I
Eu neamul meu nu-l caut în afară,
ci-adînc în mine, pînă unde nu-i
decît, ca în pămînt, sămînţa lui,
ce, spre-a rodi, aşteaptă blînd să moară.
Ca-n cip de taină, cîte-odinioară
au fost - şi nu-s vădite nimănui -
sînt strînse-n ea, nu ştiu din voia cui,
iar cîte-or fi ca-n vis se înfioară.
O lume-ntreagă stă ascunsă-n mine
şi arde-n miezul ei iubirea vie,
la fel ca rugul milelor divine,
ce mistuit n-a fost şi n-o să fie:
cu sîngele îmi curge neamu-n vine,
cu sufletul mi-e veghea bucurie.
II
Să dăinuim aşa de
mult am vrut
că am uitat de
celelalte toate
şi-abia de graiul
mai rămîne, poate,
în urma noastră,
jumătate mut.
N-am pus pe lume
nici un început
şi nu ne-a mers
vreodată ca pe roate
nimic ce ne-ar
putea din umbră scoate,
deşi prisos de
daruri am avut.
Dar poate
Dumnezeu mai bine ştie
de ce,
nevrednici, totuşi ne-a răbdat
şi ne-a trimis,
să strige în pustie,
atîţi Ioani cu
sufletul curat,
încît din oaza
lor cu apă vie
de-am bea, ne-am nemuri
cu-adevărat.
III
Mă simt cu neamul meu atît de una
încît nimic ce nu
ar fi şi-al lui
să port în mine
cu putinţă nu-i,
nici bun, nici
rău, nici azi, nici totdeauna.
Pe limba lui mi
se-ndulceşte struna,
prin el n-oi fi
nicicînd al nimănui,
şi tot cu el
Golgotele le sui,
murind mereu şi
înviind întruna.
E neamul crucea
mea, iar dacă pare
să-mi fie uneori
blestem tîrziu,
îl redescopăr
binecuvîntare
de cîte ori cu
morţii mei mă ţiu,
căci nu-i pe lume
nici un rost mai mare
decît să
dăinuieşti din tată-n fiu.
Răzvan
CODRESCU
"Neamul nevoii" (Eminescu)...
RăspundețiȘtergere