ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LXXX)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Petre Ţuţea văzut de Daniela Grapă

2002

CENTENARUL

PETRE ŢUŢEA

(1902-2002)

DESPRE FILOSOFI ŞI FILOSOFIE [1]

Filosoful este omul care transformă în viciu nevoia întrebării. Încăpute pe mîna lui, chiar fructele inspiraţiei devin “probleme”. Întrebările filosofilor au topit cîndva Olimpul, acesta supravieţuind obscur doar în sufletul mulţimilor.

Filosoful se întreabă, util, comod sau gratuit, mişcîndu-se, cu problemele şi cu pseudo-problemele lui, între aporetic şi fals. Raţiunea filosofului poate plăsmui “simboluri” eficiente în lumea aparenţei, pe care el încearcă însă, în mod ilegitim, să le aplice apoi asupra transcendenţei. Pe calea aceasta se poate ajunge chiar la contestarea realităţii, transformînd esenţele din cuprinsul ei în “fantome ale creierului” (Kant). Întrebările filosofului pulverizează Realul; prin ele adevărul, binele, frumosul şi sacrul devin ficţiuni utile, comode sau plăcute, ori se prefac, dialectic, în aporii. Logicul şi senzorialul, raportate la Real, sînt deopotrivă neesenţiale. La nivel empiric sau logic, totul stă sub semnul fenomenului, al imanenţei, în vreme ce unităţile Realului sînt transcendente, atît prin origine, cît şi prin finalitate. Necesitate în devenire? Dar în orizontul material, al infinitului spaţio-temporal, “jocul apariţiei şi dispariţiei” se desfăşoară arbitrar, sub semnul “realului imaginar”, fiindcă “tot ce devine nu este”, cum spunea bătrînul Parmenide. Astfel, unitatea şi multiplicitatea, calitatea şi cantitatea, esenţa şi lucrul – toate sfîrşesc în neant; căci acest joc, înlăturîndu-L pe Dumnezeu în numele abstracţiunilor raţionale, dă doar simpla iluzie a realului, chiar şi atunci cînd atribuie fiinţei pieritoare demnitatea participării conştiente la el, ca-n panteismul hegelian. De la presupusa “mirare primordială” (cu funcţiunea ei gnoseologic-trezitoare) şi pînă azi, omul singur n-a făcut nici un pas spre Absolut, cheltuindu-se neliniştit şi steril, precum Faust, în jocul magic al ficţiunii pure.

Filosoful nu este decît ipostaza “teoretizantă” a omului năuc, căutător între cele două lumi, confundîndu-le adesea şi nereuşind niciodată să şi le asume integral şi definitiv. De obicei, el amestecă ilegitim logicul cu ontologicul, pornind, precum Kant, de la prejudecata raţionalistă a inteligibilităţii sau non-inteligibilităţii realităţii, de parcă Realul s-ar sinchisi de raţiunea noastră autonomă. De aici şi confuzia frecventă între logic şi ideal (“Lumea inteligibilă este o lume a gîndirii pure, o lume ideală”, crede Kant). Dar sfera inteligibilului este logică, nu ideală, idealul fiind transcendent în esenţă, în sensul lui platonic. Un Goblot considera în mod eronat ideile platonice ca aparţinînd lumii inteligibile; acestea aparţin transcendenţei, supranaturalului, fiind arhetipuri, modele reale şi perfecte, la care gîndirea “participă” vocaţional. Schopenhauer le-a definit ca Urformen als Urkräfte, deşi în Fedru, unde se face teoria ideilor, aceste esenţe n-au formă şi nici culoare, distingîndu-se şi astfel de lucrurile sensibile. Inteligibilul nu este idealul propriu-zis, ci doar cel mult unul imperfect, reflectat; el nu trebuie confundat cu transcendentul, cu “supranaturalul”, la care filosofia modernă nici nu mai are acces.

În definitiv, ce este filosofia? Este ştiinţa umanistă – a omului întrebător – care problematizează gnoseologic şi axiologic, încercînd să depăşească jocul dintre ontic şi logic, dar amestecînd ilegitim cele două planuri. Ea este produsul neliniştii omului autonom, ştiinţă imanentistă a întrebărilor, a problemelor izvorîte din aventura istorică a “omului-demiurg”, al cărui orgoliu întreţine iluzia că lumea poate fi constrînsă să i se dezvăluie. Acest “om-demiurg” se crede “legiutor al raţiunii sale” (Kant), al vieţii şi al lumii, devenind robul propriilor ficţiuni, al acelui als ob kantian pe care un Vaihinger l-a înţeles atît de bine. Ambiguul termen grecesc de philo-sophía exprimă astăzi tocmai autonomia raţiunii problematizante. Spiritul filosofic, născut, geograficeşte vorbind, în lumea euro- mediteraneeană, reprezintă nefericita detaşare orgolioasă a omului de tip european de puterea revelatoare a divinităţii, reducerea acestuia la sine însuşi, la conştiinţa sa întrebătoare. Filosofia propriu-zisă nu poate fi înţeleasă decît prin dihotomia ortodoxie – heterodoxie, spirit mistic – spirit raţional. Refuzînd Absolutul ca instanţă supremă şi absolutizînd ilegitim dimensiunea imanentă a cunoaşterii, spiritul filosofic cade în infinitul rătăcirii raţionale. Căutătorul “alege şi, alegînd, rătăceşte”. Asta l-a făcut probabil pe Tertullian să vorbească despre filosofi ca despre nişte “patriarhi ai ereticilor”.

La greci, “Olimpul s-a dizolvat raţional sub puterea negativă a întrebărilor”, tot aşa cum, sub ispita demiurgiei, protopărinţii au pierdut paradisul, tot aşa cum neliniştea demonică a omului modern îl îndepărtează de adevăr (“triumful aparenţei”, cum spunea Alain despre gnoseologia kantiană). Numai credinţa îl poate scoate pe om din chinul existenţial produs de întrebările fără răspuns (sau cu prea multe “răspunsuri”, ceea ce este acelaşi lucru), abătîndu-l dinspre utilităţile, plăcerile şi comodităţile trecătoare, dinspre acea “goană după vînt” de care vorbea Ecclesiastul, spre Absolutul divin, spre maiestatea unică şi netrecătoare a Logosului revelat. Omului “muşcat de şarpele demiurgiei” (Nae Ionescu) i se opune omul îndumnezeit, misticul care “se înalţă smerindu-se” şi “crede ca să cunoască” (Anselm de Canterbury).

Oricine, spune Bossuet, e liber să aleagă între “calea omului” şi “calea Domnului”. Şi tot el: “Raţiunea omului să tacă atunci cînd intră pe calea Domnului”. Nu este vorba să tacă în sensul de a se anula, ci în sensul de a se smeri. Pe cealaltă cale, pe “calea omului”, raţiunea sfidează Logosul divin prin logoree: se semeţeşte şi piere pe limba ei.

Filosofia? Nu mi se pare altceva decît o rafinată trăire în promiscuitate cu moartea şi cu neantul…

Petre ŢUŢEA

DE LA MISTICĂ LA GNOZĂ

(Pe marginea unui text al lui Petre Ţuţea [2])

De la mistică la gnoză: iată calea pe care filosofii din toate timpurile au tins să angajeze, fără drum de întoarcere, cugetarea umană. Şi nu există leac pentru “viciul întrebărilor” din clipa în care această specie desacralizantă a abandonat certitudinea unui Adevăr revelat, pentru neliniştea existenţială a “fiinţei întrebătoare”.

Petre Ţuţea s-a numărat printre gînditorii care au înţeles că numai prizarea Absolutului poate vindeca această angoasă, că filosofia este succedaneu al trăirii religioase, al experienţei sacrului, iar mult-lăudatul “miracol grec”, întrebuinţat de istoricii moderni ca etalonul-aur la care raportează celelalte culturi, a constituit, de fapt, o epocă de decadenţă. Iar în acest peisaj dezolant de arid al sufletului omenesc, un Pitagora, Empedocle, Heraclit, Parmenide sau Platon reprezintă, cu expresia lui Noica, vîrfurile unui continent scufundat. Vechile Olimpuri, odinioară topos-uri ale teofaniei, au fost inundate de potopul torenţial al întrebărilor sofistice şi al aporiilor.

Astfel de potopuri despart epocile în istorie: este de ajuns să ne gîndim la discordanţa dintre credinţa abrahamică şi tînguirile Ecclesiastului, dintre Sf. Bernard de Clairvaux şi Descartes, la prăpastia ce desparte generaţia romantismului de cea a criticismului german.  Raţionalizarea miturilor devenise deja un nărav în epoca homerică, aşa încît Ţuţea avea deplină acoperire să afirme că “filosofia propriu-zisă nu poate fi înţeleasă decît prin dihotomia ortodoxie – heterodoxie, spirit mistic – spirit raţional”. Istoria creştinismului se încadrează şi ea în acest parcurs al mentalităţii dinspre acceptarea mistică a unui dat supraraţional către problematizarea de extracţie gnostică şi cu prelungiri protestante. Ca şi Olimpul, mai mult decît el, Taborul a suferit batjocura ironiilor scientiste, a fost ridiculizat de scepticismul dizolvant al dubitaţiunii carteziene. De la îndoială (celebra dilemă metodologică) la nihilism, pasul în neantul gîndirii autonome, “obiective”, a urmat firesc. (Ispită luciferică: “Dacă eu sînt purtător de lumină, atunci îmi pot permite să mă aventurez în orice no man's land”.) Filosofii din tagma atît de pătrunzător surprinsă de Dostoievski în figura socialistului Piotr Verhovenski (Demonii) nu s-au mulţumit să învăluie reperele înalte în negura propriilor orbecăieli, ci au dorit anihilarea munţilor metafizici, a piscurilor gîndirii. Fanatismul cu care susţine ca excelentă ideea lui Stavroghin de a nivela munţii demonstrează o dată mai mult observaţia lui Ţuţea: “Refuzînd Absolutul ca instanţă supremă... spiritul filosofic cade în infinitul rătăcirii raţionale”. Neaflîndu-şi locul, o dată ce s-a “instalat” în utopie, este menit să oscileze etern nesatisfăcut printre fantasmele plăsmuite de raţiune, absolutizîndu-i dogmatic proiectele. Aşa ajunge filosoful, “căutător între două lumi, confundîndu-le adesea”, să ignore că “inteligibilul nu este idealul propriu-zis, ci doar cel mult unul imperfect, reflectat”, precum avertiza Sf. Pavel: “... acum cunoaştem ca-n oglindă, ca-n ghicitură” [3].

Să reţinem de aici ideea lui Ţuţea că filosofia se naşte dintr-o confuzie de planuri, dintr-un “amestec ilegitim al logicului cu ontologicul”. Inteligibilul constituie numai o reflectare a lumii ideilor plastonice (“realul” în sens tare). Acum vedem fisura prin care se strecoară eroarea: presupusa “mirare primordială” ca origine a filosofării, în loc să permită reflectarea (cf. it. mirare = a privi ţintă, a ţinti, şi lat. miror = a se mira, a admira) Cerului ideilor pure, a Fiinţei, tinde să se contopească (ilegitim) cu imaginea sa (eidolon), reduce obiectul contemplării la facultatea minţii de a-l contempla; filosoful se miră de el însuşi, admirîndu-se în oglinda propriei închipuiri (facultăţi plăsmuitoare), pentru justificarea căreia fabrică tot felul de ipoteze “utile, comode sau gratuite”. Aşa s-au ivit babiloniile gîndirii, confuzia planurilor şi încurcătura limbajelor. Starea de Babilon spiritual: în loc ca ascuţimea minţii, topos privilegiat, să fie înţeleasă ca un punct de convergenţă (mysterium conjunctionis) a transcendentului cu lumea, singura poartă a lumii spre Absolut (cf. denumirea Bab-ilan = poarta zeilor, locul pe unde Zeul coboară în lume şi se întrupează), devine unul de răspîndire a confuziei în lume. Şi aceasta deoarece omul a avut pretenţia de a se fixa el însuşi ca reper al Creaţiei, considerîndu-se centrul ei, “buricul pămîntului”. Livrat astfel imanenţei, a provocat o răsturnare a viziunii tradiţionale, teocentrice (deraiere de sens care a alterat însuşi termenul de “Babel”): de unde temelia fiinţării lui era considerată în planul superior (ca în reprezentarea mitică a omului primordial, cu picioarele în soare şi faţa în jos), prin ispita cugetării autonome piramida existenţei a fost răsturnată cu baza pe pămînt şi cu vîrful împungînd trufaş şi iscoditor Cerul, oferind dubluri pervertite pentru Olimpurile şi Taborurile lumii de dincolo...

Unde să se mai reveleze transcendenţa dacă omul sparge cleştarul lumii superioare, în care şi-ar fi putut recunoaşte imagimnea pură, cu “întrebările lui care pulverizează Realul”? Ca o compensaţie pentru catastrofa de care e răspunzător, filosoful dezabuzat de apucă să “organizeze" haosul rămăşiţelor, încercînd să găsească pentru fiecare ciob al cunoaşterii lui agresive, fragmentare şi, în fond, derizorii, rubrica ce satisface mania raţiunii de a clasifica. Aşa apar “universaliile”. După ce singur şi-a amputat organul contemplaţiei, se răzbună pe metafizică “ameninţînd lumea cu un sistem”, cum observa caustic Papini.

Recunoaştem, cu Ţuţea, în acest tip uman pe gnostic, care, spre deosebire de mistic, refuză elecţiunea divină şi reneagă valorile consacrate, atîta timp cît nu sînt alese de el, de parcă reperele axiologice ar putea fi proclamate discreţionar. “Căutărorul alege şi, alegînd, rătăceşte”, căci, o dată intrat în labirintul alegerilor binare, cu excluziunea “metodologică” a unui terţ supraraţional, omul e pierdut. Din “grădina cărărilor ce se bifurcă” (Borges) nu se poate ieşi decît apelînd la verticalitate,  de care omul tocmai a uitat sau pe care o neglijează, preocupat să scruteze dominator orizonturile din piscul semeţiei sale, să interogheze insistent şi nemilos existenţa atomizată după chipul şi asemănarea sa. Proliferarea terminologiilor savante, abuzul de cuvinte rezultat de aici (“logoreea”), amorţeşte “organul contemplaţiei”. Amnnezia “patriei cereşti” se permanentizează, devine o a doua natură. Regăsirea cuvîntului pierdut, Logosul-cheie de ieşire din labirint, se petrece atunci cînd orgoliul gnosticului (“omul muşcat de şarpele demiurgiei” – Nae Ionescu) lasă loc iarăşi smereniei ziditoare a misticului. “Numai credinţa îl poate scoate pe om din chinul existenţial produs de întrebările fără răspuns”...

Cît priveşte şansele cunoaşterii reale, misticii au spus dintotdeauna mai mult omenirii decît spiritele ştiinţifice, găsind mai direct calea către esenţe, în timp ce “omul singur n-a făcut nici un pas spre Absolut”.

Ţuţea s-a încumetat să facă acest pas decisiv, intrînd “de pe calea omului pe calea Domnului”, de pe poziţia abstracţiunilor raţionale, îmbrăţişate în tinereţe, cînd împărtăşea convingeri socialiste, către dobîndirea unei mari conştiinţe mistice, ferm creştine, abandonînd ca pe o haină străină morga “omului autonom”.

Florea TIBERIAN

O BIBLIOGRAFIE PETRE ŢUŢEA

(preluată din numărul-pilot al revistei Rost [4])

Scrieri:

Manifestul Revoluţiei Naţionale, Tipografia Miron Neagu, Sighişoara, 1935 (în colab.); reed.: Editura Crater, Bucureşti, 1998.

Bătrâneţea şi alte texte filosofice, Editura Viitorul Românesc, Bucureşti, 1992.

Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia-Arta Grafică, Bucureşti, 1992.

Mircea Eliade, Biblioteca Revistei “Familia”, Oradea, 1992.

Omul. Tratat de antropologie creştină. 1. Probleme sau Cartea întrebărilor, Editura Timpul, Iaşi, 1992.

Reflecţii religioase asupra cunoaşterii, Editura Nemira, Bucureşti, 1992.

Proiect de Tratat. Eros, Editura Pronto, Braşov – Editura Uniunii Scriitorilor, Chişinău, 1992.

Philosophia perennis, Editura Icar – Editura Horia Nicolescu, Bucureşti, 1992.

Lumea ca teatru. Teatrul seminar, Editura Vestala – Editura Alutus, Bucureşti, 1993.

Omul. Tratat de antropologie creştină. 2. Sistemele sau Cartea întregurilor logice, Editura Timpul, Iaşi, 1993.

321 [5] de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993; reed.: 1998.

Nelinişti metafizice, Editura Eros, Bucureşti, 1994.

Filosofia nuanţelor (Eseuri. Profiluri. Corespondenţă), Editura Timpul, Iaşi, 1995.

Ieftinirea vieţii. Medalioane de antropologie economică, Editura Elion, Bucureşti, 2000.

Reformă naţională şi cooperare. Manifestul revoluţiei naţionale. Istoria cooperaţiei. Addenda, Editura Elion, Bucureşti, 2001 (în colab.).

Anarhie şi disciplina forţei, Editura Elion, Bucureşti, 2002 (articole din tinereţe).

Referinţe:

*** “Ultimul Socrate”. Petre Ţuţea – încercare de portret, Bucureşti, 1992 (broşură colectivă).

Dorin Popa, Convorbiri euharistice: Petre Ţuţea, Neagu Djuvara, Sorin Dumitrescu, Andrei Pleşu, Institutul European, Iaşi, 1992.

Radu Preda, Jurnal cu Petre Ţuţea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992; reed.: Editura Deisis, Sibiu, 2002.

A. I. Brumaru, Pariul cu legenda sau Viaţa lui Petre Ţuţea aşa cum a fost ea, Editura Athena, Bucureşti, 1995.

Radu Sorescu, Viaţa şi opera lui Petre Ţuţea, Editura Scripta, Bucureşti, 1999.

Răzvan Codrescu, “Eşecul «omului autonom». Scurtă introducere în gândirea lui Petre Ţuţea”, în vol. De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 213-224.

[1] Acest text mai apăruse în Puncte cardinale în 1992 şi 1995. Înregistrat de Marcel Petrişor nu mult înainte de 1989 şi transcris de mine la începutul anilor ‘90, textul echivalează cu o mică sinteză testamentară, trimiţînd la principalele teme ale gîndirii lui Petre Ţuţea şi la poziţionarea sa ca “gînditor creştin” (nu agrea deloc să i se spună “filosof”). [Nota Blog]

[2] Este vorba, desigur, chiar despre textul de mai sus. [Nota Blog]

[3] I Corinteni 13, 12: ... videmus nunc per speculum et in aenigmate. [Nota Blog]

[4] Pentru o bibliografie actualizată (la nivelul anului 2011), a se vedea, pe acest blog, finalul postării intitulate “Petre Ţuţea – după 20 de ani”. [Nota Blog]

[5] Cartea a cunoscut numeroase reeditări pînă azi. Cele 321 de vorbe au devenit ulterior 322. [Nota Blog]

* “Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)”, în Puncte cardinale, anul XII, nr. 12/144, decembrie 2002, pp. 6-7 (grupaj sub rubrica “Sic cogito”).

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – “Moştenirile lui Horia Bernea” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – “Veşti triste din Spania” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – “Mai bine prea tîrziu decît niciodată!” (2002)