INTERMEZZO LIRIC: NEAMUL ÎN TREI GLASURI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

I

Eu neamul meu nu-l caut în afară,

ci-adînc în mine, pînă unde nu-i

decît, ca în pămînt, sămînţa lui,

ce, spre-a rodi, aşteaptă blînd să moară.

Ca-n cip de taină, cîte-odinioară

au fost - şi nu-s vădite nimănui -

sînt strînse-n ea, nu ştiu din voia cui,

iar cîte-or fi ca-n vis se înfioară.

O lume-ntreagă stă ascunsă-n mine

şi arde-n miezul ei iubirea vie,

la fel ca rugul milelor divine,

ce mistuit n-a fost şi n-o să fie:

cu sîngele îmi curge neamu-n vine,

cu sufletul mi-e veghea bucurie.

II

Să dăinuim aşa de mult am vrut

că am uitat de celelalte toate

şi-abia de graiul mai rămîne, poate,

în urma noastră, jumătate mut.

N-am pus pe lume nici un început

şi nu ne-a mers vreodată ca pe roate

nimic ce ne-ar putea din umbră scoate,

deşi prisos de daruri am avut.

Dar poate Dumnezeu mai bine ştie

de ce, nevrednici, totuşi ne-a răbdat

şi ne-a trimis, să strige în pustie,

atîţi Ioani cu sufletul curat,

încît din oaza lor cu apă vie

de-am bea, ne-am nemuri cu-adevărat.

III

Mă simt cu neamul meu atît de una

încît nimic ce nu ar fi şi-al lui

să port în mine cu putinţă nu-i,

nici bun, nici rău, nici azi, nici totdeauna.

Pe limba lui mi se-ndulceşte struna,

prin el n-oi fi nicicînd al nimănui,

şi tot cu el Golgotele le sui,

murind mereu şi înviind întruna.

E neamul crucea mea, iar dacă pare

să-mi fie uneori blestem tîrziu,

îl redescopăr binecuvîntare

de cîte ori cu morţii mei mă ţiu,

căci nu-i pe lume nici un rost mai mare

decît să dăinuieşti din tată-n fiu.

Răzvan CODRESCU