Revista
Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul
de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut
lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere).
Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această
antologie on-line, a se citi aici. (R.
C.)
Autorul articolului
2001
PENTRU O EUROPĂ UNITĂ
A NAŢIUNILOR
Fără a fi un un fan al Uniunii Europene, nu pot ignora, totuşi,
avantajele pe care le prezintă o Europă Unită. Atitudinea pe care o adoptăm
faţă de UE trebuie să izvorască dintr-o dreaptă cumpănire a părţilor sale bune
şi rele.
Este greşit să înţelegem prin UE doar circulaţie fără vize şi locuri de
muncă bine plătite în străinătate, cum este contraproductiv să atacăm orbeşte,
în necunoştinţă de cauză, ideea însăşi de Europă Unită. De aceea, înainte de a
ne exprima poziţia, este nevoie să trecem în revistă argumentele pro şi contra UE.
În linii mari, proiectul “Statelor Unite ale Europei” (o copie după
SUA, cu vechi rădăcini masonice) [1]
a fost gîndit pentru a dilua diferenţele
socio-culturale dintre naţiuni şi pentru a impune un guvern comun. Într-o
astfel de formulă, nimeni nu se mai putea opune unor legi şi decizii menite să
legalizeze aberaţiile sexuale, să niveleze culturile specifice naţiunilor, să
neutralizeze puterea credinţei creştine, să desfiinţeze graniţele, să impună o
monedă oficială unică etc. Era un pas decisiv spre globalizare.
Pare-se că, între timp, instinctul de apărare al naţiunilor s-a
deşteptat şi au început să apară probleme în desfăşurarea concretă a planului
iniţial. Unele state, cum este Norvegia, nu au acceptat să facă parte din UE.
Altele, ca Marea Britanie, nu vor să renunţe la moneda lor naţională în
favoarea Euro. Germania se teme că primirea ţărilor foste comuniste în UE va
provoca un şoc social de proporţii în ţările dezvoltate, care vor fi invadate
de forţă de muncă ieftină din Est, cerînd în consecinţă amînarea integrării
esticilor în UE, pînă la revigorarea economică a statelor respective. Forţele
naţionaliste din ţările componente ale UE – sau pe cale să adere la uniune – au
o popularitate crescîndă.
Totuşi, procesul de "europenizare" continuă, şi nu oricum, ci
pe baze ideologice şi practice de stînga. E firesc, întrucît majoritatea
ţărilor din uniune sînt cîrmuite de partide de stînga. În fapt, ceea ce n-a
reuşit să desăvîrşească Rusia bolşevică, prin extinderea comunismului în toată
Europa, încearcă să facă acum cabinetele celor mai puternice state europene. Un
nou imperialism sub paravan comunitar, ateu şi dispreţuind unicitatea
identitară a neamurilor, care cucereşte folosind, de această dată, arme economico-financiare.
Mă îndoiesc că UE va putea fi clădită în întregime pe fundamente
stîngiste. Pentru că stînga suferă structural de anumite tare care-i sînt
potrivnice – şi chiar fatale – de la un moment dat încolo. De-a lungul
istoriei, stînga s-a dovedit oportunistă, fără principii, populistă, agresivă
cînd i-au fost ameninţate interesele, atee, egoistă sub masca generozităţii,
lacomă şi exclusivistă. De asemenea, după cum este evident din comportamentul
stîngist al UE de pînă azi, statele aderente îşi pierd – de facto dacă nu de jure
– suveranitatea. Organismele de conducere ale uniunii dictează şi în privinţa
politicii interne a statelor membre. Cazul Austriei este relevant. Adică,
stînga europeană suportă democraţia numai cînd îi este favorabil rezultatul
jocului electoral. Cînd un exponent al dreptei – ca Haider [2] – este propulsat în scaunul puterii de către electorat, atunci
democraţia nu mai este bună, iar ţara în care se întîmplă evenimentul este
somată să acţioneze dictatorial pentru a stopa accesul la guvernare al dreptei,
sub ameninţarea izolării.
Toate acestea, nu ne sînt spuse de către susţinătorii aderării României
la UE. Cum nu ni se dezvăluie nici cît ne va costa din punct de vedere strict
financiar. În UE se împart pieţele pe produse şi state, iar noi vom fi siliţi
să producem, de pildă, atîta grîu cît vrea UE, ori să ne închidem
întreprinderile care le fac concurenţă unora din statele cu vechime în UE.
Probabil că, în compensaţie, ni se va lăsa şi nouă cîte ceva, dar...
În pofida acestei stări de lucruri, România nu-şi poate permite să
respingă UE. Uniunea are puterea să ne sprijine financiar, ne poate garanta
piaţa pentru anumite produse (şi ştim cît de slabe sînt exporturile româneşti
acum), este în măsură să ne înlesnească mult rîvnita liberă circulaţie în
spaţiul european şi ne poate asigura un climat de siguranţă a frontierelor. Mai
ales dacă ideea de a crea o forţă militară comună se va concretiza, deşi ea nu
este de acceptat dacă va fi construită prin desfiinţarea armatelor naţionale.
De altfel, unul dintre pilonii UE – Franţa – a anunţat ferm că nu va tolera
pierderea suveranităţii sale (prin crearea unei federaţii de state europene),
nici nu-şi va lăsa securitatea în seama unei armate a UE.
România este obligată să-şi ia toate măsurile de siguranţă faţă de cel
mai temut şi avid vecin – Rusia. URSS începe să se reconstruiască, sub
aparenţele democraţiei, prin lărgirea Uniunii Rusia-Belarus cu alte două state:
Republica Moldova şi Ucraina. Nimic nu ne îndreptăţeşte să credem că Rusia îşi
va opri expansiunea la graniţele României, în cazul cînd ţara noastră nu va fi
în sfera de influenţă a UE şi/sau a NATO. Într-o atare conjunctură – cu o
securitate naţională şubredă şi fără vlagă economică –, UE apare ca o variantă
de ieşire din impas, chiar dacă una de compromis.
Soluţia ideală – pentru care România este obligată să militeze şi să
acţioneze prin mijloace diplomatice – ar fi ca Uniunea Europeană să se prefacă
într-o Europă Unită a Naţiunilor, crescută dintr-un demers întemeiat pe principiile
dreptei creştine. Atunci, n-ar mai exista pericolul pierderii identităţii
naţionale – care incumbă credinţa, cultura, limba, tradiţia specifică fiecărei
naţiuni. Prin urmare, nici România nu ar mai avea rezerve în a adera. O Europă
Unită pe principiile fundamentale ale dreptei creştine ar garanta respectul
naţiunilor una pentru cealaltă, un sistem de funcţionare eficient, onest şi
stimulativ. Europa Unită a Naţiunilor nu înseamnă un conglomerat de ţări
lipsite de identitate naţională, ocîrmuite de funcţionari de obedienţă
masonică, ci un spaţiu al statelor-naţiuni cu relaţii speciale între ele. Numai
dreapta creştină percepe, apreciază la justa valoare şi ocroteşte unicitatea
conferită de Dumnezeu fiecărei naţiuni.
Construirea de către dreapta creştină a Europei Unite ar crea premisele
regăsirii de către Europa a sufletului său milenar, rătăcit sub forţa
pragmatismului dominator. Bisericile Europei occidentale sînt tot mai goale,
iar vieţile personale neglijează – cînd nu exclud de-a dreptul – trăirea creştină.
Doar dreapta este capabilă să înlesnească o conlucrare între marile confesiuni
creştine, pentru un suflet creştin al Europei. Şi aici subliniez că integrarea
europeană nu este împiedicată, aşa cum unii lătrăi ai opiniei publice susţin,
de către Ortodoxie. Ortodoxia îi deranjează numai pe stîngiştii din UE, pentru
că este un element fundamental al identităţii naţionale a popoarelor din
Balcani.
În realitate, Ortodoxia ar trebui să joace un rol major în construcţia
Europei Unite. Cheia de boltă a reconcilierii şi împreună-lucrării popoarelor
europene nu este nici banul, nici mişcarea New
Age, nici simpla voinţă politică. Numai credinţa creştină cea adevărată
poate fi, cu forţa transfiguratoare a ordinii ei morale. Altfel, riscăm să
asistăm la noi confruntări sîngeroase, iar ce se întemeiază pe opresiune, ură
şi sînge nu este nici legitim, nici durabil.
Claudiu TÂRZIU
[1] Jörg Haider (1950-2008) – avocat şi om politic austriac, întemeietor şi
lider al formaţiunii de dreapta Alianţa pentru Viitorul Austriei (2005), mort
în condiţii suspecte (accident de automobil, undeva lîngă Klagenfurt), la scurt
timp după triumful electoral. [Nota Blog]
[2] Recent – după ce proiectul UE a avut timp să se şi
închege şi să şi intre în criză – ideea mult mai radicală a Statelor Unite ale
Europei a fost reluată ca posibilă soluţie de viitor, suscitînd dezbateri
aprinse şi în lumea românească (dezbateri în care autorul articolului postat
aici s-a implicat din plin, atît în presa scrisă, cît şi în cea audio-vizuală,
polemizînd mai ales cu d-l Adrian Papahagi, fervent susţinător al perspectivei
SUE). A se vedea, şi pe acest blog, textul meu intitulat “«Luptători împotriva lui Dumnezeu»?” (apărut în 2012, în mai multe numere
consecutive ale revistei Rost). [Nota Blog]
* Claudiu Târziu, “Pentru o Europă
unită a naţiunilor”, în Puncte cardinale, anul
XI, nr. 8/128, august 2001, p. 7.
Jörg Haider – un antieuropean?
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
7 comentarii:
S-a stins istoricul Gheorghe Buzatu. Dumnezeu sa il odihneasca!
Să-l ierte şi să-l odihnească. Tocmai i-am postat şi eu necrologul.
Nu v-as fi banuit, domnule Codrescu, si nu as fi banuit nici revista Puncte Cardinale, de relatii comuniste si peremiste...
@ Anonimului de la 11.31 AM
Indiferent cine sînteţi, mă întristaţi cu o insinuare atît de pripită (ca să nu-i spun altfel).
Nimeni care m-a citit (fie şi numai ocazional) nu poate pune la îndoială anticomunismul şi antiperemismul meu (ca să nu mai vorbesc de cel al revistei "Puncte cardinale", mărturie fiind chiar această antologie, în cadrul căreia foarte recent am postat, de pildă, articolul lui Gabriel Constantinescu, mai mult decît lămuritor, "Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă").
Sigur, lucrurile se mai pot intersecta în viul vieţii, mai mult sau mai puţin nefericit, şi e un fapt că în jurul infecţiei numite "România Mare" (revistă şi partid) au mai gravitat uneori şi oameni nu lipsiţi de anumite merite culturale sau profesionale, nici de un sincer naţionalism militant (regretaţii Edgar Papu, Romulus Vulpescu şi Gheorghe Buzatu, muzicologul Doru Popovici, lingvistul Ion Coja, scriitoarea Ileana Vulpescu - şi vor mai fi fost şi alţii), cu care eu nu m-am putut simţi niciodată pe deplin solidar (întîmplîndu-mi-se chiar să-i ocolesc în viaţă şi să-i tratez aspru în scrisul meu), dar care în nici un caz nu pot fi judecaţi cu aceeaşi măsură ca "tribunul" paranoic sau gealaţii lui cenuşii.
Rămîn un adversar ireductibil al comunismului şi naţional-comunismului (şi mai ales al celui de extracţie securistică), dar nu pot să fac abstracţie aprioric de eventualele calităţi sau merite ale unor oameni pe care mi s-a întîmplat să-i cunosc şi în alte contexte (şi care - cel puţin unii dintre ei - n-ar fi eşuat probabil în fundătura vadimistă, dacă aspiraţiile naţionaliste n-ar fi suferit constant la noi, după 1989, tratamentul nedrept, mistificator şi abject la care le-au supus "oficialităţile" politice, culturale şi mediatice, din raţiuni oportuniste pe care-i nu-i cazul să le mai amintesc aici).
Nici în necrologul făcut istoricului Ghe. Buzatu nu lipsesc accentele critice la adresa episodului peremist din biografia acestuia.
Dumneavoastra, domnule Anonim, citiţi cumva pe sărite?
@ Razvan Codrescu
Vorbiti de un text al lui Gabriel Constantinescu "Kitsch-ul in literatura politica nationalista" pe care l-ati postat recent pe blog, dar eu nu l-am putut gasi. M-ati putea ajuta?
@ Anonimului de la 4:25 PM
Îmi cer scuze. Textul e programat de multă vreme şi avusesem impresia că a şi apărut postat. De fapt, programarea e pentru data de 25 mai. Deci nu a apărut recent (cum scriam in comentariu), ci va apărea în curînd.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire