Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în
ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Cartea recenzată şi urmarea ei
2003
ACEŞTI EVREI VISĂTORI
ŞI UTOPIILE LOR PĂGUBOASE [1]
Cu ocazia celei de-a
11-a ediţii a Tîrgului de Carte “Bookarest 2003”, am asistat, cu totul întîmplător,
la lansarea cărţii d-lui Teşu Solomovici intitulate Securitatea şi evreii şi subintitulate Despre călăi şi despre victime. Cînd am auzit anunţîndu-se această
lansare prin staţie, titlul “provocator” al cărţii m-a determinat să nu ratez
“evenimentul”. Cum pînă la lansarea propriu-zisă mai erau cîteva minute, m-am
oprit la standul Editurii Teşu (chiar editura autorului), unde era expusă
cartea, pentru a o răsfoi şi a-mi face, cît de cît, o idee despre ea. Chiar şi
în cele numai cîteva minute pe care le-am avut la dispoziţie, nu mi-a fost greu
să-mi dau seama că această carte a fost “scrisă” mai mult din raţiuni negustoreşti
decît ştiinţifice. Şi nu-i vorba numai de preţ, care este destul de pipărat
(250.000 lei), ci şi de felul cum este alcătuită, precum şi de titlu, care,
fiind extrem de incitant, a fost “preferat”, deşi cartea nu se referă doar la
raporturile dintre evrei şi sistemul represiv comunist, ci pune în discuţie o
problemă mult mai cuprinzătoare, şi anume rolul evreilor în acţiunea de
bolşevizare a României, rol pe care se străduieşte să-l minimalizeze
sau chiar să îl nege cu desăvîrşire.
Şi felul în care a
fost alcătuită cartea demonstrează că ea a văzut lumina tiparului, în primul rînd,
din raţiuni comerciale. Încă din primele momente mi-am dat seama că, de fapt,
nu este vorba de o lucrare originală, ci de o simplă culegere de texte, pe
ici-colo comentate. Ulterior, cînd am avut răgaz să o răsfoiesc mai pe
îndelete, observaţia iniţială mi-a fost confirmată. Din cele peste 500 de
pagini cît însumează cartea, doar cîteva zeci pot fi atribuite autorului
(incluzînd în ele şi... Introducerea şi Epilogul), restul reprezentînd
reproduceri masive din literatura şi memorialistica de închisoare, din unele
lucrări de istorie, din eseuri politice, precum şi cîteva documente din
arhivele Securităţii (autobiografii, declaraţii, note informative), texte în
care e vorba de evrei sau şi de evrei.
De exemplu, din Ion Ioanid (Închisoarea
noastră cea de toate zilele) sînt reproduse compact, fără nici un
comentariu, douăzeci de pagini; zeci de pagini sînt reproduse din Petre Pandrea
(Memoriile mandarinului valah şi Crugul mandarinului); din N. Steinhardt
(Jurnalul fericirii); din Paul Goma (Gherla) etc., etc. De asemenea, sînt
reproduse: o autobiografie şi o biografie mai amplă a lui Boris Grünberg, alias Alexandru Nicolschi, file întregi
din dosarul de Securitate al lui Silviu Brucan (Saul Brucker), zeci de pagini
din memoriile unor securişti evrei care au lucrat în Serviciile de Informaţii
Externe.
După cum spuneam,
principala strădanie a d-lui Teşu Solomovici este de a minimaliza rolul
evreilor în acţiunea de comunizare a României şi de a justifica “năvala
evreiască” în rîndurile Partidului Comunist: Ieşiţi din beciuri, din lagăre
şi din frică mulţi evrei s-au înregimentat cu o credinţă sinceră sub faldurile
Steagului Roşu. Sau: Revoluţia comunistă şi idealurile ei au fost pentru
mulţi oameni de stînga, români şi evrei deopotrivă, curate şi sfinte... Istoria
îi poate chema la judecată pe toţi aceşti comunişti premergători, dar la o
asemenea judecată apărarea va invoca cu certitudine clauza inocenţei. Cum pot
fi condamnaţi fanaticii evrei ai cauzei, cînd aproape toţi marii creatori ai
spiritualităţii româneşti au abjurat de la tot ce înseamnă democraţie, ca să
participe la festinul comunist?!
Pînă şi pe Ana
Pauker încearcă să o reabiliteze şi să o absolve de anumite păcate, susţinînd
că a fost... o victimă a “românilor neaoşi”, Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş: O
mitologie falsă îi conferă Anei Pauker rolul de “naşă” a comunismului şi a
poliţiei secrete comuniste din România. Că începuturile dezordinei şi ale
nedreptăţilor din anii de tranziţie 1944-1947 au fost patronate de Ana şi
comuniştii evrei. De aproape şase decenii acest neadevăr se face continuu auzit
în societatea românească... Şi ca să dovedească, vezi Doamne, că această
“mitologie” este falsă aduce cîteva argumente de-a dreptul puerile, susţinînd,
între altele, că la lichidarea mareşalului Antonescu [deci la
înfăptuirea actului de la 23 august] nu a participat nici un evreu, Ana
Pauker şi grupul ilegaliştilor “moscoviţi” găsindu-se încă “undeva” departe, în
Uniunea Sovietică. Această acţiune a fost manipulată din închisoare, de
Dej, prin intermediul lui Bodnăraş (ca şi cum actul de la 23 august ar fi fost
înfăptuit de comunişti). De asemenea, nici în conspiraţia de lichidare a
guvernului Rădescu nu au participat liderii comunişti evrei; şeful
complotiştilor, rusul Vîşinski, din motive tactice nu a pus-o pe Ana Pauker în
fruntea noului guvern “democrat”, ci pe românul Petru Groza... Şi în
continuare: din acest “guvern al ruşinii” nici un evreu nu făcea parte.
În concepţia d-lui
Solomovici, el însuşi fost comunist şi beneficiar al regimului comunist (a
lucrat timp de 11 ani în presa comunistă din România, semnînd sub numele de
Teşu Milcoveanu), majoritatea comuniştilor evrei au fost oameni de bine,
care au visat frumos, dar care au fost trădaţi în iluziile lor,
în timp ce ştabii comunişti neaoşi români au fost josnici şi demni de dispreţ: Gheorghiu-Dej
i-a învăţat pe agenţii săi să ducă o luptă aprigă împotriva celor bănuiţi că ar
putea să-l concureze la şefia Partidului. “Teroarea roşie” a început în România prin omorîrea unui
comunist român, Ştefan Foriş, secretarul general al Partidului Comunist Român,
la ordinul unui alt comunist român, Gheorghiu-Dej, care îşi dorea funcţia
pentru el însuşi. Doi alţi comunişti români, Emil Bodnăraş şi Gheorghe Pintilie
[Pantiuşa Bodnarenko nu era nici într-un caz român], l-au răpit pe
Foriş, ultimul i-a dat cu ranga în cap, un alt comunist român, Teohari
Georgescu [după numele lui adevărat, Burăh Tescovici, nici acesta nu era român],
a acoperit crima. Ei, cei mai josnici şi cei mai vrednici de dispreţ
servitori ai lui Dej, nu aveau cum să se comporte altfel decît le era stăpînul.
Să nu se creadă cumva că luăm apărarea sau că vrem să-l reabilităm pe
Gheorghiu-Dej, sau pe alţii de teapa lui. Acesta şi cei din preajma lui care
l-au slujit cu credinţă, români sau evrei, rămîn ceea ce au fost: personaje
malefice, călăi ai propriului popor şi ucigaşi de suflete.
De altfel, nici d-l
Solomovici nu-i consideră pe toţi comuniştii evrei inocenţi şi fără de prihană,
admiţînd că printre ei au fost nu numai victime, ci şi călăi. Printre aceştia
din urmă enumeră şi cîţiva securişti notorii, cum ar fi: Alexandru Nicolschi,
Mişu Dulgheru, Ştrul Mauriciu, Ludovic Weiss, Tudor Sepeanu şi alţi cîţiva. Şi
totuşi, d-l Teşu Solomovici nu-şi poate învinge subiectivismul, unora dintre
aceştia găsindu-le alibiuri. De exemplu, despre numitul Ludovic Weiss, după ce
enumeră blestemăţiile pe care le-a comis (În
august 1949, în calitate de şef al Securităţii din Satu Mare, a împuşcat cu mîna
lui patru ţărani din comuna Odorhei... a torturat copii etc.), spune
următoarele: Ludovic Weiss a fost şi el unul din acei tineri evrei pe care
fascismul german, maghiar şi românesc i-au împins, după 23 august 1944, spre
comunism. Ludovic Weiss nu a fost un oportunist, devenise comunist din
convingere. O convingere curată, fie ea chiar comunistă, e vrednică de stimă...
Weiss a torturat, a smuls mărturii mincinoase şi a împuşcat, nu pentru că era
evreu, rău şi fanatic, ci a fost rău şi fanatic pentru că aşa i-au cerut-o
şefii şi ideologia în care credea, ideologia “urii de clasă”. Curioasă
optică, în orice caz! După ce unora le veştejeşti crimele, pe ale altora le
justifici! Într-adevăr, Ludovic Weiss a comis blestemăţiile pe care le-a comis nu pentru că era evreu, ci pentru că
era bestie şi fanatic. Nu poţi face o crimă numai că îţi cere cineva să o faci.
Trebuie să ai şi plămadă de criminal. După cum nu poţi adera la o ideologie
care te îndeamnă la ură şi te împinge la crimă dacă nu ai tu însuţi o anume
predispoziţie spre ură şi crimă.
Dar nu aceasta este
miza cărţii. Forţînd demonstraţia că “în sferele înalte ale Olimpului comunist”
se cultiva un “antisemitism discret” şi că, printre evrei, nu au fost numai călăi,
ci şi victime (lucru perfect adevărat, pentru că şi unii dintre minoritarii
evrei au fost hărţuiţi şi arestaţi de Securitate), d-l Teşu Solomovici vrea să
dovedească, de fapt, că nu evreii au jucat rolul determinant în
instaurarea regimului comunist în România.
Aici se impune însă
o precizare, pentru că d-l Solomovici încurcă borcanele. În această perioadă,
nici chiar evreii nu mai acţionau în mod unitar. În timpul celui de-al doilea
război mondial, şi imediat după, s-a accentuat fractura produsă în unitatea lor
de acţiune încă din timpul primului război mondial. Acum, în perioada de
instaurare şi consolidare a regimurilor comuniste în Europa de Est, “nu se mai
poate vorbi generalizator despre evrei ca o unitate de acţiune, fiind practic
divizaţi între mozaism, sionism şi bolşevism”. Primii rămîn
ataşaţi tradiţiei rabinice, sioniştii luptă pentru crearea statului evreu şi
pentru emigrarea în Palestina, iar bolşevicii, detaşamentul lor cel mai
numeros, luptă pentru comunizarea ţărilor din regiune. Sigur, au căzut şi unii
dintre evrei victime ale sistemului represiv comunist, însă foarte puţini
dintre aceştia proveneau din rîndurile celor care “dăduseră năvală” în partid,
majoritatea constituind-o ceilalţi, în special sioniştii.
Dar faptul că tăvălugul sistemului de represiune comunist a strivit şi pe unii dintre evrei nu poate fi un argument în susţinerea tezei că nu ei (evreii) au constituit principalul agent patogen care a răspîndit în lume molima comunistă. Sintagma de “iudeo-comunism” nu a fost inventată de români. Ea a avut şi are încă circulaţie universală. Faptul că majoritatea teoreticienilor de bază ai comunismului, în frunte cu Karl Marx (Kissel Mordekay), au fost evrei nu mai poate fi tăgăduit de nimeni, după cum nimeni nu mai poate tăgădui că majoritatea oamenilor politici care au transpus teoria comunistă în instituţii de guvernare au fost, de asemenea, evrei, nu doar la noi, ci mai peste tot, începînd cu primul guvern bolşevic din Rusia. Acesta este şi unul dintre motivele tacite pentru care s-a evitat – şi continuă să se evite – un adevărat “proces al comunismului”. Iar cartea d-lui Solomovici este psihanalizabilă, deoarece în spatele acestei obsesive încercări de dezincriminare se ascunde un complex de culpabilitate niciodată asumată [2], devenit mereu mai obositor pentru toată lumea...
Demostene
ANDRONESCU
[1] În revistă, textul a avut
următorul motto: “Ştiţi cine au fost
primii nemulţumiţi de politeism? Evreii. Şi au inventat iudaismul. Şi cine au
fost primii nemulţumiţi de iudaism? Evreii. Şi au inventat creştinismul. Şi
cine au fost primii nemulţumiţi de creştinism? Evreii. Şi au inventat
marxismul. Şi cine au fost primii nemulţumiţi de marxism? Evreii. Şi acum
aşteptăm să vedem ce mai inventează... ” (Petre Ţuţea). [Nota Blog]
[2] În volum (vezi mai jos), textul se încheie aici. [Nota Blog]
* Demostene
Andronescu, “Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase”, în Puncte cardinale, anul XIII, nr. 7/151,
iulie 2003, p. 2, Text inclus în vol. Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor. Articole,
cronici, mărturii, Editura Christiana, Bucureşti, 2011, pp. 198-203 (fără motto-ul din revistă).
Publicistul şi editorul Teşu Solomovici
Mai
puteţi citi pe acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire