ÎN CURÎND,
LA EDITURA
«LUMEA CREDINŢEI»
Vechi
şi constant colaborator al revistei Lumea
credinţei, profesorul Vincenţiu Dascălu adună între copertele acestui volum
un florilegiu de biografii martirice de secol XX (unele publicate deja în
paginile revistei, altele inedite), acoperind spaţiul fostei Uniuni Sovietice,
unde furia ateistă a bolşevismului a dus la violenţele anticreştine cele mai
radicale, mai ales din 1917 şi pînă la moartea lui Stalin (1953). În Gulagul
rusesc neomartirajul contemporan a atins proporţii comparabile cu epoca
vechilor persecuţii din zorii creştinismului, iar Biserica Rusă, o dată ieşită
de sub prigoană, a ştiut să onoreze acest capital de jertfelnicie, umplînd sinaxarele
(peste 1700 de canonizări recente!) de mucenici vrednici nu doar de pomenire,
ci de laolaltă-cinstire cu sfinţii Ortodoxiei bimilenare.
Avem
nădejde că şi Biserica noastră, urmîndu-i frăţeşte pilda, îşi va îndeplini cît
mai degrabă datoria sfîntă faţă de neomartirii Gulagului românesc (nici puţini,
nici neînsemnaţi), fie şi numai, deocamdată, prin rînduirea în calendarul
bisericesc a unei zile pe an de pomenire nenominală şi obştească cinstire a
tuturor celor ce - ştiuţi sau neştiuţi - s-au opus jertfelnic, sub semnul
Crucii lui Hristos, ateismului roşu şi samavolniciilor comunismului. Despre
fenomenul neomartiric în general, ilustrat mai cu seamă în fostul lagăr socialist,
vorbeşte în prefaţa volumului - reprodusă mai jos - cunoscutul publicist creştin
Sorin Lavric, ca un adevărat cruciat împotriva uitării. (R. C.)
PREFAŢĂ
Cititorul are sub
ochi un şir de martiri ruşi
al căror chin s-a petrecut în timpul comunismului. Puşi în situaţia de a se
lepăda de Hristos, au ales să moară. Ecuaţia, simplă în atrocitatea ei
imediată, nu poate fi înţeleasă cu mijloacele raţiunii. Cine îşi lasă carnea şi
oasele în numele unei credinţe nu poate fi „în toate minţile“, având ceva din
stofa unui „descreierat“ care a fost atins de graţia numenului. Judecat din
unghiul eficienţei pragmatice, un astfel de martir e o greşeală a speciei,
numai că aceste greşeli au ridicat creştinismul la rangul de nebunie întru Hristos, dând Europei o
bază de duh.
Pe
aceşti martiri Sfântul Sinod al Bisericii Ruse i-a canonizat de curând, dintr-o
intuiţie spontană a unui elementar adevăr psihologic: credincioşii se regăsesc
mai lesne într-un sfânt care a trăit în aceeaşi epocă cu ei. Eşti mai legat de
un martir care împărtăşeşte acelaşi etos cu tine decât de un chinuit ce a murit
în urmă cu un mileniu. De aceea, a venera moaştele unui mucenic din secolul al
XIV-lea după Hristos e un gest evlavios mai degrabă formal, întrucât afinitatea
care te leagă de el ţine de o mecanică stearpă, a respectului habotnic. Dar când
martirul e din acelaşi secol cu tine, murind de mâna aceluiaşi duşman cu care
te lupţi şi tu, atunci şansa regăsirii creşte exponenţial.
Mai
mult, ruşii şi-au canonizat propriii martiri şi nu pe ai altora, şi asta nu
dintr-o excludere obtuză, ci în virtutea unui alt adevăr elementar: nu există
martiri universali, desfăcuţi de pecetea naţională şi rupţi de destinul etnic.
Nimeni nu moare pentru omenire, ci pentru neamul lui şi pentru credinţa
părinţilor. Un martir se desprinde dintr-un neam şi trage după el masa, într-o
izbucnire pe verticală cu bătaie transcendentă. Şi aşa cum sfântul e forma
potenţată a unui imbold spre curăţenie care, la oamenii de rând, rămâne în
stadiu virtual, în vreme ce la sfânt se preschimbă în act, tot aşa martirul e
expresia impulsului de a se dărui unui ideal cu preţul vieţii. Numai că
idealuri universale nu există, umanitatea în întregul ei fiind o abstracţiune
vidă. Cine invocă valorile umanităţii vrea să distrugă naţiunile pentru a le
stăpâni mai uşor dinlăuntrul propriei naţii. Vorba lui Carl Schmitt din Glossarium-ul anilor 1947-1951: Wer Menschheit sagt, will betrügen
(„Cine invocă umanitatea, vrea să înşele“).
Martirii
şi sfinţii sunt ai unei naţii, de aceea venerarea lor cea mai autentică se face
în mijlocul aceleiaşi naţii. Alte neamuri îi pot preţui, dar nu se regăsesc în
ei, sau se regăsesc doar în mult mai mică măsură. Şi astfel ajungem la scara
românească: Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române ezită să-i canonizeze pe
martirii comunismului românesc, în schimb pune în sinaxar figuri neutre sub
unghiul afinităţii colective. Cu alte cuvinte, cele două adevăruri elementare
de care vorbeam mai sus (a te regăsi într-un martir din aceeaşi epocă şi
din acelaşi neam) nu sunt
luate în seamă. Nu are nici un rost să pomeneşti de martiri dacă nu ai nici cea
mai mică intenţie de a le călca pe urme, iar Sfântul Sinod pare să fi pierdut
apetitul jertfei...
Întorcându-ne
la neomartirii ruşi, cartea de faţă are darul de a ne pune dinainte un termen
de comparaţie. Văzându-i pe ai altora, ne dăm seama cum sunt ai noştri. Dar mai
ales ne dăm seama unde suntem noi faţă de pragul lor. De aceea volumul de faţă
e un semn de încurajare: aflând chinurile ruşilor, căpătăm îndrăzneala de a ne
cinsti propriii martiri contemporani.
Sorin
LAVRIC
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire