-o altă traducere, în micul volum Dreapta românească, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1995.
[10] A se vedea, în vol. Mustul care fierbe (Imprimeria Statului, Bucureşti, 1927), articolul cu acest titlu şi cele din aceeaşi secţiune (pp. 93-161).
[11]Titulesco, il payerait pour se faire acheter “; a se vedea Mihail Sturdza [fost Ministru al Afacerilor Străine], România şi sfîrşitul Europei. Amintiri din ţara pierdută, Editura Dacia, Rio de Janeiro-Madrid, 1966, pp. 49-50 (reed.: Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, 1994, p. 79). M. Sturdza citează şi portretul de o cinică plasticitate făcut lui Titulescu de Henri Prost (autorul cărţii Destin de la Roumanie: 1918-1954, Éditions Berger-Lévrault, Paris, 1954): “C'est un homme bien curieux ce Titulesco. Il a une masque de Mongol, le poil rare, un corps aux rotondités anormales chez un homme. Il ressemble aux anciens cochers de fiacre de Bucarest, qui tout appartenaient à une secte les contraignant à la castration dès qu'ils avaient engendré un fil. Sa nervosité, sa susceptibilité, ses sauts d'humeur, ses superstitions, ses frayeurs devant le moindre danger, son goût de luxe dénotent chez lui un tempérament féminin et expliquent nombre de ses attitudes “.
[12] E de înţeles perplexitatea şi indignarea lui Nichifor Crainic, audiat ca martor la procesul lui Codreanu din mai 1938, atunci cînd i s-a pus întrebarea dacă îl crede pe inculpat trădător sau capabil de trădare: “Nu înţeleg ce fel de trădare? Trădare de ţară?! Eu aşteptam să mi se pună întrebări mai serioase!”. Iată şi relatarea lui Crainic însuşi (Zile albe, zile negre. Memorii (I), Casa Editorială “Gîndirea”, Bucureşti, 1991, p. 298: “Am fost întrebat dacă-l socotesc pe Corneliu Codreanu trădător de ţară. Cunoscînd mişelia ce se punea la cale, mi s-a urcat sîngele la cap şi am răspuns: «Sînt patru ani şi mai bine de cînd nu vorbesc cu Corneliu Codreanu. De atunci ne detestăm şi ne atacăm reciproc. De atunci, îl văd abia acum în boxă, între baionete. Se poate spune orice voiţi despre acest om, dar a-l acuza de trădare de ţară e cea mai mare infamie şi cea mai neauzită bazaconie! Asemenea năzbîtii pe socoteala lui sînt nedemne de judecata unui Consiliu de Război!»”. Pentru relaţia oscilantă a lui Crainic cu legionarismul, a se vedea şi “Nichifor Crainic – schiţă de portret” (mai ales nota 4), în volumul meu De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia [col. “Dreapta europeană”], Bucureşti, 2000.
[13] Lăsînd la o parte abuzurile din vremea comunismului, procesul lui Codreanu din mai 1938 rămîne cea mai ruşinoasă pată de pe obrazul Justiţiei române. Iată ce scrie, între alţii, Eugen Weber, istoric american de origine evreiască, originar din România (n. 1925, Bucureşti): “Procesul s-a desfăşurat în grabă, aranjat dinainte, [...] şi verdictul a venit ca o hotărîre dinainte cunoscută. Codreanu a fost condamnat la zece ani de muncă silnică şi, în plus, şase ani de pierdere a drepturilor civile. Pretinsa conspiraţie împotriva statului nu a fost niciodată dovedită. Codreanu se pronunţase în mod repetat pentru menţinerea în limitele legalităţii, pentru respectarea Constituţiei şi evitarea provocărilor. Terorismul legionar a fost o realitate, dar niciodată responsabilitatea actelor teroriste nu a fost demonstrată pentru Codreanu însuşi. În orice caz, nu era potrivit ca acuzaţiile de activitate subversivă să fie aduse de cei care tocmai înlăturaseră Constituţia ţării!” (Dreapta europeană…, ed. cit., pp. 427-428).
[14] Portretul de o incredibilă maliţiozitate pe care acesta i l-a făcut fostului său coleg de liceu militar de la Mănăstirea Dealu (inclus în volumul Portrete şi controverse, Bucureşti, 1945, pp. 245-267) a fost preluat cu abjectă voluptate de istoriografia comunistă (a se vedea, spre exemplu, Stelian Neagoe, Triumful raţiunii împotriva violenţei (Viaţa universitară ieşană interbelică), Editura Junimea, Iaşi, 1977, pp. 92-93). Imaginea postumă a lui Codreanu a fost condamnată să penduleze între două extreme la fel de penibile: delirul encomistic de tip Ion Banea (Căpitanul, Editura “Totul pentru Ţară”, Sibiu, 1937) sau Faust Brădescu (Corneliu Codreanu – Erou neo-cosmogon, Editura “Carpaţii”, Madrid, 1987) şi delirul contestatar de tip Petre Pandrea (op. cit., sau Garda de Fier, Editura Vremea, Bucureşti, 2001) sau Zigu Ornea (Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995, passim).
[15] Rubrica gustată îndeosebi era intitulată “Evreii noştri”.
[16] Codreanu i-o reamintea în scrisoarea la care ne-am referit. Versatilitatea politică şi caracterială a marelui istoric îl făcuse pe O. Goga să-l definească drept “monumentala incarnaţie a proorocului care şi-a mîncat tablele legii” (op. cit., p. 88).
[17] Art. “Doi băieţi viteji: Moţa şi Marin”, în Neamul românesc din 19 ianuarie 1937.
[18] Art. “Pe cine au omorît...”, republicat recent în Puncte cardinale (anul VII, nr. 11/83, noiembrie 1997, p. 7). Ca şi Nae Ionescu, Gh. Racoveanu, la vremea aceea, nu era legionar încadrat, ci doar simpatizant al Legiunii. “Binecuvîntarea” asasinatului ar fi dat-o, conform lui Gh. Racoveanu, şi Patriarhul Miron Cristea (pe atunci şi prim-ministru), într-o predică pascală: “Un om, în ale cărui vine nu curge nici un strop de sînge românesc [calomnie curentă la adresa lui Codreanu, ca şi, mai demult, la cea a lui Eminescu], vrea să dea foc ţării [?!]. Apoi, mai bine să moară unul pentru popor, decît să piară poporul pentru unul” (parafrază a sfatului lui Caiafa consemnat la Ioan 18, 14).
[19] Numeroşii oportunişti deveniţi legionari peste noapte, în toamna lui 1940. Unii dintre ei au trecut mai tîrziu în rîndurile partidului comunist, permiţînd speculaţia tendenţioasă asupra apropierii dintre cele două “extremisme” sau asupra unei pretinse inconsistenţe morale a legionarilor, ce trebuiau compromişi propagandistic pe toate căile cu putinţă.
[20] A pune acest dezastru exclusiv pe seama lui Horia Sima este şi naiv, şi nedrept. “Comandantul” are partea lui de răspundere, dar vina îndelungatei degringolade, chiar dacă în grade deosebite, o poartă principial toţi cei implicaţi, precum şi un destin advers, care a fost al întregii drepte europene. Poate că şi “maximalismul” moral şi comportamental la care chema Codreanu (a se vedea mai ales Cărticica şefului de cuib) avea în sine ceva sublim-utopic, mai ales într-un secol atît de corupt...
[21] Avînd avantajul de a putea judeca “la rece”, străinii par a-şi fi dat seama mai bine decît noi de acest adevăr istoric, chiar şi atunci cînd l-au interpretat nepotrivit (a se vedea, mai jos, nota 70).
[22] A se vedea, între altele, Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti (1927-1941), Ed. FF PRESS, Bucureşti, 1996. Nu pot să nu semnalez şi docta punere la punct pe care d-l Buzatu a întreprins-o la adresa obscurului publicist I. Constantinescu, autorul cărţii Despre exegeza extremei drepte româneşti. Însemnări polemice (Editura Junimea, Iaşi, 1998): “Adevăr şi mistificare în istoria Mişcării Legionare (I)”, extras din Europa XXI, vol. VII-VIII/1998-1999 (publicaţie sub egida Academiei Române – Filiala Iaşi şi a Centrului de Istorie şi Civilizaţie Europeană), Editura Academiei Române, pp. 229-254. Pe de altă parte, nu pot să nu regret angajarea fie şi trecătoare a istoricului ieşean în P.R.M., ceea ce-i diminuează considerabil creditul moral şi chiar deontologic.
[23]  Cf. pp. 149-174 din ed. cit. (reluate, contextual, şi în cele ce urmează).
[24] În rev. Dilema, nr. 154/1995, p. 3.
[25] V. Memorii, vol. II, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1991, pp. 26-27. Iată şi răspunsul pe care-l dăduse tînărul Eliade la o anchetă pe tema “De ce cred în biruinţa legionară?” (răspuns publicat în Buna Vestire din 17 decembrie 1937 şi care a fost viu discutat şi în timpul procesului lui Codreanu din mai 1938): “Astăzi lumea întreagă stă sub semnul revoluţiei, dar în timp ce alte popoare trăiesc această revoluţie în numele luptei de clasă şi al primatului economic (comunismul) sau al Statului (fascismul) sau al rasei (hitlerismul), mişcarea legionară s-a născut sub semnul Arhanghelului Mihail, şi va birui prin harul dumnezeiesc; de aceea, în timp ce toate revoluţiile contemporane sînt politice, revoluţia legionară este spirituală şi creştină. În timp ce toate revoluţiile contemporane au ca scop cucerirea puterii de către o clasă socială sau de către un om, revoluţia legionară are drept ţintă supremă mîntuirea neamului, împăcarea neamului românesc cu Dumnezeu...” (subl. mea). Pentru legăturile marelui savant cu legionarismul, a se vedea, de pildă, Claudio Mutti, Mircea Eliade şi Garda de Fier, Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995, mai ales primele patru capitole), sau Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier, cu o prefaţă de Philippe Baillet, Editura Anastasia, Bucureşti, 1996 (unde capitolul al doilea îi este dedicat lui Mircea Eliade), precum şi recentul volum colectiv Esploratori del pensiero umano. Georges Dumézil e Mircea Eliade, a cura di Julien Ries e Natale Spineto, Editoriale Jaca Book  SpA, Milano, 2000 (mai ales în contribuţiile lui Natale Spineto, “Mircea Eliade: materiali per un bilancio storiografico”, Teodor Baconsky, “Mircea Eliade, il sognatore maltrattato” şi Roberto Scagno, “Alcuni punti fermi sull impegno politico di Mircea Eliade nella Romania interbellica: un commento critico al dossier «Toladot» del 1972”). Cf., de asemenea, secţiunea “Varia” din Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, Editura Vremea, Bucureşti, 2001 (în cap. “Mircea Eliade şi Holocaustul” polemizează cu R. Scagno din Esploratori…). Foarte util rămîne şi volumul Mircea Eliade, Textele “legionare” şi despre “românism”, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2001 (ed. Mircea Handoca).
[26]  A se vedea, postat parţial şi pe acest blog, textul intitulat “Taina jertfei: Moţa şi Marin”.
[27] Jurnalul fericirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991 (passim).
[28] A se vedea şi bibliografia postată pe acest blog (adusă la zi faţă de volumul din 2001), sau cea inclusă în volumul Julius Evola, Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar (cf., în continuare, nota 70).
[29] În sensul butadei lui Petre Ţuţea: “Aflarea în treabă ca metodă de lucru la români”.
[30] “Astăzi, vineri 24 iunie 1927 (Sf. Ioan Botezătorul), ora zece seara, se înfiinţează «Legiunea Arhanghelul Mihail», sub conducerea mea. Să vină în aceste rînduri cel ce crede nelimitat. Să rămînă în afară cel ce are îndoieli...” (a se vedea relatarea lui Codreanu din Pentru legionari, ed. cit., p. 295 şi urm.; tot acolo, “scopul” Legiunii este formulat astfel: “Intima noastră stare sufletească din care s-a născut Legiunea a fost aceasta: nu ne interesa dacă vom birui, dacă vom cădea înfrînţi sau dacă vom muri. Scopul nostru era altul: de a merge înainte, uniţi. Mergînd împreună, uniţi, cu Dumnezeu înainte şi cu dreptatea neamului românesc, orice soartă ne-ar fi fost dăruită, înfrîngerea sau moartea, ea va fi binecuvîntată şi va da roade pentru neamul nostru. Sînt înfrîngeri şi morţi care trezesc un neam la viaţă, după cum sînt şi biruinţe dintre acelea care-l adorm, spunea profesorul Iorga odată”.
[31] Ulterior, Moţa va fi şi el achitat, în urma unui proces răsunător, devenit un “proces al trădării”. Starea de spirit a epocii este excelent redată de Octavian Goga în articolele “Un caz de conştiinţă” şi “După achitarea studenţilor” (op. cit., pp. 65-76). Nu ştiu cît de sigură este informaţia că Aurel Vernichescu, supravieţuitorul atentatului, căindu-se şi rămînînd fidel crezului legionar, avea să moară mai tîrziu în rezistenţa armată anticomunistă din munţi (cum susţine dr. Flor Strejnicu în Creştinismul Mişcării Legionare, ed. a II-a [ed. I apăruse cu un an înainte], Editura Imago, Sibiu, 2001). 
[32] Evocînd propria experienţă din lagărul pentru legionari de la Miercurea-Ciuc (de unde a avut şansa să fie scos, ca şi Nae Ionescu, înainte de fatidica “noapte a cuţitelor lungi”, cînd legionarii din lagăre au fost mitraliaţi în masă), Mircea Eliade scria (subliniind tocmai acest misticism jertfelnic, precum şi dimensiunile represiunii antilegionare): “Printre deţinuţi se aflau oameni de tot felul: profesori şi conferenţiari universitari, medici, preoţi, învăţători, muncitori, ţărani. Majoritatea o alcătuiau intelectualii. Seara, rugăciunea colectivă era încheiată printr-un cutremurător: Cu noi este Dumnezeu... cîntat pe 300 de voci. La ultimul etaj se afla o odaie rezervată «rugăciunii permanente» [...] Rareori în istoria creştinismului modern au fost răsplătite cu mai mult sînge posturile, rugăciunile şi credinţa oarbă în atotputernicia lui Dumnezeu. Şi mai tîrziu, cînd tragedia se consumase, unul din lucrurile care mă fascinau mai mult era să descopăr aceeaşi credinţă, neclintită, la puţinii supravieţuitori ai măcelurilor” (Memorii, vol. II, ed. cit., p. 30).
[33] Aluzie la un episod din 1924, cînd grupul de studenţi naţionalişti ce lucrau în grădina de la Ungheni (“prima tabără de muncă”) a fost arestat şi schingiuit de prefectul de poliţie Manciu (a se vedea Pentru legionari, ed. cit., p. 203 şi urm.).
[34] Aluzie la cazul Manciu (vezi mai jos).
[35] Este greu să nu faci legătura între rîndurile ce urmează şi ulterioara rezistenţă anticomunistă din munţi, bazată preponderent pe elemente cu educaţie legionară. În lumina acestor fapte, rîndurile lui Codreanu capătă o tragică notă profetică.
[36] Ce curioasă este istoria! Prinţul Alexandru (Alecu) Cantacuzino (nepotul generalului Gheorghe Cantacuzino-Grănicerul), membru al echipei legionare care a luptat în Spania, avea de fapt să piară el de mîna călăilor oficiali, în 1939, după ce Armand Călinescu (cel ce coordonase, în 1938, lichidarea lui Codreanu) fusese “pedepsit” de o echipă condusă de... un nelegionar (Miti Dumitrescu, simpatizant neîncadrat; cf. Mihail Tase, Miti Dumitrescu, legionarul care n-a purtat nici o clipă cămaşa verde, Colecţia “Omul Nou”, Salzburg, 1952)!
[37] Pentru un tablou cronologic şi comparativ al violenţelor statului împotriva legionarilor şi ale legionarilor împotriva terorismului de stat, a se vedea Nicolae Roşca, Cronica unor violenţe politice, Editura Mişcării Legionare, Madrid, 1991 (reed. Editura Constant, Sibiu, 2000), din care rezultă statistic că legionarii au fost nişte mieluşei pe lîngă ceea ce au avut ei de îndurat.
[38] În altă parte, sintetizînd: “Recunoaştem că sîntem păcătoşi: aceasta este atitudinea legionară faţă de Biserică” (fragment de scrisoare, în Circulări şi manifeste, ed. cit., p. 105).
[39] A se vedea şi Cărticica şefului de cuib (prima ediţie: Bucureşti, 1933), îndreptarul meticulos al vieţii legionare, de un maximalism de tip franciscan (să notăm, în treacăt, că Zelea Codreanu, deşi ortodox, avea o evlavie aparte faţă de Sf. Anton de Padova) şi de un rigorism de tip cazon (regăsibil, într-un sens mai terestru, la majoritatea mişcărilor europene de nuanţă fascistă): “Mişcarea legionară, înainte de a fi o mişcare politică [...], este o şcoală spirituală, în care dacă va intra un om, la celălalt capăt va trebui să iasă un erou” (cf. ed. a VI-a, Bucureşti, 1940, p. 65). Să consemnăm, dar cu necesară circumspecţie (se non è vero, ma è ben trovato), speculaţia etimologică pe marginea cuvîntului “fascism” a unui Eugen Weber: “Şi nu poate fi vorba de o coincidenţă nici în faptul că, mergînd la etimologia cuvîntului fascism, descoperim pe latinescul fascinum – farmec, vrajă, înrudit cu fascia – mănunchi, buchet. Într-adevăr, simbolul legării este frecvent în vrăjitorie şi religie, intrînd chiar în etimologia cuvîntului religie [este avută în vedere ipoteza etimologică a originii din religo, are – n. n.], prin latinescul ligare – a lega, a fermeca” (Dreapta europeană…, ed. cit., p. 20).
[40] Există mărturii că Iuliu Maniu ar fi făcut în 1943 următoarea declaraţie (reluată şi mai tîrziu, în închisoare): “Recunosc că Corneliu Zelea Codreanu a fost superior gîndirii mele. Eu am încercat să adopt, în slujba şi salvarea ţării, căi politice; el a ales o cale superioară, şi anume să realizeze mai întîi caractere, educînd un tineret care, pe căi de înălţare patriotică, să se dăruiască total, moral şi spiritual; să creeze mai întîi o elită conducătoare şi abia apoi un partid” (apud Din luptele tineretului român: 1919-1939, Editura Fundaţiei Buna Vestire, Bucureşti, 1993, p. 267). A se vedea şi Traian Golea, “Raporturile istorice dintre ţărănişti şi legionari”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 9-10/1996, p. 21 (apărut iniţial în broşură, la Miami Beach), cu trimitere la un articol de Nicolae Penescu (lider ţărănist, fost ministru), “Testamentul lui Maniu”, apărut în România democrată (publicaţie ţărănistă din exil), nr. 31/1979.
[41] Cum a încercat să arate, însă cu prea multe exagerări calomnioase (prompt exploatate de adversarii Mişcării), preotul Ştefan Palaghiţă în Garda de Fier spre reînvierea României, carte apărută în 1951 la Buenos Aires (reed. în 1993, la Editura “Roza Vînturilor” din Bucureşti, cu supratitlul editorial Istoria Mişcării Legionare scrisă de un legionar). În acelaşi sens, a se vedea şi cartea lui Constantin Papanace (macedo-român, lider al exilului legionar antisimist) intitulată ostentativ Fără Căpitan. Conducerea în a doua prigoană (Cetatea Eternă [Roma], 1984, reed. Editura Majadahonda, Bucureşti, 1997). Desigur, există şi o întreagă literatură “simistă”, care are partea ei de dreptate, ceea ce nu schimbă însă radical situaţia (spre exemplu, a se vedea, în ansamblu, publicaţiile lui Horia Sima însuşi, cele ale unui Faust Brădescu sau cele ale unui Traian Golea, iar ceva mai de curînd îngustul partizanat al revistei Permanenţe, conduse de ultrasimistul Mircea Nicolau).
[42] De aici trebuie pornit şi în discuţia privitoare la reproşul curent – şi în parte îndreptăţit – care li se face legionarilor: acela că ar fi ţinut “într-o mînă crucea şi într-alta revolverul”. Nu trebuie scăpat însă din vedere că vecinătatea mai generală dintre “cruce” şi “sabie” nu reprezintă o noutate şi nici o excepţie în istoria de două ori milenară a creştinismului. Sabia, evocînd prin ea însăşi imaginea crucii, ne obligă la o înţelegere mai complexă a acţiunii creştine în istorie. Sabia nu exclude sfinţenia, iar calendarele creştine sînt pline de sfinţi-militari sau de sfinţi-cavaleri. Evangheliile însele atestă nu doar ipostaza (desigur predominantă) a blîndului Iisus, dar şi pe aceea a lui Iisus biciuitorul (Matei 21, 12-13; Marcu 11, 15-17; Luca 19, 45-46 şi mai ales Ioan 2, 14-17). Imperativele morale ale creştinismului cunosc nuanţări pe care spiritul laicizant al modernităţii le ignoră cu suficienţă. Un început de discuţie creştină pe această temă se poate găsi în vol. cit. Spiritul dreptei... (cap. “Demagogia toleranţei” - sau, pe acest blog, Sensul toleranţei). O astfel de discuţie este fără îndoială delicată şi chiar riscantă, dar nicidecum imposibilă sau nelegitimă. (Lăsăm la o parte cazul de un incomensurabil ridicol al unui Dan Zamfirescu – fidelul apologet al lui Ceauşescu – care pe de o parte le reproşează legionarilor că ar fi pus la un loc, programatic, “Evanghelia şi pistolul”, iar pe de altă parte evocă admirativ “creştinismul bărbătesc” al Sfîntului Ştefan cel Mare – “degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat”! – sau “soluţia radicală”, dar “invidiabilă” a lui Mihai Viteazul, care şi-a adunat la un loc creditorii şi i-a căsăpit creştineşte! [Cf. interviul din Adevărul literar şi artistic, 9 mai 1993, pp. 3-5, succesiv prefeţei la ed. cit. a cărţii preotului Palaghiţă] )
[43] Mort în închisoarea comunistă de la Aiud, în 1952, cu rugămintea testamentară: “Să nu mă răzbunaţi!”...
[44] De fapt, cum am arătat, nefericitul Aurel Vernichescu a supravieţuit, ceea ce nu schimbă însă situaţia în absolut, din punctul de vedere al răspunderii mistice a “pedepsitorului”.
[45] În legitimă apărare, cum a stabilit instanţa, achitîndu-l. El însuşi, în conştiinţa lui profund creştină, nu s-a “achitat” însă niciodată. E şi ceea ce stă, mai mult ca sigur, în spatele cuvintelor scrise la Jilava (miercuri 15 iunie 1938; trecuseră două din cele şapte luni şi jumătate de închisoare cu care şi-a isprăvit viaţa): “Cînd am terminat Evangheliile, am înţeles că stau aici în închisoare din voia lui Dumnezeu; că, deşi n-am nici o vină sub latura juridică, El mă pedepseşte pentru păcatele mele şi-mi pune la încercare credinţa mea” (ed. cit., p. 48; subl. mea).
[46] Mircea Vulcănescu, Nae Ionescu, aşa cum l-am cunoscut, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, pp. 99-100 (text datînd din 1942, revăzut de autor prin 1945-46).
[47] Într-o polemică mai veche cu răposatul Zigu Ornea (unul dintre cei mai radicali calomniatori ai dreptei româneşti interbelice), d-l Ion Coja (Dilema, nr. 35/1995; a se vedea şi vol. Legionarii noştri, Editura Kogaion/Fundaţia Buna Vestire, Bucureşti, 1997) îl punea pe acesta într-o “dilemă” concretă: oare gestul lui Codreanu, care ucisese în legitimă apărare (circumstanţă pe care Z. Ornea o trecea sub tăcere) pe un călău înrăit al generaţiei sale (prefectul Manciu), este mai puţin de înţeles decît gestul lui Moise atunci cînd îl ucisese pe egipteanul ce agresase un evreu (Ieşirea 2, 2-11)? Se tot repetă (nu tocmai cu dreptate, dacă avem în vedere împrejurările în care s-a comis fapta şi absolvirea lui Codreanu de către Justiţia vremii) că Legiunea s-a întemeiat pe un asasinat. Dar mozaismul nu se află în aceeaşi situaţie? “Păstrînd proporţiile [...], cele două «asasinate» – al lui Moise (asupra egipteanului «torţionar») şi al lui Corneliu Zelea Codreanu (asupra torţionarului Manciu) – nu sînt oare, totuşi, comparabile?”... De ce se aplică două măsuri diferite pentru două fapte echivalente? Răspunzînd în numărul următor (“Dezamăgirile d-lui Coja”), Z Ornea va ocoli orice raportare la exemplele concrete (vădit incomode) şi va trage discuţia într-o abstracţiune vaporoasă (evocarea generică a “Holocaustului”, invocarea retorică a “drepturilor omului” etc.). Ar reclama o discuţie aparte faptul că evreii, atît de fermi în condamnarea şi pedepsirea crimelor altora (inchizitori, legionari, nazişti, terorişti etc.), obişnuiesc, încă din timpurile biblice (cf. mai ales Cartea Esterei), să aprobe şi chiar să exalte crimele, oricît de monstruoase, săvîrşte de ai lor în apărarea sau interesul propriului neam.
[48] Aşa cum am arătat, asasinatele din toamna lui 1940 (66 de victime) constituie un alt capitol, de care Codreanu şi vechii legionari nu pot fi făcuţi răspunzători. Să observăm că în toate cazurile anterioare, “pedepsitorii” legionari se predaseră şi-şi recunoscuseră/asumaseră faptele, pe cînd asasinii din 1940 s-au purtat ca nişte criminali de rînd (cei mai mulţi dintre ei fugind şi fiind condamnaţi în contumacie). Ultimul asasinat comis “în stilul legionar” al anilor '30 a fost cel asupra lui Armand Călinescu (septembrie 1939), cînd “Răzbunătorii” s-au deplasat la sediul Radio-ului, l-au ocupat, au anunţat ştirea (“Ne-am făcut o dureroasă datorie din a pedepsi pe călăul Căpitanului...”) şi apoi s-au predat autorităţilor (care i-au împuşcat fără judecată şi i-au expus pe caldarîmul Bucureştilor, prilej cu care N. Iorga a făcut acel gest impardonabil de a lovi cu piciorul în cadavre; N. Steinhardt însuşi relatează acest caz în Jurnalul fericirii, ed. cit., p. 387, nu fără a preciza: “Dar niciodată turpitudinea victimei nu scuză pe ucigaş...”, cu referire la asasinarea ulterioară a lui Iorga).
[49] Macedoneanul (mai tîrziu bănuit de a fi complotat împotriva “Căpitanului”) trăsese, în iulie 1930, asupra subsecretarului de Stat Constantin Angelescu. Incidente oarecum asemănătoare, fără legătură efectivă cu Mişcarea Legionară, s-au petrecut şi-n martie 1937 (atentat – calificat de Codreanu drept “penibil” – asupra lui Traian Bratu, rectorul Universităţii din Iaşi) şi noiembrie 1938, în chiar preziua asasinării lui Codreanu (atentat studenţesc asupra lui Ştefănescu-Goangă, rectorul Universităţii din Cluj).
[50] Codreanu declarase: “Noi toţi ne solidarizăm cu Moţa” (cf. Pentru legionari, ed. cit., p. 191).
[51] Trimit, pentru mai marea ei accesibilitate, la cartea Din luptele tineretului român (1919-1939), ed. cit., p. 326 (declaraţie din ziua a doua a procesului – marţi, 24 mai 1938).
[52] Ibidem, p. 327 (subl. mea).
[53] Pentru o discuţie critică asupra acestui termen problematic, a se vedea Spiritul dreptei..., ed. cit., cap. “Naţionalismul faţă cu «antisemitismul»”, mai ales pp. 139-141, sau, pe acest blog, Povestea unei vorbe proaste.
[54] Totuşi complotiştii din 1923 stabiliseră cu amară luciditate că mult mai vinovaţi decît evreii sînt “românii ticăloşi”, trădătorii intereselor naţionale “pentru arginţii Iudei” (v. Pentru legionari, p. 169). Iată şi o lamentaţie semnificativă – nu atît ideologic, cît psihologic – pentru tinerii de atunci: “Primim peste obraz şi peste sufletele noastre româneşti batjocură peste batjocură, palme peste palme, pînă la aceea de a ne vedea cu adevărat în grozava situaţie: jidanii – apărătorii românismului, la adăpost de orice neajuns, trăind în linişte şi belşug, iar noi – duşmanii românismului, cu libertatea şi viaţa în pericol, urmăriţi, ca nişte cîini turbaţi, de toate autorităţile româneşti! [...] Să porneşti la luptă pentru ţara ta, curat la suflet ca lacrima ochilor, să lupţi ani de-a rîndul într-o sărăcie şi foame ascunsă, dar sfîşietoare, ca să te vezi la un moment dat declarat în rîndurile duşmanilor ţării, urmărit de români şi spunîndu-ţi-se că lupţi pentru că eşti plătit de străini, iar alături să vezi întreaga jidănime stăpînă pe ţara ta, erijată în apărătoare şi purtătoare de grijă a românismului şi a statului român ameninţat de tine, tineret al ţării, este ceva îngrozitor!” (op. cit., p. 158).
[55] Că au existat şi la noi unele excese antievreieşti nu contestă nimeni. Ele n-au avut însă nici proporţiile şi nici susţinerea oficială pe care le-au cunoscut în alte părţi. Ba mai mult: în timpul unui regim principial antisemit, cum a fost cel antonescian, sute de mii de evrei au fost totuşi salvaţi prin România de urgia hitleristo-horthystă (aşa cum altădată găsiseră scăpare în România de persecuţiile din Rusia sau Galiţia). A se vedea, pentru datele esenţiale ale problemei, şi Răspunsul la declaraţia Preşedintelui Emil Constantinescu cu privire la holocaustul evreilor din România al d-lui Traian Golea (Romanian Historical Studies, Hallandale [Florida, U.S.A.], 1997), reprodus şi în Puncte cardinale (nr. 12/84, decembrie 1997, pp. 10-11). Nu putem să nu menţionăm şi protestul recent al unui evreu onest, d-l Barbul Bronstein din Sinaia (v. România liberă din 11 decembrie 1997, p. 3), din care spicuim: “... simt de datoria mea să fac următoarele precizări: Mă numesc Barbul Bronstein, sînt născut şi trăiesc ca român în această ţară – a treia generaţie – , am astăzi 73 de ani şi vă pot spune, fără nici o teamă de a greşi cu ceva, că eu, alături de foarte mulţi coreligionari de-ai mei [...] apreciem mai clar acuma, în lumina a tot ce s-a întîmplat în ultima jumătate de veac, că se face cea mai mare greşeală şi nedreptate din istorie de a-l socoti pe I. Antonescu fascist, legionar, extremist, un om care a dus la pierzanie evreimea din România [...] Nimeni din cei care au trăit în România, înainte, în timpul războiului şi din păcate şi după, nu mai vrea să accepte teza comunistă a masacrării evreilor în timpul războiului şi cu atît mai mult cifrele aberante care se lansează ca baloanele de săpun şi care se contrazic unele pe altele...”
[56] Vezi mai sus, nota 8.
[57] Relatări reproduse la noi mai întîi în Gazeta de Vest, nr. 1/1991, sub titlul “Rabinul Şafran discută cu Căpitanul Legiunii, Corneliu Codreanu” (sursa – acolo neindicată – este cartea lui David Şafran Karl Marx antisemit, Ierusalim, 1979, pp. 106-115; nu cunosc direct scrierea sa mai veche Cronica rebeliunii legionare. Amintiri, Tel-Aviv, 1967). O impresie puternică i-a lăsat Codreanu, într-un alt context, şi un evreu ungur: istoricul Nicholas M. Nagy-Talavera (cf. The Green Shirts and the Others. A History of Fascism in Hungary and Romania, Hoover Institution Press, Stanford University [California], 1970, p. 247; în rom.: O istorie a fascismului în Ungaria şi România, Editura Hasefer, Bucureşti, 1996, p. 339). Felix (Froim) Aderca îi mărturiseşte în mai multe rînduri lui Mihail Sebastian (cf. M. Sebastian, Jurnal – 1934-1945, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, pp. 195 şi 335) admiraţia sa pentru Codreanu (a se vedea şi grupajul intitulat “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia faţă de Codreanu!”, în Puncte cardinale, anul VII, nr. 8/80, august 1997, p. 16). Şi exemplele s-ar putea înmulţi.
[58] Cf. Radiografia dreptei româneşti, ed. cit., pp. 318 (apărarea lui Radu Gyr la procesul din 1945) sau 343 (Memoriu semnat de Zaharia Marineasa).
[59] Primejdia mărturisirii, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1993.
[60] Cu privire la situaţia sa ca evreu în România anilor 1939-1945, N. Steinhardt face următoarea mărturisire şi într-o scurtă autobiografie descoperită în arhivele mînăstirii Rohia şi publicată recent (mai întîi în Ziua din 21 iunie 1997, p. 4, apoi, dacă nu mă înşel, şi-n România literară): “Reîntors în ţară, nu am avut de suferit ca evreu [...] Am executat totuşi – deşi puteam fi scutit – munca obligatorie şi munca la zăpadă, însă în condiţii de operetă. Ar fi cu toate acestea făţărnicie din partea mea dacă nu aş recunoaşte că măsurile luate cu privire la evrei nu m-au întristat, dîndu-mi totodată prea bine seama că guvernul ţării – date fiind împrejurările – nu putea proceda altfel şi admirînd curajul şi mărinimia sa în refuzul de a da ascultare ordinelor venite din exterior, care cereau imperios executarea populaţiei evreieşti. Afecţiunea mea pentru neamul românesc s-a întărit”.
[61] Apud Flor Strejnicu, op. cit., p. 64. A se vedea, de acelaşi autor, în pofida tonului pro domo, şi volumul intitulat Mişcarea Legionară şi evreii, Editura Imago, Sibiu, 1996.
[62] În scrierile lui Codreanu, cuvîntul “jidan” şi derivatele sale apar, ce-i drept, destul de frecvent. În Moldova, Basarabia şi Bucovina, unde evreii erau foarte numeroşi, iar tensiunile sociale generate de ei constituiau o problemă extrem de complexă, termenul era banal. Ca şi cel de “ovrei”, el începuse să poarte deja o nuanţă peiorativă, pe care nu o avusese iniţial (cum nu o avusese nici termenul – încă şi mai vechi – de “jidov”, astăzi aproape ieşit din uzul curent). La o analiză mai atentă, “violenţa antisemită” se reduce, nu doar în cazul lui Codreanu, dar şi al altor fruntaşi sau ideologi legionari, la sfera limbajului, al unui anumit tip de discurs (negreşit indigerabil astăzi) moştenit din “şcoala” lui A. C. Cuza (cu menţiunea că legionarismul s-a născut însă tocmai prin ruperea de cuzism, inclusiv de şovinismul/antisemitismul visceral al acestuia). Conştient sau nu, Codreanu a mers mai degrabă pe linia lui Eminescu, adică a unui antisemitism defensiv şi conjunctural, rezultat din realităţile sociale şi economice ale vremii, iar nu din “ura de rasă” sau din “ura religioasă” (“Criteriul în virtutea căruia un stat poate lua măsuri restrictive în contra unei minorităţi nu poate fi nici aversiunea de rasă, nici ura religioasă. Principiul călăuzitor trebuie să fie: pericolul pe care o minoritate îl poate reprezenta la un moment dat pentru viaţa şi libera dezvoltare a naţiunii dominante”). Pentru problema evreilor în România şi pentru interesantele statistici de epocă, a se vedea documentata sinteză a d-lui Gabriel Constantinescu, Evreii în România (secolele XVI-XX), Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, 2000.
[63] “De vor intra trupele ruseşti pe la noi şi vor ieşi învingătoare, în numele Diavolului, cine poate să creadă, unde este mintea care să susţină că ele vor pleca de la noi înainte de a ne sataniza, adică bolşeviza?” (Circulară din 30 mai 1936;  în Circulări şi manifeste, ed. cit., p. 75). Nichifor Crainic observa, descriind frămîntările epocii (“Tineretul şi creştinismul”): “Antisemitismul se confundă în mare parte cu anticomunismul. Iar creştinismul studenţesc, susţinut de naţionalism, ia tot mai mult aspectul unei concepţii pozitive în opoziţie cu negaţia ateistă a comunismului” (Puncte cardinale în haos, ediţia a II-a, Editura “Cugetarea”, Bucureşti, 1936, pp. 14-15).
[64] Să notăm, în treacăt, că începutul acţiunilor de tip terorist în România Mare a fost făcut, la începutul deceniului trei, de un evreu comunist, Max Goldstein (“Omul cu cîrlig”), prin bomba de la Senat (care s-a soldat cu moartea unui prelat şi a doi oameni politici), episod asupra căruia istoriografia românească postbelică a tăcut cu multă grijă... E un fapt constatabil în toată istoria politică a ultimelor două veacuri: terorismul a pornit dinspre stînga, silind dreapta să re-acţioneze în consecinţă (dialectica provocare-răspuns).
[65] Antievreismul defensiv al legionarilor (care, la o analiză mai profundă, n-are nimic de-a face cu rasismul şi prea puţin cu “fundamentalismul religios”) rezulta într-o măsură importantă, dincolo de problemele de ordin social (ce duseseră spre numerus clausus), din această teamă profetică de comunism (ai cărui fondatori şi agenţi internaţionali fuseseră, în număr covîrşitor, de origine evreiască), pe de o parte, şi din repulsia faţă de politicianismul năimit plutocraţiei “iudeo-masonice” (termen curent în epocă), pe de alta.
[66] Deschiderea largă a porţilor Legiunii s-a dovedit neinspirată şi i-a produs lui Horia Sima multă bătaie de cap. Era nesocotită astfel, din raţiuni conjuncturale, vechea precizare a lui Codreanu (care fusese prilejuită de lozinca de nostalgic junimist a lui A. C. Cuza, liderul L.A.N.C.: “În Ligă intră cine vrea şi rămîne cine poate”): “Într-o organizaţie nu intră «cine vrea», ci intră cine trebuie şi rămîne cine e – şi atîta vreme cît e – om corect, muncitor, disciplinat, credincios [...] Noi plecăm de la ideea de om ca valoare morală, iar nu ca valoare numerică, electorală, democratică” (Pentru legionari, ed. cit., p. 259). Profetismul lui tragic avea să se confirme încă o dată: “Dacă într-o organizaţie apar aceste începuturi de cangrenă, ele trebuiesc imediat localizate şi apoi extirpate cu cea mai mare energie. Dacă nu se pot localiza şi se întind ca un cancer în întregul organism al mişcării, cauza este pierdută. Viitorul şi misiunea organizaţiei sînt compromise. Ea va muri sau îşi va tîrî zilele între viaţă şi moarte...” (ibidem).
[67] Pe linia tot mai vădită a culpabilizării unor popoare întregi prin trecutul lor...
[68] Evreu polonez (n. 1925, Varşovia), trecut prin mai multe lagăre naziste, stabilit în Israel din 1945 şi aflat de mai multe decenii în frondă deschisă cu excesele scandaloase ale iudaismului radical (ce în nici un caz un trebuie confundat cu lamura spiritualităţii iudaice).
[69] Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică, Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, 1997, p. 70 (cartea lui Israel Shahak a apărut mai întîi în engleză, la Londra, în 1994; traducerea românească s-a făcut însă după ediţia franceză din 1996). Mai de curînd, o altă carte incomodă a unui evreu, sprijinind tezele revizioniste, a făcut vîlvă în Occident, Norman G. Finkelstein, The Industry of Holocaust, Verso, London-New York, 2000 (în rom.: Industria Holocaustului. Reflecţii asupra exploatării suferinţei evreieşti, Editura AntetXXPress, f. l., f. a. [2001]).
[70] Vezi Julius Evola, Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar, Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, 1998, cu ampla bibliografie de la pp. 165-190, sau dosarul bibliografíc de pe acest blog.

Arhanghelul Mihail


UPDATE: 15.11.2010

Întrucît a venit vorba în comentarii, iar mai mulţi cititori mai tineri şi-au manifestat curiozitatea, reproduc aici răspunsul pe care l-am dat la vremea respectivă (în Puncte cardinale, anul XI, nr. 3/123, martie 2001, p. 2) mai multor autori evrei care au înţeles să-şi exercite la adresa mea pornirile inchizitoriale. (R. C.)

ÎNTOARCEREA MARELUI INCHIZITOR

Ţinînd cu tot dinadinsul să mă demaşte ca “extremist” şi “antisemit”, pentru cutezanţa de a fi pus, în scrisul meu, cîteva probleme mai incomode cu privire la trecutul sau prezentul poporului evreu (pe care, altminteri, îl preţuiesc în nenumărate privinţe), cîţiva publicişti de origine evreiască mi-au acordat, în vremea din urmă, o atenţie desigur nemeritată, asupra căreia am ezitat să mă pronunţ; iar dacă m-am hotărît să o fac, nu e atît ca să mă apăr pe mine însumi, cît ca să semnalez o anumită lipsă de onestitate pe care dumnealor şi-o asumă ca metodă, aproape ori de cîte ori se confruntă cu o poziţie ideologică sau principială care nu le convine. (Desigur, într-o optică în care au putut fi stigmatizaţi ca “antisemiţi” un N. Manolescu, un G. Liiceanu sau un H.-R. Patapievici, eu devin un monstru aproape inclasificabil! Nu mă iluzionez, prin urmare, că voi putea diminua, orice aş spune, idiosincraziile anumitor cercuri evreieşti, dar am în vedere demistificarea unui anumit public onest, indiferent de apartenenţa lui etnică – total irelevantă, de altfel, într-o discuţie de principii.)
Astfel, România literară, care mi-a ignorat sistematic cărţile anterioare (iar, după ce mi-a publicat o duzină de articole, mi-a închis tacit porţile), m-a onorat în toamna trecută cu două recenzii ale volumului De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti (Editura Anastasia, Bucureşti, 2000): prima, mai scurtă şi mai ţîfnoasă, sub semnătura tinerei Alexandra Olivotto, cu titlul persiflant “«Dreptăciuni» pseudocritice” (nr. 33/2000, p. 6); a doua, mai temperată, dar mai vicleană, lăţită pe o pagină întreagă, sub semnătura d-lui Zigu Ornea (principalul cenzor evreu intern al culturii româneşti, autorul amplului rechizitoriu Anii treizeci. Extrema dreaptă românească, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1995), cu titlul ostentativ incriminant “Un doctrinar legionar de azi” (nr. 37/2000, p. 9)*. Pe de altă parte, în revista 22, d-l Leon Volovici (principalul cenzor evreu extern al momentului, autorul altui rechizitoriu radical, Ideologia naţionalistă şi “problema evreiască”. Eseu despre formele antisemitismului intelectual în România anilor ’30, Editura Humanitas, Bucureşti, 1995, apărut iniţial în engleză, la Oxford, în 1991), în articolul “Antisemitismul şi sindromul postcomunist” (nr. 1/2001, pp. 10-12), mă citează trunchiat şi tendenţios (p. 10), calificîndu-mă abrupt drept unul dintre “cei mai înverşunaţi mînuitori ai retoricii antisemite”!
Aici nu intră în discuţie calitatea teoretică sau stilistică a afirmaţiilor mele (nu mi s-ar cădea mie să vorbesc despre asta), nici baza lor informativă (care, să zicem, ar putea lăsa de dorit), ci modul în care cei trei operează asupra materialului incriminat. Din această perspectivă, cazul meu se obiectivează, devenind doar unul între altele, ca indiciu simptomatic al metodei “critice” despre care pomeneam. (Mă gîndesc, oarecum amuzat, că asta s-ar putea să-mi atragă o nouă acuzaţie de “antisemitism”; e – mutatis mutandis – aşa cum, într-o staţie de metrou americană, dacă-i zici “Pardon!” unui alb, înseamnă că te grăbeşti, dar dacă-i zici unui negru, înseamnă că eşti… rasist!
Voi începe, cronologic, cu recenzia semnată Alexandra Olivotto. Las la o parte faptul că autoarea scrie prost şi resentimentar (aproape în stilul rechizitoriilor comuniste din anii ’50 împotriva “duşmanilor de clasă”), ca şi faptul că o publicaţie de prestigiul României literare se pretează să publice aşa ceva. Recenzenta (care are, totuşi, scuza tinereţii) îmi reproşează în primul rînd că, în De la Eminescu la Petre Ţuţea, eu nu fac critică literară, ci ideologie. Cartea mea, desigur “colorată” ideologic (cum anunţ chiar din subtitlu şi din prefaţă), nu s-a vrut, nu este şi nici n-ar fi putut fi una de critică literară propriu-zisă. Cum să faci critică literară pe Paulescu, Codreanu sau Ţuţea? Că vor fi pe alocuri şi unele consideraţii de critică literară, acolo unde cazul o impunea, aceasta ţine de complexitatea personalităţilor abordate. Sînt şi accente teologice, filosofice sau folcloristice, fără ca prin aceasta să se poată pretinde că eu fac teologie, filosofie sau folcloristică. Sînt mai degrabă texte de istorie literară, culturală sau politică, ceea ce este cu totul altceva. Pusă din capul locului într-un cadru fals, cartea este judecată cu măsuri false. Ce este însă cel mai curios (ca să nu spun altfel) este că recenzenta – îmbinînd invectiva cu insinuarea – comite exact ceea ce-mi reproşează mie (povestea cu hoţul care strigă: “Prindeţi hoţul!”): o judecată strict ideologică, fără nici cel mai firav argument “profesional”; nu mi se arată de ce n-am principial dreptate, de ce cutare argument “nu ţine”, unde aş avea lipsuri de informaţie, confuzii, incoherenţe, improprietăţi de limbaj, sau altele asemenea. Eu sînt pur şi simplu “antisemit”, “sexist” etc., iar pe deasupra nu posed noţiunea de… political correctness! În “obsedantul deceniu” mi s-ar fi spus, desigur, cam pe acelaşi ton sumar de “mînie proletară”, că sînt “burghez”, “decadent”, “antipopular”… Deosebirea este că – cel puţin deocamdată – nu mai pot fi băgat la închisoare pentru “reacţionarul” meu “delict de opinie”.

Z. Ornea, spre sfîrşitul vieţii

D-l Z. Ornea, cîteva săptămîni mai tîrziu, mă înfierează mult mai abil, pe un ton urban, cu morga criticului obiectiv şi atotştiutor. Mi se reproşează, din capul locului, o confuzie de principiu: cea între “dreapta” şi “extrema dreaptă”. Pornind de la această afirmaţie apriorică, recenzentul se miră ce caută printre “ciumaţii” din carte un Blaga şi chiar un Eminescu. Ceea ce omite d-l Ornea este să arate care ar fi criteriile de diferenţiere între “dreapta” (pe care e dispus s-o tolereze cu rezerve) şi “extrema dreaptă” (pe care mi-o impută oripilat). De ce un Vasile Băncilă, bunăoară, ar fi aşa de “extremist” în raport cu Blaga, sau de ce un Nae Ionescu ar fi mai “extremist” decît Eminescu? Asupra lui Paulescu mărturiseşte că nici dumnealui nu e prea lămurit dacă a fost doar “de dreapta” sau chiar “de extremă dreaptă”… Cum d-l Ornea îşi ocultează criteriile, singurele deducţii posibile sînt fie aceea că “extremist” e tot ceea ce nu-i convine dumnealui, fie aceea că “extremist” e tot ceea ca va fi avut contact mai direct cu legionarismul. De ce însă, prin simplul “numitor comun” al “legionarismului”, am fi obligaţi să-i judecăm pe un Mircea Eliade, pe un Constantin Noica, pe un Vasile Băncilă sau pe un Petre Ţuţea cu aceeaşi măsură ca pe asasinii lui Iorga?! Pentru că “aşa vrea muşchii” d-lui Ornea? Se va zice, poate, că toţi aceştia au responsabilitatea morală de a fi girat legionarismul. Dar atunci şi d-lui Ornea i s-ar putea imputa, ex abrupto, responsabilitatea morală de a fi girat comunismul şi de a fi co-responsabil de crimele unor Nicolski sau Drăghici! Să fim serioşi! Viciul de principiu al recenziei d-lui Ornea, în ciuda diferenţelor de recuzită, este acelaşi cu al autoarei de mai înainte: ideologizarea inchizitorială. Poziţia dumnealui nu este departe de a celor care au reclamat recent, în presa israeliană, pornind iarăşi de la cazul Eliade, ca de acum înainte pe cărţile tuturor autorilor “cu trecut fascist”, indiferent de conţinut, să fie aplicată o ştampilă stigmatizantă de avertisment! (Nouă nu ne-ar fi dat prin cap să cerem, bunăoară, ca pe cărţile tuturor evreilor “cu trecut comunist” să se pună o ştampilă de avertisment cu stea roşie…) Pe de altă parte, negăsind obiecţii majore dincolo de planul ideologic, dar ţinînd cu tot dinadinsul să-mi facă, măcar de ochii lumii, şi reproşuri mai “profesionale”, d-l Ornea (desigur şi din pricina unei lecturi prea grăbite, de om foarte ocupat) îmi pune în cîrcă afirmaţii sau confuzii inexistente în cartea mea, cum ar fi aceea că N. Crainic s-ar fi îndepărtat de legionari abia în 1940. (Aici se pare că d-l Ornea însuşi a încurcat borcanele, confundînd referinţa mea la îndepărtarea timpurie a lui Crainic de legionarism cu referinţa mea la îndepărtarea mai tîrzie a lui Blaga de gândirism.) Singura notă bună pe care mi-o dă d-l Ornea ţine, altminteri, tot de idiosincraziile dumnealui: bine am făcut că am pus la îndoială creştinismul eminescian! Şi un ultim aspect curios: deşi atît de reacţionare, de nocive, de primejdioase ideologic, mai bine de jumătate din textele incluse în volum au apărut anterior chiar în… România literară, acolo unde “vigilentul” tandem Olivotto-Ornea le dezavuează acum ca pe nişte produse exotice inedite, de marginalitate propagandistică!
În fine, în 22, d-l Leon Volovici, abordînd cu patos deconspirator şi afectare analitică tema aşa-zisului “antisemitism postcomunist”, face o teorie sui generis a formelor mai noi ale antisemitismului intelectual, care ar fi trecut de la faza “antisemitismului fără evrei” (în România n-au mai rămas decît cîteva mii, majoritatea bătrîni şi inofensivi) la cea a “antisemitismului fără antisemiţi” (în sensul că antisemiţii nu se recunosc ei înşişi ca atare). În sprijinul acestei teorii, citează din cartea mea Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate (Editura Anastasia, 1997, p. 140): “Putem spune, cu mîna pe inimă, că în România nu există antisemiţi”. Atît. În baza unui asemenea citat, cineva s-ar putea îndoi nu doar de onestitatea scrisului meu, dar chiar şi de sănătatea mea mintală. Numai că eu acolo făcusem mai întîi o critică amănunţită a noţiunii de “antisemit”, iar afirmaţia mea concluzivă se motiva în context: “Există puţine cuvinte atît de lipsite de temei. Căci «a fi antisemit» vrea să zică, literal, «a fi împotriva a tot ceea ce este semit» (…) Dacă ar fi să luăm cuvîntul în serios, (…) ar însemna să cuprindem în «potrivnicia» noastră şi pe vechii akkadieni sau fenicieni, şi marile personaje biblice (vetero-, dar şi neo-testamentare), ca şi pe toţi arabii şi evreii contemporani, ba chiar şi pe arabii sau evreii creştinaţi, de vreme ce atributul de «semit» trimite la rasă, iar nu la religie!”. În sensul acesta, “să ni se arate măcar un singur antisemit adevărat! (…) Putem spune, cu mîna pe inimă, că în România nu există antisemiţi”. Precizam, altminteri, chiar în continuarea frazei decupate tendenţios de d-l Volovici, că există (pot exista) “anumite atitudini – contextuale – anti-arabe sau anti-evreieşti…” (criticate şi ele principial, la p. 141). Se poate închipui un exemplu mai flagrant de decontextualizare? Refăcînd contextul, cred că îndoiala asupra integrităţii caracteriale se mută dinspre mine spre d-l Volovici (pe care-l deplîng de a se fi pretat public la o asemenea “mînărie”). 
Iată, deci, care sînt procedeele subsecvente “metodei” respective (lesne depistabile în majoritatea “luărilor de poziţie” ale acestor “noi inchizitori”): absolutizarea grilei ideologice, confuzia planurilor, insinuarea persiflantă, abuzul terminologic, răstălmăcirea şi decontextualizarea. Într-un cuvînt, o vastă manipulare mediatică, a cărei forţă nu stă în tăria argumentelor, ci în consensul mistificator, repetat pe mii de voci, inoculînd opiniei publice preconcepţii şi etichete pretins “obiective”.
Rămîne regretabilă atitudinea timorată a intelectualilor avizaţi şi oneşti, care, chiar sesizînd această stare de lucruri, nu-şi asumă deconspirarea ei, de teamă să nu devină la rîndul lor victime ale aceleiaşi “inchiziţii” cvasi-oficializate. Riscăm, pe calea acesta, să ajungem la o nouă formă de “terorism ideologic”, nu impusă cu forţa, ci acceptată de bună voie, în numele unei axiologii oportuniste, care nu mai are nimic de-a face nici cu Plato, nici cu adevărul…

Răzvan CODRESCU


* Lipsa de onestitate sau de rigoare intelectuală a recenzentului se vede chiar din titlul care-l sugestionează din capul locului pe cititor la o percepţie abuzivă: cum să fie cineva doctrinar” al unui partid din care nu a făcut parte, care nu mai există ca atare şi despre care spune răspicat (nu o dată, ci în repetate rînduri) că nici nu-l mai consideră posibil?!

33 comentarii:

La 3/11/10 1:21 p.m. , Anonymous Fratele Alexandru a spus...

Lung, dar a meritat!

 
La 3/11/10 1:25 p.m. , Anonymous Cornel a spus...

A doua fotografie nu am mai vazut-o niciodata. Stiti cumva unde si cand a fost facuta?

 
La 3/11/10 1:30 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Din păcate, nu.

 
La 3/11/10 5:01 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Fotografia a aparut in lucrarea "Apocalipsa ucigasa" a lui Vasile Blanaru-Flamura, Editura SEPCO, Bucuresti, 2002, p.181.
Sub fotografie scrie: "1934, vara, pe Valea Seaca, in drum spre muntele Rarau din Campulungul Bucovinei. Corneliu Codreanu, in mijlocul familiei unui veteran legionar, Gavril Uriciuc.Fotografia a fost facuta de V. Blanaru-Flamura care, in acea zi, l-a insotit pe Capitan mergand la tabara de munca legionara instalata in acel loc."

 
La 3/11/10 7:35 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Semnalez o eroare in text: "cum s-a întîmplat cu şi cu poetul Radu Gyr".

 
La 3/11/10 9:11 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Exceptional ! A meritat sa-mi prajesc ochii pe monitor !
Intreb, nu s-ar putea posta sub forma de document word, lucrarea din care tocmai ati reprodus cateva pagini ?

multumesc mult de raspuns si poate de postare document

o bucovineanca

 
La 3/11/10 11:37 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Anonimului de la 5.01 PM:

Multumesc mult. Nu cunoşteam această lucrare a lui V. Blănaru-Flamură. Am profitat de ocazie ca s-o înregistrez şi în dosarul bibliografic postat pe blog. Aş fi recunoscător să mi se semnaleze orice alte titluri care lipsesc de acolo, pentru că, în ciuda fsptului că e atît de vast, dosarul respectiv e departe de a fi exhaustiv. Mi-au scăpat şi mie multe, mai ales în anii din urmă.


Anonimului de la 7.35 PM:

Vă mulţumesc pentru semnalarea erorii. Deja am operat îndreptarea.


Anonimului de la 9.11 PM:

Anumite interese şi angajamente editoriale nu mă lasă, dar sper să pot reedita cartea într-un viitor apropiat.

 
La 4/11/10 12:07 a.m. , Anonymous Daniela a spus...

Abia acum inteleg cu adevarat ce mare figura a fost Codreanu si ce a vrut el de fapt. De ce ni se ascund noua tinerilor atatea lucruri sau ne sunt prezentate atat de deformate? Cine are interesul?

 
La 4/11/10 12:31 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Pentru Daniela:

Bănuiesc că întrebările sînt retorice. Răspunsurile MELE se află deja în text. Dar poate e dispus să vă răspundă ALTCINEVA, care are de adăugat (căci eu n-am făcut decît să schiţez cadrul problemei). E un subiect care ar merita, cred, dezbătut cît mai pe larg.

 
La 4/11/10 12:34 a.m. , Anonymous Lucian Popescu a spus...

Draga Razvan,
Articolul este admirabil si imi face intotdeauna placere sa-l citesc, nu doar pentru ca sint de acord in aproape toate aceste privinte cu tine, ci mai ales pentru echilibrul cu care ai izbutit sa te misti pe o linie atit de “incorecta politic”.
Cred, insa, ca penultimul paragraf cere anumite limpeziri. Nu am pretentia ca voi limpezi eu articolul tau, “imaginea” legionarilor si, cu atit mai putin, istoria. Ci tin sa atrag atentia celor aplecati spre relativizare, ca distanta dintre “ce au vrut sa fie” legionarii si “ce au ajuns ei sa fie de fapt” are dimensiuni ce variaza enorm, ca sens si cantitate, dupa cum e vorba, sa zicem, de unii “septembristi” sau de unii ca Valeriu Gafencu ori parintele Gheorghe Calciu.
Caci, in definitiv, “Ce au ajuns legionarii sa fie de fapt?” e o intrebare la care nu se poate raspunde “scurt pe doi”. Nu toti au ajuns cam in acelasi punct, prin urmare, diferenta nu poate fi in acelasi fel “o diferenta sensibila”.
E adevarat ca unii au ajuns sa fie ceea ce s-ar putea intelege (ori chiar se stie precis) ca “au ajuns ei să fie de fapt, în vîltoarea evenimentelor”.
Dar e tot atit de adevarat ca altii s-au apropiat de “ideal”, pe un traseu foarte lung si nesmintit asimptotic. Ca au facut-o in camasa verde, in haina preoteasca sau monahala ori in haine de rind, nu cred ca importa. Nu are importanta nici macar daca se mai simteau “legionari” sau mai erau “legionari” dupa vreun criteriu exterior. Si iar nu cred ca e importanta proportia celor doua categorii, ci masura eficientei spirituale a celei de-a doua.
Dar poate ca atunci cind spui “ce au vrut legionarii să fie”, prin “legionari” intelegi “Miscarea Legionara”. Iar atunci lucrurile sint deja mai limpezi.
Numai ca Dumnezeu nu va judeca Miscarea Legionara, indiferent de nazuintele ei.
Dumnezeu ii va judeca numai pe oameni. Si, daca e sa raminem in marginea aforismului lui Unamuno, El va judeca, poate, nu doar dupa ce a vrut fiecare sa fie, ci dupa ce ar fi putut sa vrea sa fie fiecare si dupa ce ar fi putut deveni daca si-ar fi cultivat talantul.
Dar, in mod cert, la Judecata nu va fi asa de simplu.

 
La 4/11/10 1:11 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Dragă Lucian,
Ai desigur dreptate dacă luăm în considerare nu Mişcarea Legionară în ansamblul ei, ci fiecare persoană concretă, cu destinul ei individual.
E bine că ai atras atenţia asupra nuanţei respective.
În ce priveşte Judecata finală - nu ştiu. Dumnezeu ştie.

 
La 4/11/10 7:55 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Un Sfant al neamului romanesc, ca si Mota cu Marin! Dar asa cum evreii de demult si-au ucis Proorocii, asa se pare ca si noi ne-am ucis in secolul XX Sfintii. Iar astazi scurmam ca animalele cu ratul in tarana lor!

 
La 4/11/10 8:42 p.m. , Anonymous Pavel a spus...

D-le Codrescu,
In Romania literara Zigu Ornea aprecia ca suneti "Un doctrinar legionar de azi": "Dl Răzvan Codrescu este un doctrinar al reanimatei mişcări legionare despre care dl prof. Neagu Djuvara a apreciat, în a sa Istorie a Românilor, că e "cea mai teribilă aberaţie" a zilelor noastre. Dl Codrescu nu se încurcă însă cu astfel de aprecieri îndreptăţite şi scrie de zor cu numele său sau cu pseudonime (...) în periodicul legionar Puncte cardinale, fiind acolo doctrinarul prin excelenţă. Şi-a adunat aceste texte doctrinare legionare în două precedente volume (Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate şi Exerciţii de "reacţionarism". Între zóon politikón şi homo religiosus) şi acum revine cu al treilea De la Eminescu la Petre Ţuţea, cu subtitlul "pentru un model paideic al Dreptei româneşti". Primul fals pe care îl introduce, chiar din subtitlu, dl Răzvan Codrescu este ideea că personalităţile pe care le invocă (inclusiv Corneliu Zelea Codreanu) ar aparţine de orientarea dreptei româneşti. În realitate ele se subsumează extremei drepte româneşti." etc.
Cum comenati dvs. acest articol? Multumesc.
http://www.romlit.ro/un_doctrinar_legionar_de_azi

 
La 4/11/10 8:53 p.m. , Anonymous Pavel a spus...

Tot de la Z. Ornea citire:

"Am mai spus-o, introducerea în sumarul acestui volum a unui studiu despre C.Z. Codreanu, printre personalităţile cugetătoare, este, negreşit, un act fraudulos. Este intitulat Codreanu şi "fenomenul legionar" şi este cel mai cuprinzător din volum (are aproape 50 de pagini). Dar scopul d-lui Răzvan Codrescu este să reabiliteze personalitatea politică a lui Codreanu şi, implicit, a fostei mişcări legionare de pînă în 1941, pentru a justifica aberaţia (repet aprecierea d-lui Neagu Djuvara) reapariţiei ei după 1990. E adevărat, Codreanu nu poate fi făcut responsabil pentru rebeliunea din ianuarie 1941. Dar pentru asasinatele din anii treizeci (cel al lui I.G. Duca şi al lui Mihai Stelescu) este, cu siguranţă, responsabil. Pentru că nimic nu se făcea, ca execuţie de pedeapsă, într-o astfel de organizaţie, coordonată militar, fără acordul sau dispoziţia forurilor conducătoare. Apoi e reluată ideea lui Horia Sima, din cartea sa Era libertăţii (1982) că nu legionarii au pregătit, cum atestă toate documentele, rebeliunea pentru a-l debarca pe Antonescu şi a acapara ei întreaga putere în stat, ci, dimpotrivă, generalul a declanşat o lovitură de stat, scoţînd armata împotriva legionarilor înarmaţi, totuşi, pînă în dinţi. Deşi dl Răzvan Codrescu pare a fi codrenist şi nu simist, se foloseşte de această stratagemă a lui Sima pentru a contribui la reabilitarea mişcării legionare, toată prezentată ca pură şi eroică. Cît priveşte asasinarea lui N. Iorga şi Virgil Madgearu, fireşte că dl Codrescu nu le consideră ca făptuite de legionari, ci "iniţiate de un grup rebel, manipulat, poate, de forţe ostile României". Şi citează, pentru asta, un interviu al lui Sima din 1961. Dar în Era libertăţii (1982) tot Sima afirmă că a doua zi după asasinate a stat de vorbă cu şeful echipei de asasini care exalta actul "ca o valoare legionară supremă... A vorbit în accente mistice de răzbunarea Căpitanului, de ticăloşia lui Iorga şi Madgearu, de porunca lăsată de Căpitan să-l răzbunăm... Ascultîndu-l, am trăit un moment de mare emoţie". Tot dl Codrescu nu ezită să-i considere (cum fac azi toţi legionarii, cu deosebire octogenarii legionari nostalgici) să-i considere pe asasinii lui Iorga şi Madgearu că au ascultat de forţe ostile României, adică agenturi de spionaj străine. Aici doctrinarul legionar se transformă, prea zelos, într-un pledant în favoarea legionarismului, pe care îl absolvă de toate fărădelegile comise."

Nu la prima vedere si mie mi se pare ca vreti sa faceti din negru gri si din gri alb.
Sunt sigur ca peste cateva decenii cineva va face acelasi lucru in legatura cu comunismul si comunistii.

 
La 5/11/10 10:53 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Nu ma pot abtine ca dupa un astfel de articol sa nu va cer imperativ :-)
Vrem o noua editie !

Dar si sa va semnalez cu tristete, un alt articol pe care eu inca il consider naiv, al lui Vlad Stoicescu - evz de azi - despre groapa comuna descoperita de curand in Moldova.
Iar faptul ca au fost blocate toate comentariile pentru acest articol de catre redactie ... no comment !
Nici macar ce spune presedintele Israelului Shimon Peres despre acele vremuri nu se poate spune.
Dar poate am si eu naivitatile mele.

Insa cartea trebuie sa o re-editati ! :-)
Chiar daca ati facut un simpozion despre martirii neamului si cu asta ati suparat pe multi !
Sau tocmai de aceea :-)
Cu consideratie,
E.Badauta

 
La 5/11/10 11:08 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Extraordinara postare, mii de multumiri. Eu stiu de legionari din Delirul lui Preda si acum ma minunez cat poate sa deformeze adevarul.

Dumnezeu sa-l ierte pe Paunescu!

 
La 6/11/10 1:07 a.m. , Blogger teodora a spus...

Am citit cu interes materialul. Sunt extrem de utile si notele de subsol. Mi se pare o abordare obiectiva.
P.S. Probabil printr-o raportare asemanatoare la subiect, desi nu atat de argumenatata, am luat mai multe capace, in anii astia. Nu stiu de ce, uneori poate fi atat de greu sa incerci sa vezi lucrurile asa cum sunt. Probabil ca, la un moment dat, istoria va aseza lucrurile la locul lor. Eu cred ca raportarea corecta la personalitatea lui Corneliu Codreanu si a fenomenului legionar este importanta si in spatiul public.Si cred ca o atare raportare corecta iti ofera si coloana vertebrala.Spunand acest lucru, ma gandesc in primul rand la mine, deoarece ma gandeam uneori, ca poate ar fi interesant sa scriu ceva despre cautarile si raspunsurile pe care le-am gasit in acesti ani. Si acest subiect este o realitate.

 
La 6/11/10 3:57 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Pentru "Lup din Apuseni":

Se intelege ca nu va puteam posta sarja de badaranie si va marturisesc ca ma simt onorat de faptul ca nu ma (mai) simpatizati.


Pentru Pavel:

Ce altceva ati fi vrut sa spuna raposatul Z. Ornea, Dumnezeu sa-l ierte, decit ceea ce a spus o viata intreaga?!
Nu zic limitele mentale, dar necinstea sa sufleteasca se vede din aceea ca ma numeste inca din titlu "doctrinar legionar", desi eu nu sint si n-am fost membru sau militant al vreunui partid politic, pe de o parte, iar pe de alta parte am spus de nenumarate ori (inclusiv in textul de fata) ca eu unul sint de parere ca Legiunea e doar un capitol de istorie si ca n-o mai consider posibila ca atare azi, din motive pe care le-am si enumerat punctual. Cum sa fie cineva "doctrinar" al unui partid din care n-a facut parte, care nu mai exista si pe care nici nu-l mai considera posibil?!
Sper ca la dvs. suspiciunea insinuanta e doar o forma de prudenta si ca sinteti mai inteligent si mai onest decit semnatarul aberatiilor pe care le citati.

 
La 6/11/10 11:00 a.m. , Anonymous Alexandru a spus...

Textul e bine scris si echilibrat, numai ca aproape nimeni nu pretuieste in Romania pozitiile echilibrate: prolegionarii vor spune ca sunteti antilegionar, iar antilegionarii vor spune ca sunteti ultralegionar. Ati vrut sa faceti un lucru bun si corect, dar o sa constatati ca de fapt v-ati dat foc la valiza!

 
La 6/11/10 11:33 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

Nu avet nimic de spus, dle Codrescu, despre Adrian Paunescu si despre cum poetul oficial al Romaniei comuniste e celebrat ca idol national de Romania democrata?

 
La 6/11/10 8:43 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Pentru Alexandru:

"Valiza" mea arde de vreo douăzeci de ani...


Pentru Anonimul de la 11.33 AM:

Este indecent. Nu vreau să spun mai mult acum, pentru că ar însemna să cad la rîndul meu într-o altfel de indecenţă.

 
La 6/11/10 10:58 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnule Codrescu, va citesc de multa vreme blogul insa nicioata n-am fost mai mahnit decat aceasta ultima postare a dvs. Chiar sa uitati ca intr-o vreme cand presa urla de tratamentul aplicat de Hitler evreilor, CZC decreta ca in 48 de ore de la ,,biruinta,, Romania se va alatura Germaniei naziste? Sa nu pomeniti nimic de profanarea placii memoriale a lui Duca de catre grupuri de legionari intorsi de la celebrul Congres studentesc de la Targu Mures.
Speunti ca altceva a vrut Codreanu iar Sima ar fi deviat Miscarea. Intocmai precum comunistii lunatici care o tin cu ,,una a vrut Marx, urmasii au deviat,,. Atatea asemanari intre comunisti si legionari de care nu pomeniti nimic. Nu cred ca s-a facut inca o comparatie intre ceea ce scria CZC din inchisoare si Gheorghe Gheorghiu-Dej, acelasi discurs care, admit, impresioneaza. Iar daca regimul lui Sima ar fi durat mai mult, pandant cu victoriile nazismului, va spun sincer ca, asa cum va dibuiesc din poza, cu tenul mai masliniu, nu stiu daca n-ati fi fost si dvs linsat pe strada intocmai ca Radu Gyr, care fusese snopit pe strada in epoca de niste legionari de la Casa Verde, crezandu-l evreu dupa trasaturi.
C.

 
La 7/11/10 9:19 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Lucrurile de care pomeniţi sînt ştiute, răspuse şi judecate. Eu am căutat să aduc în discuţie şi lucruri mai puţin cunoscute, care, adăugate celorlalte, dau o imagine mai complexă şi reclamă şi o judecată mai complexă. Eu nu mi-am propus să spăl Legiunea de păcate în ochii oamenilor, nici să mă substitui Judecăţii divine, ci doar să arăt că, dincolo de păcate sau cu tot cu ele, ea a avut şi virtuţi, ceea ce explică de ce în marea aventură legionară se regăsesc, cum îi place să spună d-lui Marcel Petrişor, toată gama tipurilor umane, de la sfînt pînă la tîlhar.
În orice caz, a-l compara pe Codreanu cu Gheorghiu-Dej este cel puţin lipsă de discernămînt.
Nu ştiu cîţi legionari în carne şi oase aţi cunoscut dvs., dar mie mi s-a întîmplat să cunosc destul de mulţi, care nu ştiu dacă erau sfinţi, dar tîlhari sigur nu erau. Faţă de aceşti oameni, în multe privinţe admirabili, ca să nu mai vorbesc de atîţia martiri ai închisorilor comuniste sau ai rezistenţei armate din munţi, am resimţit obligaţia morală a unor nuanţări. Alte "interese" nu am avut şi nu am (ba în interesul meu ar fi fost, mai degrabă, să tac din gură, cum mi s-a şi spus adesea). Am ales să spun ceea ce am crezut de cuviinţă şi nu mă simt dator să dau socoteală nimănui, decît lui Dumnezeu şi propriei mele conştiinţe. Iar fiecare poate să creadă ce vrea (ergo: cît îl lasă inima sau cît îl duce capul) - mîhnit sau nu, cu acest blog sau fără.

 
La 7/11/10 3:01 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Domnule Codrescu, fac parte din generatia decreteilor, iar la scoala am invatat numai si numai idiotenii
adevarata istorie am cautat-o chiar si dupa lovitura de stat din 89, in carti aparute - cu mult curaj si daruire - in tiraje foarte restranse, genul celeia din care ati postat pe blog. Apoi, am invatat istoria de la un Radu Marculescu, de la Grigore Caraza,- exceptionala AIUD INSANGERAT - Dan Lucinescu, Dumitru Bordeianu, pr. Iustin Parvu care au avut curaj si au spus o realitate pe care nu aveam de unde sa o cunosc. Toata tineretea mea a fost o minciuna. Ajunsesem sa-mi fac parintii mincinosi cand imi povesteau prin ce au trecut ei - mama este fiica de mosier- si suferintele prin care a trecut.Ranile lor nu s-au vindecat nici acum.
Faceti un lucru extraordinar cu aceste postari. Nimeni nu poate pretinde ca stie adevarul absolut, decat acolo Sus, dar aici pe pamant, asa cum ati facut pana acum, sa faceti si in continuare, spuneti/scrieti istoria adevarata ca de minciuni sunt satula ! Mi-au papat cei mai frumosi ani din viata comunistii !
Revin cu rugamintea, cand veti reedita cartea din care ati postat acum pe blog, va rog anuntati acest lucru, pentru ca sunt cel putin cateva persoane care sunt insetate de adevar.
Doamne ajuta !
o bucovineanca...

 
La 7/11/10 8:48 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

E uimitor in aceste comentarii cum unii oameni nu vor sa vada decat ori numai partea rea, ori numai partea buna a lucrurilor!

 
La 7/11/10 9:10 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Anonimului de la 8.48 PM:

Am selectat şi am postat numai primul paragraf al comentariului dvs., care conţine o mirare legitimă. Din păcate, restul comentariului dvs. este făcut în nişte termeni mult prea neurbani (ca să nu spun altfel), pe care nu-i agreez pe acest blog.
E regretabil primitivismul perspectivelor unilaterale (numai negru sau numai alb), cu refuzul oricărei nuanţări, dar nu aţi nimerit tonul critic potrivit. Dacă sînteţi dispus să reformulaţi decent, şi eu sînt dispus să vă postez integral data viitoare.
În ce-l priveşte pe răposatul Z. Ornea, oricîte am avea să-i reproşăm şi oricît ne-ar fi de nesuferit, nu-l putem califica drept "analfabet" şi "oligofren", credeţi-mă!

 
La 7/11/10 9:59 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Unei comentatoare nepostate (conform dorinţei sale):

A nu fi foarte inteligent nu înseamnă a fi oligofren şi a nu fi foarte informat nu înseamnă a fi analfabet. În ce priveşte lipsa de onestitate, ea nu ţine de planul strict intelectual, ci reprezintă o cu totul altă discuţie.

 
La 8/2/11 5:37 p.m. , Anonymous Dan Petre a spus...

Buna ziua!
Cautand ceva despre Miscare, am gasit astazi articolul Dumneavoastra. Vreau sa va felicit - ati facut un demers obiectiv, iar raspunsurile catre cititori dau ultimele ale tuse unui tablou onest si echilibrat. Ati raspuns multor dintre intrebarile mele privind acest fenomen unic si irepetabil in istoria romaneasca.
Indraznesc cu 2 rugaminti:
1) Reeditati cartea. Va face un serviciu celor insetati de cunoastere si avea cu siguranta succes: uitati-va cat interes a suscitat interventia lui Cristoiu de la emisiunea doamnei Eugenia Voda.
2) As vrea sa va public si eu pe ''umilul'' meu blog, evident cu citarea sursei. Daca nu va dreanjeaza, desigur!

 
La 8/2/11 9:20 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Am în vedere reeditarea cărţii. Textul îl puteţi prelua, cu singura condiţie (pe lîngă fireasca indicare a sursei) să îl reproduceţi întocmai, inclusiv cu întregul regim al italicelor şi boldurilor. Să dea Dumnezeu să merite efortul.

 
La 8/2/11 10:53 p.m. , Anonymous Dan Petre a spus...

Sigur, voi incerca sa preiau ''ad literam'' si '' ad virgulam'' :)

Tristetea mea este ca prea putini pot vorbi astazi detasat si obiectiv despre Miscare si Codreanu.

In general opiniile variaza intre fanatismul PRO al unor pusti retarzi, asmutiti de propaganda comunistoida a unor fosti securisti ''pocaiti'' (a se citi transformati din marxisti-leninisti in vajnici ortodox-nationalisti) si dezlantuirea CONTRA a unor intelectuali romani obsedati de ''political corectness'', respectiv a unor intelectuali de sorginte evreieasca ( a caror obiectivitate in acest subiect este mai mult decat discutabila). Sa fie aceste derapaje doar zvacnirile lugului drum al noptii catre zi sau norii negri ce anunta repetarea exceselor trecutului? Doar bunul Dumnezeu stie... Sa ne dea sanatate si minte limpede!

 
La 9/2/11 1:20 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Atunci... "ad litteram" şi fără "political correctness", pe "lungul drum al nopţii către zi"!

 
La 12/2/11 10:03 a.m. , Anonymous Anonim a spus...

DOAMNE, ce conducatori avem acum !!!
Cocote rosii vandute Cominternului si ocultei internationaliste. Amin.Vino Doamne!

 
La 18/2/11 1:27 p.m. , Anonymous Dan Petre a spus...

Domnule Codrescu, n-am mai avut rabdare pana la reeditare si am cautat prin anticariate cartea Dumneavoastra ''In cautarea Legiunii pierdute''. Ieri am gasit-o pe okazii.ro, am cumparat-o imediat, am deschis-o si mi s-a intamplat ceva ce n-am mai trait din facultate: am ramas pironit pe banca de la metrou citind-o cu nesat. Eu unul aveam nevoie de o astfel de carte, dupa atatea cautari, indepartari si intoarceri la Miscarea Legionara.

Ce pacat ca nu mai avem sansa elanului jertfelnic al acelor ani.
Ce pacat ca intelectualii romani sunt atat de letragici astazi. In acelasi trist registru, raman dureroase intrebari fara raspuns: cum ar fi aratat statul national legionar, daca Miscarea nu ar fi fost decapitata in '38-'39? Am mai fi pierdut Ardealul de Nord? Ar mai fi fost posibile ingrozitoarele derapaje ''septembriste'', care au dat in ochii publicului larg ultima tusa a unui tablou atat de greu de inteles si atipic?

Va felicit pentru curajul cu care ati scris si despre bunele, dar si despre relele ei! Sa va dea Domnul in continuare forta si sa mai scrieti la fel de onest, oricat v-ar contesta extremistii din ambele tabere... SANATATE MULTA!

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire