Revista Puncte cardinale a fost
întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut
politic Gabriel-Iacob Constantinescu
şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii
despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
2001
DESPRE A FI ALTFEL
În vremurile noastre,
mulţi tineri vor să fie non-conformişti, să fie originali cu orice preţ. Pentru
tînărul epocii ceauşiste, de pildă, problema originalităţii se punea la un mod
aproape eroic, de unde şi iluzia că tocmai dreptul de a fi original însemna a
fi liber. Şi totuşi, nu numai fostul locatar al închisorii ce devenise patria
noastră era un om falsificat, neputîndu-se adică manifesta după voia inimii, ci
şi actualul, care însă îşi găseşte acum cauza nemulţumirilor sale în
împrejurările binecuvîntatei libertăţi. Prin urmare, aflîndu-ne sub vremi,
înseamnă că sîntem nişte oameni falsificaţi? Dacă revolta noastră este
împotriva vremilor, atunci da. Nu împrejurările ne fac să fim… sau să nu fim…,
ci ideile, de care prea adesea se lipsesc
oamenii în schimbul “idealelor” cîştiguri materiale. Dar dacă “idealul” nu ne este decît sămînţa unor alte împrejurări, “mai bune” decît cele prezente, atunci ne aflăm închişi în aceeaşi împrejurare a suferinţelor şi bucuriilor efemere. Să
distingem aşadar între falşii eroi, care vor
să schimbe vreo orînduire istorică, ale cărei victime se consideră, cu “raiul” soluţiilor lor administrative, adică să administreze mai bine dorinţa “fericirii statistice”, şi
adevăraţii eroi, al căror eroism constă în a se împotrivi imaginii moderne
despre “omenesc”, caricaturii comercializate sub forma miilor de reclame învăţîndu-ne ce trebuie şi
este firesc la urma urmei să ne dorim să fim.
Căderea
“cortinei de fier” a însemnat ieşirea dintr-o atmosferă ermetică. Tînărul
s-a trezit în
faţa libertăţii şi a nebănuitelor sale posibilităţi. Cunoaşterea curentelor de
gîndire, descoperirea persoanei dragi, sau a învăţăturii lui Hristos
atîta vreme interzise, toate acestea au devenit o problemă în noua realitate
socială. O problemă de decizie. Este alegerea mea “realistă”? Voi supravieţui
acestei alegeri? Unde mai este luxul libertăţii de a alege fără consecinţe, ca
pe vremuri, cînd “părinţii patriei” vegheau asupra consecinţelor şi dădeau
poporului numai jucării “inofensive”, de altfel rare, întrucît
poporul, pasionat de munca la piramida socialistă, nu avea nici timp şi… nici
prin cap nu-i trecea să se joace. Generaţii la rînd au crezut că ştiu ce este
libertatea atîta timp cît nu au avut-o; într-un fel, au fost vremuri fericite…
Ce
este libertatea? O stare de conştiinţă împlinită prin
cunoaşterea înţeleaptă (dimensiunea vitală a omului dintotdeauna). Numai că, de
pildă, înţelepciunea
le slujea anticilor doar pentru a-şi demonstra intuiţiile, adică necesitatea
existenţei lui Dumnezeu, şi spre a-şi suporta mai bine erorile inerente “calculelor”
lor, erori care îi
văduveau tocmai de suprema încoronare a oricăror eforturi, de libertate.
Cea mai importantă cale de cunoaştere, mai importantă decît orice teorie, oricît
de genială, de originală, rămîne descoperirea aproapelui. În aproapele Îl
descoperi pe Însuşi Hristos. Oricît de evoluată ar fi fost civilizaţia antică,
cei de atunci sporeau doar întru conştiinţa limitării lor, fără să
reuşească să îşi
demonstreze ceea ce, în fond, le motiva efortul: apartenenţa la
dumnezeire şi menirea de a deveni dumnezei! Conştiinţa antică ajunge la apogeu
prin vorba socratică “Ştiu că nu ştiu!”, o dată cu această certitudine omul
fiind pregătit “să caute un zeu”, să primească revelaţia. Abia revelaţia Logos-ului oferă omului conştiinţa şi
măsura libertăţii sale: a se strădui întru asemănarea
Tatălui Dumnezeu spre a se bucura de Împărăţia cea fără de sfîrşit, de
adevărata libertate. Dacă presocraticii erau preocupaţi de principiile naturii,
iar socraticii de taina omului, în Evul Mediu reflecţia teologică s-a axat pe
legătura omului cu Creatorul său – o altă treaptă pe drumul dobîndirii
libertăţii.
Discuţiile
iscate s-au dovedit interminabile, epoca modernă, începută în
Renaştere, fiind în
bună parte consecinţa acestora. Şi s-a vădit că, pentru foarte mulţi, Dumnezeu,
cu atît mai mult cu cît ni Se revelase, era minunat mai ales necunoscut fiind
(deşi o certitudine, totuşi, dincolo de raţiune). Iar oamenii nu-şi doreau decît
să rămînă aşa, adică la “îndemîna” ingeniozităţii lor interpretative, “gata”
mereu să-i justifice. Cît priveşte sfinţii şi binecredincioşii… ei au fost întotdeauna
un reper incomod pentru a fi desăvîrşit,
un reper abandonat îndată ce “desăvîrşirea”, confundată cu
mulţumirea de sine, a generat “religia mulţumirii de sine”. În secolul XX s-a
împlinit ceea ce gîndirea antichităţii numea deja “societate utopică”, adică atît
de perfectă încît
perfecţiunea ţine loc de Dumnezeu. Aşa a apărut perfecţionismul, apoi dorinţa
de a pune capăt unei lumi care plictiseşte, sau dorinţa originalităţii cu orice
preţ.
Comentînd
tocmai această goană aparent legitimă după originalitate, un filosof era de
părere că, la scară umană, originali sînt doar idioţii, altminteri, la scara
Creaţiei, original fiind doar Dumnezeu. Cu adevărat, într-o lume fără Dumnezeu,
am fi, vrînd-nevrînd, condamnaţi la originalitate. Iar cei ce trăiesc într-o
asemenea lume sînt, literalmente, originali. Şi ca să risipim orice confuzie...
în greaca veche idiotes înseamnă
ignorant, neştiutor, străin de realitate. Chiar acesta e sensul psihologic al
cuvîntului: străin de realitate. Acum
înţelegem mai bine butada filosofului: numai Cel fără de început e original,
numai lipsindu-ţi conştiinţa despre Creatorul tău şi al lumii poţi trăi iluzia
că eşti originea, prima manifestare, începutul, principiul a ceva. Altminteri,
original e numai Dumnezeu. Original e El, întruparea desăvîrşirii, Iisus
Hristos, şi, prin harul Duhului Sfînt chemat de rugăciune, originali sînt
sfinţii, repere pe drumul desăvîrşirii, rodind din “nimicul” afund al păcatului
preaplinul smerit al sfinţeniei. De altfel, expresia “a descoperi” este
grăitoare: descoperim numai ce este de descoperit, nu “originăm”, nu creăm din
nimic, ci numai din ceea ce Dumnezeu ne pune la îndemînă: harul, sau talantul
din Sfînta Scriptură, şi o întreagă lume (aceasta, dar mai ales aceea care va
să vină), ca să o cercetăm, să descoperim pe Dumnezeu, cel mai nou, mai
neaşteptat lucru ce poate fi descoperit. Poate cel mai frumos dar al lui
Dumnezeu este chiar felul în care ne-a creat, faptul că ne regăsim pe noi
înşine şi unii pe alţii tocmai în diferenţele fără de sfîrşit dintre noi. În
mod paradoxal, tocmai unicitatea
(originalitate intrinsecă), cu atît mai mult cu cît ne caracterizează în
aceeaşi măsură (dar diferit) pe toţi, ne-ar apropia la nesfîrşit unii altora,
dacă ar fi întru slava lui Dumnezeu, iar nu întru slava deşartă a… nimănui (o
dată ce omul, ridicat din nimic, îşi întoarce faţa de la Creatorul său).
Cît
de unici ar fi tinerii pe fondul inflaţiei de originalitate, dacă ar fi cu
adevărat altfel, adică, simplu şi firesc, nu nebuni în slujba nebuniei moderne,
ci nebuni întru Hristos; dacă s-ar împotrivi înstrăinării de Dumnezeu şi
soluţiilor de viaţă amnezice şi idiotizante, opunîndu-le tradiţia “Maicii
spirituale a neamului românesc”, cum îi plăcea lui Eminescu să numească
Biserica. Cît de unici, dacă s-ar călăuzi după propria lor raţiune şi voinţă,
iar nu după cea a televizorului, dacă s-ar elibera de complexe nu plătind cu
alte eşecuri şi neîmpliniri, ci începînd prin a fi creştini, adică, într-adevăr, cu
totul altfel. Creştinul nu are complexe (şi cu atît mai puţin pe cel al “originalităţii”),
sau dacă da, atunci e semn că nu şi-a înţeles bine creştinismul! Ce complexe să
mai ai faţă de oameni, cînd stai de vorbă cu Dumnezeu?!
Codrin V. SMIRNOFF
*
Codrin V. Smirnoff, “Despre a fi altfel”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 10/130, octombrie 2001, p. 8.
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire