AMĂRĂCIUNEA UNUI FOST DEŢINUT POLITIC

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Am primit şi dau mai departe...

V. J. Iamandi (Sibiu, 2011)

GÂNDURI ŞI ADEVĂRURI

TRECUTE SUB TĂCERE

DE TOŢI POLITICIENII CARE VOR

SĂ FIE POLITICALLY CORECŢI

Carta libertăţii, drepturile omului, dreptul internaţional, democraţia şi tot acest bla-bla, de care se face atîta caz pe mapamond, se înclină şi lasă loc unor legi suprastatale care nu iartă, impunând lumii acest tabu al Holocaustului, pentru singura vină că unii dintre noi s-a întâmplat să-i fi fost contemporani.

Holocaustul, crimă împotriva umanităţii comisă de nazişti, a fost pusă pe nedrept în cârca întregii omeniri! Comunismul este identificat cu antifascismul, deci fiind anticomunist devii fără drept de apel... fascist.

Indiferenţa unor populaţii complexate de distrugerile, ororile şi marele număr de victime din  cel de-al doilea război mondial a făcut, cu participarea laşă a democraţiilor occidentale, ca la Nürnberg să fie judecat procesul criminalilor de război, nu cel al asasinilor nazişti, aşa cum ar fi fost normal.

O dată cu torţionarii nazişti (care au făcut 6 milioane de victime în rândul evreilor, cum se afirmă în mod curent) a fost judecat şi poporul german de către călăii bolşevici, judecători care aveau la activul lor, peste tot în lume, circa 200 de milioane de victime la fel de nevinovate, de toate rasele, de toate naţiile, de toate confesiunile, printre care, cunoscut fiind antisemitismul populaţiei şi al conducătorilor sovietici, în frunte cu Iosif Visarionovici Stalin însuşi, vor fi fost şi numeroşi evrei despre care nu se face nici un caz. Cât despre numărul celorlalte victime ucise mişeleşte, care depăşesc cu mult Auschwitzul şi celelalte lagăre antievreieşti la un loc, acestea au intrat în anonimatul istoriei şi trebuie ignorate, dacă domnul Elie Wiesel şi ciracii săi nu le anatemizează de-a dreptul.

Infamia şi cruzimea duse la paroxism, practicate în toate gulagurile asupra popoarelor peste  care "umanismul comunist" şi-a întins aripa criminală, le-au depăşit cu mult pe cele naziste.

La presiunile finanţei mondiale, talerele balanţei zeiţei oarbe au înclinat numai de partea aurului, adică numai pentru cele 6 milioane (citând cuvintele abatelui Pierre, şi o singură victimă ar fi fost prea mult), număr de altfel contestat chiar şi de personalităţi evreieşti care s-au ridicat împotriva antisemitismului provocat şi cultivat de politicienii sionişti.

Bolnavi de orbul găinilor, occidentalii, după ce au vândut estul Europei plutoanelor de execuţie sovietice, au închis sistematic ochii, trecând cu vederea crima împotriva umanităţii a unui totalitarism mult mai nociv şi mai de durată, care ameninţă pe mai departe omenirea şi care, nefiind judecat aşa cum ar fi cerut Justiţia şi toate legile echităţii, rămâne nepedepsit.

Statul Israel abuzează şi foloseşte acest număr de 6 milioane de victime (pentru care ne exprimăm toată compasiunea) ca pe o perpetuă ameninţare culpabilizatoare, ca pe o sabie a lui Damocles atârnând deasupra întregii opinii publice şi clase politice, gata să decapiteze pe toţi cei care îndrăznesc să le pună în discuţie sau care nu îşi însuşesc acest nou limbaj mondial zis politically correct, impus tuturor celor care vor să reprezinte interesele unei ţări şi încearcă să îşi spună cuvântul în arena politică a vremii.

Aşa cum este normal, acest Holocaust rasial, în afară de compasiune, a stârnit oprobriul şi indignarea opiniei publice. Comunitatea evreiască mondială şi statul Israel ar fi avut numai de câştigat cultivând paşnic şi democratic acest val de simpatie. S-a preferat însă contrariul, declanşându-se această anomalie a secolului, această dictatură a urii, similară nazismului pe care l-au condamnat. Şi vor obţine contrariul, după cunoscutul proverb care spune: "Cine seamănă vânt, culege furtună". Din păcate, nu vinovaţii, cei care au recuperat greutatea în aur a celor 6 milioane  de victime, vor plăti, ci, ca întotdeauna, populaţia, cei simpli şi săraci.

La noi, declanşând prin Institutul "Elie Wiesel" o campanie care sfidează deopotrivă libertatea statului şi libertăţile cetăţeneşti, au călcat în picioare până şi drepturile Bisericii sau prerogativele Justiţiei, acţionând împotriva celui mai elementar bun-simţ, împroşcând cu noroi, încercând să ne ucidă credinţa, memoria, respectul şi recunoştinţa faţă de eroii naţionali, de martirii anticomunişti, de tot ce este adevărat şi drept în istoria poporului nostru.

Stat în stat, Institutul "Elie Wiesel" pentru Studierea Holocaustului obligă la legi riguroase pentru condamnarea "negaţioniştilor" şi a tuturor celor pe care sionismul mondial îi consideră adversari, neţinând seama de ce reprezintă aceştia, dincolo de orice ideologii, pentru ţara şi poporul lor. Este interzis să ai eroi naţionali, să îi omagiezi, să-i identifici ca martiri şi să-i cinsteşti ca sfinţi slujitori ai Bisericii. Suntem obligaţi să ridicăm monumente şi case omagiale în care să comemorăm şi să onorăm victimele Holocaustului, care aparţin numai şi numai "poporului ales", în timp ce la noi în ţară, abandonaţi hidrei sovieto-securiste, au căzut ucişi bestial sau au beneficiat de "ospitalitatea" temniţelor sau lagărelor de muncă peste 2 milioane de martiri, care, la limita nivelului de supravieţuire, au îndurat cele mai groaznice torturi, torturi care depăşesc nu doar orice altă realitate, dar şi imaginaţia omenească! Ei, mărturisitorii noştri, nu au dreptul de a fi omagiaţi şi canonizaţi ca martiri, sau de a fi socotiţi eroi naţionali, uitându-se că sfinţii nu au culoare politică, ci un singur crez suprem, pentru care s-au şi jertfit, iar alfabetul lor este cuvântul Evangheliei, mai presus de toate conjuncturile politice.

Consider cererea Institutului "Elie Wiesel" de retragere a titlului de cetăţean de onoare acordat postum de Baia Sprie Părintelui Iustin Pârvu, ca şi retragerea la aceeaşi iniţiativă a titlului de cetăţean de onoare post mortem al oraşului Tg. Ocna lui Valeriu Gafencu, considerat de noi "Sfântul închisorilor" (deoarece măsura creştinătăţii lui a fost jertfa), ca pe nişte atacuri şi insulte grave, care anulează independenţa, libertatea şi responsabilitatea unui stat de drept şi a unei comunităţi naţionale, şi care, în final, lovesc credinţa în Dumnezeu, dragostea de neam şi cultul eroilor, valori de bază ale Bisericii Ortodoxe abia scăpate din ghearele ucigaşilor bolşevici.

Ocultele nu şi-au abandonat ţelul. Decretată duşman de moarte, Biserica creştină a fost, este şi va rămâne probabil principala ţintă a celor care L-au răstignit şi Îl urăsc de moarte pe Hristos.

Unul dintre cei mai iubiţi duhovnici ai Ortodoxiei româneşti, Părintele Iustin Pârvu, stâlp de nădejde al Bisericii, s-a stins din viaţă. Încă unul dintre păstorii care purtau cu credinţă şi har pe umerii lor fragili greutatea statorniciei tradiţiilor şi dogmelor ortodoxe, de la care nu s-a abătut şi pe care le-a slujit cu dăruire jertfelnică de-a lungul întregii vieţi. Îndurând martirajul creştinilor din primele veacuri de prigoană, ca soldat al lui Hristos, nu s-a înclinat în faţa apocalipsei roşii, luptând pentru credinţă cu toată abnegaţia, stimulând eroismul creştin împotriva unei orânduiri atee, înfruntând Securitatea în anii grei ai gulagurilor. Ortodoxia îl plânge pe cel plecat dintre noi, dar rămâne fermă în credinţa că vom avea acolo sus un sfânt rugător şi ocrotitor, veşnic de partea noastră, pentru dreptate şi adevăr.

Cei care doresc umilirea României şi care, în ura lor ancestrală, sunt adepţii moralei "ochi pentru ochi, dinte pentru dinte", au găsit ca de obicei oportunitatea de a-şi materializa obsesiile vindicative, lovind fără scrupule în sfinţii şi eroii idealului creştin, care au înţeles să trăiască şi să moară apărând ce le aparţine de drept: credinţa şi libertatea.

Ştiu bine că, spunându-vă aici nişte adevăruri trecute sub tăcere, voi fi calificat drept "fascist" şi "antisemit", deşi nu sunt nici una, nici alta, chezaş stând cu singurele bunuri pe care le mai posed: viaţa şi libertatea.

V-am mărturisit convingerile mele de cetăţean liber al acestei ţări şi de fost deţinut politic, ce protestează împotriva acestei nedreptăţi strigătoare la cer, care sfidează dreptul unui stat de a avea eroi şi dreptul unei Biserici de a avea sfinţi şi martiri, cărora să le acorde respectul şi cinstirea cuvenite, pe care eu unul mi le asum smerit, dar ferm, cu toată răspunderea.

Sunt oameni sfinţi pe care i-am cunoscut în timpul detenţiei mele, ce ard ca o flacără de nestins şi care, din adolescenţă şi până în pragul apusului, au fost numai în lupte, prigoane şi închisori. Iar eu, nevolnicul, considerându-i cei mai autentici martiri, mă rog şi le cinstesc memoria, aşa cum ar trebui să o facă şi oficialitatea Bisericii, dimpreună cu toţi cei pe care îi păstoreşte.

Noi, românii, suntem obligaţi să luptăm, în minţi şi în inimi cu pilda mereu vie a martirilor crucii şi neamului, pentru ceea ce ne aparţine de drept şi ni se fură mojiceşte: credinţa, libertatea, adevărul şi onoarea.

26 septembrie 2013

V. J. IAMANDI

(fost deţinut politic)

De un leat şi de un crez: 

V. J. Iamandi şi D. Andronescu (Paris, 2010)