ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LIX)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Închisoarea de la Aiud

2001

OBLIGAŢIILE 

UNEI CONŞTIINŢE MORALE

În Reeducarea de la Aiud (Editura “Vremea”, Bucureşti, 2000) [1], Petre Pandrea [2] declară la un moment dat: “Mi-e ruşine că sînt om. Mi-e ruşine că sînt român. Mi-e ruşine că am meditat pe Marx, Engels şi Lenin. Mi-e ruşine că am trăit în secolul XX” (p. 34). Şi toate acestea după ce anterior remarcase că tineretul contemporan lui “caută, pe lîngă învăţătura de strictă specialitate, îndrumarea filozofică şi morală” (p. 25).

Şocante mărturisiri aceste “ruşini” ale lui “nea Petrică” (pentru cei ce l-am cunoscut bine în îndelungatele peregrinări făcute împreună prin vastul spaţiu concentraţionar românesc al anilor ‘48-’64) şi foarte judicioase observaţiile cu privire la căutările morale şi filozofice ale tineretului vremii sale. Şi cu atît mai mult ferma-i hotărîre “de a nu ascunde nimic, de a nu farda nimic, de a fi şi criticul său nemilos, în primul rînd, şi de a expune fapte din procesele sufleteşti şi mintale ale codeţinuţilor” (p. 34), “nefiind obligat la nici o gratitudine faţă de cineva şi neavînd alte obligaţii decît cele ale conştiinţei mele” (p. 24), cum ţine să precizeze. Declaraţii de o deosebită gravitate şi de o cutezanţă donquijotească într-o carte de un grotesc “spectacol” oferit celor curioşi de lucrurile atît de tăinuite ale sufletului omenesc aflat într-una dintre cele mai mari “înghesuieli” ale vremii: Reeducarea! De fapt, formă repetitivă în felurite “moduri asiatice” a Educării şi Reeducării omului, în faţa căreia conştiinţa morală a autorului se simte deosebit de obligată.

Să vedem însă, parcurgînd textul cărţii (surprinzătoare memorii-manuscrise, cum le numesc prefaţatorul cărţii, d-l Barbu Brezianu, şi d-na Nadia Marcu-Pandrea, fiica autorului), cum şi de ce se simte Petre Pandrea atît de implicat în acest proces.

Din scurta autobiografie pe care şi-o face autorul, într-un fel pentru a se prezenta celor ce eventual nu-l cunosc şi pentru a-şi motiva autoritatea de observator şi judecător, cititorul află că Petre Pandrea a fost “un învăţăcel regulat înscris, timp de zece ani (1923-1933), la cinci universităţi europene: Bucureşti, Berlin, München, Heidelberg şi Paris, trecut apoi pe la Roma, în vacanţe fugitive, printre semestre, student hoinar cu bursă de şapte ani a unui profesor român milionar (G. G. Mironescu)” şi că pe-acolo a optat “de prin anul 1930 pentru materialismul dialectic, mînuind toată viaţa, cu rodnicie interioară, materialismul istoric în descifrarea fenomenului românesc şi european” (p. 35). Un învăţat – cum spune – cu multă ştiinţă de carte şi deloc modest în a-şi afirma panaşul de cărturar ce scrie “cu lampa eternităţii pe masă” (p. 34). Şi o conştiinţă ciudat contorsionată, am adăuga noi, pe care destinul nemilos a făcut-o să asiste la multe procese şi întîmplări din anii grei de puşcărie pe care i-a făcut. De ce? Ne-o spune singur: “Pentru că, între 19 decembrie 1948 şi 3 martie 1952, am fost trimis acolo de ex-amica mea Ana Pauker, din triumviratul [sic] fatal Teohari Georgescu-Ana Pauker-Vasile Luca, pentru pledoarii fulminante în procesele ţărăniştilor, în cap cu Ghiţă Pop (cosemnatar al armistiţiului de la Moscova, din septembrie 1944), şi pentru a fi implicat (după o lungă cercetare) în lotul cumnatului meu, Lucreţiu Pătrăşcanu” (p. 35). Iar în cealaltă perioadă, de pînă în 1964, “pentru agitaţii şi pledoarii reacţionare” (p. 39). Timp în care – ne mai spune autorul – “nu mi s-a făcut onoarea sau dezonoarea (de către temniceri) să le fiu unealtă, adică ciripitor, informator, codoş, trombonist sau ajutător în anchetă” (p. 39).

Onorabilă atitudine, pasivă însă şi norocoasă în acelaşi timp, pentru nea Petrică Pandrea, întrucît finalul reeducării de la Aiud nu i-a fost tot atît de surîzător… De altfel, elogiul cărţilor lui Macarenko despre reeducarea sovietică a infractorului ne apare mai mult decît surprinzător. De la el, omul atît de învăţat şi trecut prin atîtea “universităţi europene”, nu ne-am fi aşteptat la atari consideraţii, mai ales că la pagina 532 tot el spune: “Scriitorul din patria mea, dintre cele două războaie mondiale, n-a fost prea onest. A trişat. A scris pentru bani sau glorie, n-a avut imbold lăuntric, n-a fost fatalitate şi mister, ci venalitate şi laşitate”. Ca să nu mai luăm în considerare elogiul temnicerilor-reeducatori, pe care-l face sub motivaţia necesităţii unor concesii de ordin tactic, ţinînd seama de dramatismul situaţiei penitenciare. “Pedagogia Aiudului este în constelaţie grefată pe vechi tradiţii de omenie, pe cale raţională, de reciprocă toleranţă şi bună înţelegere” (p. 96), ne mai spune nea Petrică, uitînd parcă (oare din ce motive?) de cele 700 de calorii ale raţiilor alimentare ale celor din Zarcă, de rigoarea regimului carceral din aceeaşi perioadă a reeducării de la Aiud prin care trecuse şi el alături de prinţul Alecu Ghyka [3] şi de atîţia alţii (şi pe care, alături de Petre Ţuţea şi de Dumitru Stăniloae, îi socotea ca pe cei mai nobili oameni şi prieteni), precum şi de celelalte “rigori” şi tortúri morale la care erau supuşi cei ce nu acceptau reeducarea dirijată de Comitetul Central al Partidului Comunist Român (pe linia indicată de la Moscova). Cumplite “căi raţionale” şi fioroase “toleranţe”!

Să fi fost aceste afirmaţii “înţelegătoare” ale ilustrului avocat preţul plătit pentru îngăduinţa ce i s-a acordat lui (şi altor cîţiva “învăţaţi” din anturajul său) să-şi poată scrie “memoriile” presărate cu judecăţi atît de “critice”? Altfel, de ce să-i fi fost ruşine că a fost om, sau că a fost român alături de Petre Ţuţea şi de Alecu Ghyka [4] (legionari notorii, despre care spune şi repetă că i-au fost cei mai apropiaţi prieteni, deşi prezintă respectiva categorie ca pe o ceată de “suboameni cu măciuca la brîu, cu pistolul în buzunar şi cu sabia în mînă, care activează politic în numele românismului, al arhanghelilor Mihail şi Gavriil, al adevărurilor revelate de Dumnezeu prin Cristos, etc.” – p. 300)?! I-au dat aceşti prieteni români-legionari vreo măciucă în cap, l-au ameninţat vreodată cu pistolul sau l-au împuns cu sabia (conform arsenalului fantasmagoric pe care-l evocă) pe vremea cînd au fost la putere? L-au arestat, o zi măcar, pentru convingerile lui comuniste, de “avocat al leproşilor”? Dimpotrivă. Oare la cine a alergat el în septembrie 1940, cînd cumnatul său, liderul comunist Lucreţiu Pătrăşcanu, fusese arestat ca agitator ilegalist, dacă nu la prinţul Alecu Ghyka (pe atunci şeful Poliţiei legionare), implorîndu-l să-l scape de pîrnaie? Şi prinţul l-a eliberat pe “Coca” (cum era numit în familie Lucreţiu Pătrăşcanu) în mai puţin de 12 ore. Să-i fi fost ruşine de această intervenţie, sau de însuşi cumnatul său, “Coca”, comunist naţionalist avant la lettre, “prost, dar de bună credinţă” (cum îl socoteau pe acesta şi el, şi Petre Ţuţea)? S-ar putea totuşi, întrucît un alt motiv mărturisit al ruşinii sale este şi acela “de a fi meditat pe Marx, Engels şi Lenin” (vezi mai sus), ceea ce nu l-a împiedicat, pe de altă parte, să-şi facă un elogiu din studierea acestora (şi a marxism-leninismului în genere), ba chiar din aplicarea lor: “Eu sînt proscris din 1930/31, de cînd am hotărît, inebranlabil şi ineluctabil, să rup cu burghezia, cu cariera şi carierismul conformist, pentru a intra în revoluţie şi în autenticitatea spirituală şi în mişcarea muncitorească” (p. 59)!

Toate acestea sînt posibile, dar inexplicabilă rămîne în această carte scrisă “cu lampa eternităţii pe masă” (cum îi place autorului să repete în text) uitarea atîtor lucruri grave, în ciuda aserţiunii că urmaşii “au atîta nevoie de documentare la sursă şi în deplină sinceritate” (p. 414).

Din păcate, nea Petrică Pandrea a observat şi a judecat, selectiv, tocmai acele lucruri de care ar fi trebuit să nu-i fie ruşine. Invocînd ritos obligaţiile unei conştiinţe morale, pare a nu fi fost în stare să se ridice la măsura propriilor principii… Dar De mortuis nil nisi bene (verum), cum spuneau strămoşii “mandarinilor valahi”… Noi, cei cîţiva dintre puţinii martori ai acelor vremi care am mai rămas în viaţă, tot ca “să mărturisim”, sfîrşim prin a-l înţelege şi a-l ierta [5], ştiind prin cîte a trecut şi ce a păţit în Reeducare, de la cei cărora odinioară le fusese “tovarăş de drum” şi care, pare-se, i-au suflat pe la spate în… “lampa eternităţii”.

Marcel PETRIŞOR

[1] O altă recenzie a acestei cărţi a fost semnată în numărul trecut de d-l Demostene Andronescu: “Drama unui «tovarăş de drum»” (p. 17). Textul d-lui Marcel Petrişor, expediat de la Paris, ne-a parvenit după ce numărul anterior intrase sub tipar. Cei doi recenzenţi n-au avut cunoştinţă unul de textul celuilalt, dar amîndoi l-au cunoscut pe autor, atît în detenţie cît şi în libertate, de unde parţiala similitudine a unor observaţii sau puncte de vedere. (Nota Redacţiei)

[2] Pseudonimul lui Petre Marcu Balş (a se vedea amănuntele biografice din numărul trecut [din articolul citat în nota anterioară]): 1904-1968. (Nota Redacţiei)

[3] Prinţul Alexandru Ghyka, despre care în dicţionarul Intelectualii şi Mişcarea Legionară (Editura Fundaţiei Culturale “Buna Vestire”, Bucureşti, 2000) citim (p. 141) aceste informaţii regretabil de sărace şi imprecise: “S-a născut într-o localitate din judeţul Vrancea. Descinde din familia domnitoare Ghica. Face studii de Drept. Profesează avocatura. Face parte din Mişcarea Legionară de la înfiinţarea ei. În perioada septembrie 1940-ianuarie 1941 deţine funcţia de şef al Siguranţei Statului. După evenimentele din ianuarie 1941 este condamnat de regimul antonescian şi rămîne în închisoare şi după 1944, pînă în anul 1964, efectuînd 23 de ani de temniţă. În detenţie manifestă o atitudine dîrză, fără compromisuri”. Din Radiografia dreptei româneşti: 1927-1941 (Editura FF Press, Bucureşti, 1996) aflăm în plus (p. 104) doar că funcţia sa ar fi fost aceea de “Director General al Siguranţei şi Poliţiilor” şi că după eliberarea din ’64 “s-a retras pe meleagurile natale focşenene”. Am fi recunoscători oricui ar fi în măsură să ne trimită, spre publicare, un documentar biografic mai detaliat şi mai precis (şi, eventual, o fotografie), fiind vorba de una dintre cele mai importante figuri ale dreptei româneşti din secolul XX şi de o adevărată legendă a închisorilor [se ştie, între altele, că între anii 1962 şi 1964 a făcut 75 de zile de izolare – record negru – pentru că a refuzat reeducarea]. (Nota Redacţiei)

[4] Pentru acesta din urmă, mai puţin cunoscut publicului larg, a se vedea numărul revistei Rost care i-a fost dedicat ulterior (anul X, nr. 109, mai 2012). [Nota Blog]

[5] Şi recenzentul din numărul trecut (D. Andronescu) termina în aceeaşi notă: “L-am cunoscut pe Petre Pandrea. Ni s-au intersectat drumurile, atît în temniţă, cît şi în libertate. Era un om corect, ferm şi spunea ceea ce avea de spus fără menajamente, dar şi fără să jignească pe nimeni. În libertate, l-am întîlnit, bunăoară, prin 1966, la Biblioteca Academiei, iar cu această ocazie am depănat unele amintiri (încă proaspete) din temniţă şi am schimbat cîteva impresii. Deşi nu a mărturisit-o, se vedea clar că trăieşte o mare dezamăgire. Din aceste motive, şi din multe altele, cei care au hotărît includerea acestor texte în volumul pe care l-am prezentat nu au făcut în nici un caz un serviciu memoriei «mandarinului valah», a cărui dramă riscă să fie tot mai puţin înţeleasă, ca şi drama multor altor intelectuali de valoare siliţi să se confrunte fără glorie cu teroarea şi abjecţia unui regim diabolic. Dumnezeu să-i ierte”. (Nota Redacţiei)

* Marcel Petrişor, “Obligaţiile unei conştiinţe morale”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 3/123, martie 2001, p. 11.

Autorul articolului

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)
* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)