ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LXXXV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Cartea recenzată şi urmarea ei

2003

ACEŞTI EVREI VISĂTORI

ŞI UTOPIILE LOR PĂGUBOASE [1]

Cu ocazia celei de-a 11-a ediţii a Tîrgului de Carte “Bookarest 2003”, am asistat, cu totul întîmplător, la lansarea cărţii d-lui Teşu Solomovici intitulate Securitatea şi evreii şi subintitulate Despre călăi şi despre victime. Cînd am auzit anunţîndu-se această lansare prin staţie, titlul “provocator” al cărţii m-a determinat să nu ratez “evenimentul”. Cum pînă la lansarea propriu-zisă mai erau cîteva minute, m-am oprit la standul Editurii Teşu (chiar editura autorului), unde era expusă cartea, pentru a o răsfoi şi a-mi face, cît de cît, o idee despre ea. Chiar şi în cele numai cîteva minute pe care le-am avut la dispoziţie, nu mi-a fost greu să-mi dau seama că această carte a fost “scrisă” mai mult din raţiuni negustoreşti decît ştiinţifice. Şi nu-i vorba numai de preţ, care este destul de pipărat (250.000 lei), ci şi de felul cum este alcătuită, precum şi de titlu, care, fiind extrem de incitant, a fost “preferat”, deşi cartea nu se referă doar la raporturile dintre evrei şi sistemul represiv comunist, ci pune în discuţie o problemă mult mai cuprinzătoare, şi anume rolul evreilor în acţiunea de bolşevizare a României, rol pe care se străduieşte să-l minimalizeze sau chiar să îl nege cu  desăvîrşire.

Şi felul în care a fost alcătuită cartea demonstrează că ea a văzut lumina tiparului, în primul rînd, din raţiuni comerciale. Încă din primele momente mi-am dat seama că, de fapt, nu este vorba de o lucrare originală, ci de o simplă culegere de texte, pe ici-colo comentate. Ulterior, cînd am avut răgaz să o răsfoiesc mai pe îndelete, observaţia iniţială mi-a fost confirmată. Din cele peste 500 de pagini cît însumează cartea, doar cîteva zeci pot fi atribuite autorului (incluzînd în ele şi... Introducerea şi Epilogul), restul reprezentînd reproduceri masive din literatura şi memorialistica de închisoare, din unele lucrări de istorie, din eseuri politice, precum şi cîteva documente din arhivele Securităţii (autobiografii, declaraţii, note informative), texte în care e vorba de evrei sau şi de evrei. De exemplu, din Ion Ioanid (Închisoarea noastră cea de toate zilele) sînt reproduse compact, fără nici un comentariu, douăzeci de pagini; zeci de pagini sînt reproduse din Petre Pandrea (Memoriile mandarinului valah şi Crugul mandarinului); din N. Steinhardt (Jurnalul fericirii); din Paul Goma (Gherla) etc., etc. De asemenea, sînt reproduse: o autobiografie şi o biografie mai amplă a lui Boris Grünberg, alias Alexandru Nicolschi, file întregi din dosarul de Securitate al lui Silviu Brucan (Saul Brucker), zeci de pagini din memoriile unor securişti evrei care au lucrat în Serviciile de Informaţii Externe.

După cum spuneam, principala strădanie a d-lui Teşu Solomovici este de a minimaliza rolul evreilor în acţiunea de comunizare a României şi de a justifica “năvala evreiască” în rîndurile Partidului Comunist: Ieşiţi din beciuri, din lagăre şi din frică mulţi evrei s-au înregimentat cu o credinţă sinceră sub faldurile Steagului Roşu. Sau: Revoluţia comunistă şi idealurile ei au fost pentru mulţi oameni de stînga, români şi evrei deopotrivă, curate şi sfinte... Istoria îi poate chema la judecată pe toţi aceşti comunişti premergători, dar la o asemenea judecată apărarea va invoca cu certitudine clauza inocenţei. Cum pot fi condamnaţi fanaticii evrei ai cauzei, cînd aproape toţi marii creatori ai spiritualităţii româneşti au abjurat de la tot ce înseamnă democraţie, ca să participe la festinul comunist?!

Pînă şi pe Ana Pauker încearcă să o reabiliteze şi să o absolve de anumite păcate, susţinînd că a fost... o victimă a “românilor neaoşi”, Gheorghiu-Dej şi Emil Bodnăraş: O mitologie falsă îi conferă Anei Pauker rolul de “naşă” a comunismului şi a poliţiei secrete comuniste din România. Că începuturile dezordinei şi ale nedreptăţilor din anii de tranziţie 1944-1947 au fost patronate de Ana şi comuniştii evrei. De aproape şase decenii acest neadevăr se face continuu auzit în societatea românească... Şi ca să dovedească, vezi Doamne, că această “mitologie” este falsă aduce cîteva argumente de-a dreptul puerile, susţinînd, între altele, că la lichidarea mareşalului Antonescu [deci la înfăptuirea actului de la 23 august] nu a participat nici un evreu, Ana Pauker şi grupul ilegaliştilor “moscoviţi” găsindu-se încă “undeva” departe, în Uniunea Sovietică. Această acţiune a fost manipulată din închisoare, de Dej, prin intermediul lui Bodnăraş  (ca şi cum actul de la 23 august ar fi fost înfăptuit de comunişti). De asemenea, nici în conspiraţia de lichidare a guvernului Rădescu nu au participat liderii comunişti evrei; şeful complotiştilor, rusul Vîşinski, din motive tactice nu a pus-o pe Ana Pauker în fruntea noului guvern “democrat”, ci pe românul Petru Groza... Şi în continuare: din acest “guvern al ruşinii” nici un evreu nu făcea parte.

În concepţia d-lui Solomovici, el însuşi fost comunist şi beneficiar al regimului comunist (a lucrat timp de 11 ani în presa comunistă din România, semnînd sub numele de Teşu Milcoveanu), majoritatea comuniştilor evrei au fost oameni de bine, care au visat frumos, dar care au fost trădaţi în iluziile lor, în timp ce ştabii comunişti neaoşi români au fost josnici şi demni de dispreţ: Gheorghiu-Dej i-a învăţat pe agenţii săi să ducă o luptă aprigă împotriva celor bănuiţi că ar putea să-l concureze la şefia Partidului. “Teroarea roşie”  a început în România prin omorîrea unui comunist român, Ştefan Foriş, secretarul general al Partidului Comunist Român, la ordinul unui alt comunist român, Gheorghiu-Dej, care îşi dorea funcţia pentru el însuşi. Doi alţi comunişti români, Emil Bodnăraş şi Gheorghe Pintilie [Pantiuşa Bodnarenko nu era nici într-un caz român], l-au răpit pe Foriş, ultimul i-a dat cu ranga în cap, un alt comunist român, Teohari Georgescu [după numele lui adevărat, Burăh Tescovici, nici acesta nu era român], a acoperit crima. Ei, cei mai josnici şi cei mai vrednici de dispreţ servitori ai lui Dej, nu aveau cum să se comporte altfel decît le era stăpînul. Să nu se creadă cumva că luăm apărarea sau că vrem să-l reabilităm pe Gheorghiu-Dej, sau pe alţii de teapa lui. Acesta şi cei din preajma lui care l-au slujit cu credinţă, români sau evrei, rămîn ceea ce au fost: personaje malefice, călăi ai propriului popor şi ucigaşi de suflete.

De altfel, nici d-l Solomovici nu-i consideră pe toţi comuniştii evrei inocenţi şi fără de prihană, admiţînd că printre ei au fost nu numai victime, ci şi călăi. Printre aceştia din urmă enumeră şi cîţiva securişti notorii, cum ar fi: Alexandru Nicolschi, Mişu Dulgheru, Ştrul Mauriciu, Ludovic Weiss, Tudor Sepeanu şi alţi cîţiva. Şi totuşi, d-l Teşu Solomovici nu-şi poate învinge subiectivismul, unora dintre aceştia găsindu-le alibiuri. De exemplu, despre numitul Ludovic Weiss, după ce enumeră blestemăţiile pe care le-a comis (În august 1949, în calitate de şef al Securităţii din Satu Mare, a împuşcat cu mîna lui patru ţărani din comuna Odorhei... a torturat copii etc.), spune următoarele: Ludovic Weiss a fost şi el unul din acei tineri evrei pe care fascismul german, maghiar şi românesc i-au împins, după 23 august 1944, spre comunism. Ludovic Weiss nu a fost un oportunist, devenise comunist din convingere. O convingere curată, fie ea chiar comunistă, e vrednică de stimă... Weiss a torturat, a smuls mărturii mincinoase şi a împuşcat, nu pentru că era evreu, rău şi fanatic, ci a fost rău şi fanatic pentru că aşa i-au cerut-o şefii şi ideologia în care credea, ideologia “urii de clasă”. Curioasă optică, în orice caz! După ce unora le veştejeşti crimele, pe ale altora le justifici! Într-adevăr, Ludovic Weiss a comis blestemăţiile pe care le-a  comis nu pentru că era evreu, ci pentru că era bestie şi fanatic. Nu poţi face o crimă numai că îţi cere cineva să o faci. Trebuie să ai şi plămadă de criminal. După cum nu poţi adera la o ideologie care te îndeamnă la ură şi te împinge la crimă dacă nu ai tu însuţi o anume predispoziţie spre ură şi crimă.

Dar nu aceasta este miza cărţii. Forţînd demonstraţia că “în sferele înalte ale Olimpului comunist” se cultiva un “antisemitism discret” şi că, printre evrei, nu au fost numai călăi, ci şi victime (lucru perfect adevărat, pentru că şi unii dintre minoritarii evrei au fost hărţuiţi şi arestaţi de Securitate), d-l Teşu Solomovici vrea să dovedească, de fapt, că nu evreii au jucat rolul determinant în instaurarea  regimului comunist în România.

Aici se impune însă o precizare, pentru că d-l Solomovici încurcă borcanele. În această perioadă, nici chiar evreii nu mai acţionau în mod unitar. În timpul celui de-al doilea război mondial, şi imediat după, s-a accentuat fractura produsă în unitatea lor de acţiune încă din timpul primului război mondial. Acum, în perioada de instaurare şi consolidare a regimurilor comuniste în Europa de Est, “nu se mai poate vorbi generalizator despre evrei ca o unitate de acţiune, fiind practic divizaţi între mozaism, sionism şi bolşevism”. Primii rămîn ataşaţi tradiţiei rabinice, sioniştii luptă pentru crearea statului evreu şi pentru emigrarea în Palestina, iar bolşevicii, detaşamentul lor cel mai numeros, luptă pentru comunizarea ţărilor din regiune. Sigur, au căzut şi unii dintre evrei victime ale sistemului represiv comunist, însă foarte puţini dintre aceştia proveneau din rîndurile celor care “dăduseră năvală” în partid, majoritatea constituind-o ceilalţi, în special sioniştii. 

Dar faptul că tăvălugul sistemului de represiune comunist a strivit şi pe unii dintre evrei nu poate fi un argument în susţinerea tezei că nu ei (evreii) au constituit principalul agent patogen care a răspîndit în lume molima comunistă. Sintagma de “iudeo-comunism” nu a fost inventată de români. Ea a avut şi are încă circulaţie universală. Faptul că majoritatea teoreticienilor de bază ai comunismului, în frunte cu Karl Marx (Kissel Mordekay), au fost evrei nu mai poate fi tăgăduit de nimeni, după cum nimeni nu mai poate tăgădui că majoritatea oamenilor politici care au transpus teoria comunistă în instituţii de guvernare au fost, de asemenea, evrei, nu doar la noi, ci mai peste tot, începînd cu primul guvern bolşevic din Rusia. Acesta este şi unul dintre motivele tacite pentru care s-a evitat – şi continuă să se evite – un adevărat “proces al comunismului”. Iar cartea d-lui Solomovici este psihanalizabilă, deoarece în spatele acestei obsesive încercări de dezincriminare se ascunde un complex de culpabilitate niciodată asumată [2], devenit mereu mai obositor pentru toată lumea...

                                                                                                           

Demostene ANDRONESCU

[1] În revistă, textul a avut următorul motto: “Ştiţi cine au fost primii nemulţumiţi de politeism? Evreii. Şi au inventat iudaismul. Şi cine au fost primii nemulţumiţi de iudaism? Evreii. Şi au inventat creştinismul. Şi cine au fost primii nemulţumiţi de creştinism? Evreii. Şi au inventat marxismul. Şi cine au fost primii nemulţumiţi de marxism? Evreii. Şi acum aşteptăm să vedem ce mai inventează... ” (Petre Ţuţea). [Nota Blog]

[2] În volum (vezi mai jos), textul se încheie aici. [Nota Blog]

* Demostene Andronescu, “Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase”, în Puncte cardinale, anul XIII, nr. 7/151, iulie 2003, p. 2, Text inclus în vol. Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii, Editura Christiana, Bucureşti, 2011, pp. 198-203 (fără motto-ul din revistă).

Publicistul şi editorul Teşu Solomovici

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – “Moştenirile lui Horia Bernea” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – “Veşti triste din Spania” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – “Mai bine prea tîrziu decît niciodată!” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – “Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – “Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – “Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – “Cultul monştrilor” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – “Nu-i pace sub măslini...” (2003)