ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LXIV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

2001

DESPRE A FI ALTFEL

În vremurile noastre, mulţi tineri vor să fie non-conformişti, să fie originali cu orice preţ. Pentru tînărul epocii ceauşiste, de pildă, problema originalităţii se punea la un mod aproape eroic, de unde şi iluzia că tocmai dreptul de a fi original însemna a fi liber. Şi totuşi, nu numai fostul locatar al închisorii ce devenise patria noastră era un om falsificat, neputîndu-se adică manifesta după voia inimii, ci şi actualul, care însă îşi găseşte acum cauza nemulţumirilor sale în împrejurările binecuvîntatei libertăţi. Prin urmare, aflîndu-ne sub vremi, înseamnă că sîntem nişte oameni falsificaţi? Dacă revolta noastră este împotriva vremilor, atunci da. Nu împrejurările ne fac să fim… sau să nu fim…, ci ideile, de care prea adesea se lipsesc oamenii în schimbul “idealelor” cîştiguri materiale. Dar dacă “idealul” nu ne este decît sămînţa unor alte împrejurări, “mai bune” decît cele prezente, atunci ne aflăm închişi în aceeaşi împrejurare a suferinţelor şi bucuriilor efemere. Să distingem aşadar între falşii eroi, care vor să schimbe vreo orînduire istorică, ale cărei victime se consideră, cu “raiul” soluţiilor lor administrative, adică să administreze mai bine dorinţa “fericirii statistice”, şi adevăraţii eroi, al căror eroism constă în a se împotrivi imaginii moderne despre “omenesc”, caricaturii comercializate sub forma miilor de reclame învăţîndu-ne ce trebuie şi este firesc la urma urmei să ne dorim să fim.

Căderea “cortinei de fier” a însemnat ieşirea dintr-o atmosferă ermetică. Tînărul s-a trezit în faţa libertăţii şi a nebănuitelor sale posibilităţi. Cunoaşterea curentelor de gîndire, descoperirea persoanei dragi, sau a învăţăturii lui Hristos atîta vreme interzise, toate acestea au devenit o problemă în noua realitate socială. O problemă de decizie. Este alegerea mea “realistă”? Voi supravieţui acestei alegeri? Unde mai este luxul libertăţii de a alege fără consecinţe, ca pe vremuri, cînd “părinţii patriei” vegheau asupra consecinţelor şi dădeau poporului numai jucării “inofensive”, de altfel rare, întrucît poporul, pasionat de munca la piramida socialistă, nu avea nici timp şi… nici prin cap nu-i trecea să se joace. Generaţii la rînd au crezut că ştiu ce este libertatea atîta timp cît nu au avut-o; într-un fel, au fost vremuri fericite…

Ce este libertatea? O stare de conştiinţă împlinită prin cunoaşterea înţeleaptă (dimensiunea vitală a omului dintotdeauna). Numai că, de pildă, înţelepciunea le slujea anticilor doar pentru a-şi demonstra intuiţiile, adică necesitatea existenţei lui Dumnezeu, şi spre a-şi suporta mai bine erorile inerente “calculelor” lor, erori care îi văduveau tocmai de suprema încoronare a oricăror eforturi, de libertate. Cea mai importantă cale de cunoaştere, mai importantă decît orice teorie, oricît de genială, de originală, rămîne descoperirea aproapelui. În aproapele Îl descoperi pe Însuşi Hristos. Oricît de evoluată ar fi fost civilizaţia antică, cei de atunci sporeau doar întru conştiinţa limitării lor, fără să reuşească să îşi demonstreze ceea ce, în fond, le motiva efortul: apartenenţa la dumnezeire şi menirea de a deveni dumnezei! Conştiinţa antică ajunge la apogeu prin vorba socratică “Ştiu că nu ştiu!”, o dată cu această certitudine omul fiind pregătit “să caute un zeu”, să primească revelaţia. Abia revelaţia Logos-ului oferă omului conştiinţa şi măsura libertăţii sale: a se strădui întru asemănarea Tatălui Dumnezeu spre a se bucura de Împărăţia cea fără de sfîrşit, de adevărata libertate. Dacă presocraticii erau preocupaţi de principiile naturii, iar socraticii de taina omului, în Evul Mediu reflecţia teologică s-a axat pe legătura omului cu Creatorul său – o altă treaptă pe drumul dobîndirii libertăţii.

Discuţiile iscate s-au dovedit interminabile, epoca modernă, începută în Renaştere, fiind în bună parte consecinţa acestora. Şi s-a vădit că, pentru foarte mulţi, Dumnezeu, cu atît mai mult cu cît ni Se revelase, era minunat mai ales necunoscut fiind (deşi o certitudine, totuşi, dincolo de raţiune). Iar oamenii nu-şi doreau decît să rămînă aşa, adică la “îndemîna” ingeniozităţii lor interpretative, “gata” mereu să-i justifice. Cît priveşte sfinţii şi binecredincioşii… ei au fost întotdeauna un reper incomod pentru a fi desăvîrşit, un reper abandonat îndată ce “desăvîrşirea”, confundată cu mulţumirea de sine, a generat “religia mulţumirii de sine”. În secolul XX s-a împlinit ceea ce gîndirea antichităţii numea deja “societate utopică”, adică atît de perfectă încît perfecţiunea ţine loc de Dumnezeu. Aşa a apărut perfecţionismul, apoi dorinţa de a pune capăt unei lumi care plictiseşte, sau dorinţa originalităţii cu orice preţ.

Comentînd tocmai această goană aparent legitimă după originalitate, un filosof era de părere că, la scară umană, originali sînt doar idioţii, altminteri, la scara Creaţiei, original fiind doar Dumnezeu. Cu adevărat, într-o lume fără Dumnezeu, am fi, vrînd-nevrînd, condamnaţi la originalitate. Iar cei ce trăiesc într-o asemenea lume sînt, literalmente, originali. Şi ca să risipim orice confuzie... în greaca veche idiotes înseamnă ignorant, neştiutor, străin de realitate. Chiar acesta e sensul psihologic al cuvîntului: străin de realitate. Acum înţelegem mai bine butada filosofului: numai Cel fără de început e original, numai lipsindu-ţi conştiinţa despre Creatorul tău şi al lumii poţi trăi iluzia că eşti originea, prima manifestare, începutul, principiul a ceva. Altminteri, original e numai Dumnezeu. Original e El, întruparea desăvîrşirii, Iisus Hristos, şi, prin harul Duhului Sfînt chemat de rugăciune, originali sînt sfinţii, repere pe drumul desăvîrşirii, rodind din “nimicul” afund al păcatului preaplinul smerit al sfinţeniei. De altfel, expresia “a descoperi” este grăitoare: descoperim numai ce este de descoperit, nu “originăm”, nu creăm din nimic, ci numai din ceea ce Dumnezeu ne pune la îndemînă: harul, sau talantul din Sfînta Scriptură, şi o întreagă lume (aceasta, dar mai ales aceea care va să vină), ca să o cercetăm, să descoperim pe Dumnezeu, cel mai nou, mai neaşteptat lucru ce poate fi descoperit. Poate cel mai frumos dar al lui Dumnezeu este chiar felul în care ne-a creat, faptul că ne regăsim pe noi înşine şi unii pe alţii tocmai în diferenţele fără de sfîrşit dintre noi. În mod paradoxal, tocmai unicitatea (originalitate intrinsecă), cu atît mai mult cu cît ne caracterizează în aceeaşi măsură (dar diferit) pe toţi, ne-ar apropia la nesfîrşit unii altora, dacă ar fi întru slava lui Dumnezeu, iar nu întru slava deşartă a… nimănui (o dată ce omul, ridicat din nimic, îşi întoarce faţa de la Creatorul său).

Cît de unici ar fi tinerii pe fondul inflaţiei de originalitate, dacă ar fi cu adevărat altfel, adică, simplu şi firesc, nu nebuni în slujba nebuniei moderne, ci nebuni întru Hristos; dacă s-ar împotrivi înstrăinării de Dumnezeu şi soluţiilor de viaţă amnezice şi idiotizante, opunîndu-le tradiţia “Maicii spirituale a neamului românesc”, cum îi plăcea lui Eminescu să numească Biserica. Cît de unici, dacă s-ar călăuzi după propria lor raţiune şi voinţă, iar nu după cea a televizorului, dacă s-ar elibera de complexe nu plătind cu alte eşecuri şi neîmpliniri, ci începînd prin a fi creştini, adică, într-adevăr, cu totul altfel. Creştinul nu are complexe (şi cu atît mai puţin pe cel al “originalităţii”), sau dacă da, atunci e semn că nu şi-a înţeles bine creştinismul! Ce complexe să mai ai faţă de oameni, cînd stai de vorbă cu Dumnezeu?! 

Codrin V. SMIRNOFF

* Codrin V. Smirnoff, “Despre a fi altfel”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 10/130, octombrie 2001, p. 8.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001) 

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)