ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (LXIII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Autorul articolului

2001

KITSCH-UL ÎN LITERATURA

POLITICĂ NAŢIONALISTĂ

În toate timpurile şi pretutindeni în lume, literatura politică naţionalistă a preferat registrul grav pentru a da expresie problemelor luate în dezbatere. Tema în sine – naţiunea, dar mai ales corespondentul ei ontologic, neamul – îl obligă pe cel ce o abordează să respecte o serie de canoane, atît în ceea ce priveşte fondul, cît şi forma. Naţionalismele şi pandantul lor firesc, literatura politică naţionalistă, sînt realităţi specifice situaţiilor de cumpănă în existenţa popoarelor, fapt care impune o atitudine de sobrietate în acţiunile menite să rezolve starea de criză. Festivismul, discursul sforăitor şi promisiunile nesusţinute de posibilităţi de înfăptuire sînt de-a dreptul dăunătoare, îndeosebi pentru naţiunile aflate în faza de reconstrucţie după un dezastru istoric care le-a pus în primejdie însăşi existenţa.

Într-o astfel de situaţie nefericită se găseşte astăzi ţara noastră. După cincizeci de ani de dominaţie, comunismul a părăsit scena istoriei ca în cunoscuta replică din piesa Conjuraţia lui Fiesco de Schiller: “Maurul şi-a făcut datoria, maurul poate să plece” [1]. Elitele naţiunii care au avut şansa să supravieţuiască regimului de exterminare din temniţele şi lagărele de muncă forţată s-au stins într-un fatal proces de uzură biologică, consemnînd prin dispariţia lor împlinirea principalului obiectiv pentru care regimul comunist fusese creat: eliminarea din viaţa naţiunilor a tuturor personalităţilor care, prin valoarea şi capacitatea lor creatoare, constituiau un argument în afirmarea identităţii naţiunilor respective şi totodată un impediment în calea procesului de dizolvare a neamurilor în masa amorfă a internaţionalismului mai mult sau mai puţin proletar.

Pentru foştii deţinuţi politici, puţinii cîţi au supravieţuit acestui complot criminal îndreptat împotriva existenţei naţiunilor, dispariţia comunismului s-a produs prea devreme pentru ca ei să poată intra în legendă şi prea tîrziu pentru ca ei să se mai poată realiza. În schimb, comunismul lăsa în urma sa peste patru milioane de purtători de carnete roşii, un detaşament compact condus de aceiaşi activişti de partid de dinainte de decembrie '89. Aceştia, cu dezinvoltura specifică dialecticii lichelismului şi oportunismului (singura mutaţie semnificativă pe care marxismul a operat-o în conştiinţele adepţilor săi), au înţeles imperativul momentului şi s-au convertit făţarnic peste noapte la “valorile democraţiei”. Cu preţul a numai 250 de adeziuni, comuniştii de ieri s-au reorganizat în noi partide politice, difuzîndu-se în întregul evantai al pluralismului specific democraţiei. O restructurare spectaculoasă a scenei politice româneşti (dominate pînă deunăzi de monolitismul de granit roşu al partidului unic), din care nu putea să lipsească şi un partid radical “naţionalist”, pentru ca spectacolul de prost-gust al “democraţiei originale” dîmboviţene să fie complet.

Mai toate partidele care au apărut pe scena politică după decembrie '89, dincolo de denumirea cu care s-au înregistrat la tribunal, sînt de fapt formaţiuni politice de extracţie comunistă. O realitate de la care nu fac excepţie nici aşa-zisele “partide istorice”, care, în afara unui strat subţire format din foşti deţinuţi politici [2], şi-au completat golurile din acelaşi rezervor de cadre: Partidul Comunist Român. Fenomenul nu trebuie să surprindă. Pentru ca în România comunistă să poţi deveni un cît de neînsemnat “cineva”, trebuia să fii membru PCR. În general, însă, în procesul de constituire de noi partide politice a existat un minimum de decenţă doctrinară. Partidele cu rădăcini în fostul Partid Comunist s-au definit ca “partide de stînga”, subliniind astfel faptul că aşchia nu sare departe de trunchi.  De la această convenţie tacită, urmată nu numai la noi, ci în toate celelalte ţări din fostul lagăr socialist, face însă excepţie Partidul România Mare (condus de una dintre cele mai controversate figuri din viaţa politică postdecembristă – senatorul Corneliu Vadim Tudor), care se vrea a fi un “partid naţionalist”. În realitate, ne găsim în faţa unei crase imposturi. Un grup de comunişti înrăiţi, adulatori ai cuplului Ceauşescu, încîrdăşiţi cu foşti securişti ştiuţi şi neştiuţi, au înţeles că, în urma represiunii dincolo de orice limită aplicate reprezentanţilor naţionalismului autentic, configuraţia politică postdecembristă este lipsită de aripa de dreapta. Cu neruşinarea specifică celei mai josnice forme de oportunism, s-au autoproclamat ei purtători ai idealurilor naţionale, au uzurpat un nume sfînt – România Mare – şi au întemeiat o formaţiune politică ale cărei metode par rupte din caracterizarea pe care Dimitrie Gusti o face acestui gen de partide politice: “Sînt cinci metode pe care oportuniştii le întrebuinţează cu toată virtuozitatea pentru a-şi impune voinţa: 1) arta de a seduce, a se insinua şi a place; 2) arta de a corupe; 3) arta de a calomnia, minţi şi mistifica; 4) arta de a intriga şi, în sfîrşit, 5) arta de a teroriza”.

Dacă prezenţa în statul major al lui C. V. Tudor a unor cutre bătrîne, edecuri din drojdia Partidului Comunist şi a Securităţii, nu este surprinzătoare, destul de surprinzătoare este prezenţa unor elemente tinere şi aparent valoroase. Cît din comportamentul acestor “tinere speranţe” este expresia oportunismului şi a dorinţei de a parveni, ocolind evoluţia firească  procesului de realizare, şi cît este dezorientare, absenţa unor repere care să le controleze comportamentul, îndrumîndu-i spre cultivarea valorilor autentice, este greu de spus. În căutarea unui răspuns ne va ajuta însă d-l Vlad Hogea, autorul volumului Naţionalistul, apariţie care a stîrnit exagerat de multă vîlvă atît cu privire la personalitatea autorului, cît şi cu privire la conţinutul “operei” [3].

Halte (1): PRM

De cum am luat “corpul delict” în mînă, înainte chiar de a deschide cartea, mi-am dat seama că ceva nu este în ordine. Coperta întîi îl prezintă în prim-plan pe mentorul spiritual al autorului, senatorul C. V. Tudor, în postura cu care ne-a obişnuit: costum alb şi ochelari fumurii. În diagonală, peste torsul acestui personaj care ocupă mai toată coperta, este imprimat, în culorile naţionale, înscrisul: Naţionalistul. O combinaţie bizară, din care este greu să-ţi dai seama dacă înscrisul respectiv este un omagiu adus “tribunului” C. V. Tudor sau este chiar titlul cărţii! Undeva, în planul al doilea, ca într-un tablou votiv, chipul de licean sfios al autorului cărţii, cu numele menţionat deasupra capului. În partea inferioară a copertei, primul prilej de pricină: menţiunea instituţiei care a patronat publicarea volumului, anume “Academia Română – Filiala Iaşi, Centrul de Istorie şi Civilizaţie Europeană, 2001”.

Nu sîntem copleşiţi de respect faţă de actuala Academie Română. Avem convingerea că Academia d-lor Eugen Simion, Gabriel Ţepelea şi Răzvan Theodorescu se aseamănă mai mult cu Academia “Savantei de renume mondial” decît cu Academia lui Vasile Pârvan, Nicolae Iorga şi Lucian Blaga, dar a crea impresia că Naţionalistul a fost editat de Academia Română, cîtă vreme cartea a apărut la Editura Crater (deşi d-l Ion Papuc a încercat recent să se spele pe mîini) constituie un fals flagrant. Este motivul principal care ne-a făcut să privim “opera” tînărului Hogea ca pe un kitsch introdus prin fraudă în rîndul scrierilor politice naţionaliste consacrate. (Termenul kitsch este de origine germană şi derivă din verbul verkitschen, care înseamnă “a degrada”, “a poci”, dar şi “a măslui”. Utilizat de obicei pentru a caracteriza produse artistice de prost-gust, kitsch-ul precede şi depăşeşte produsul în care este incorporat. El este o stare de spirit care se obiectivează în produse de o calitate îndoielnică.)

Contactul cu coperta a patra a Naţionalistului ne confirmă cu prisosinţă impresia de kitsch. Un text – pe care-l reproducem în întregime – semnat de “Prof. Univ. Dr. GHEORGHE BUZATU – vicepreşedintele Senatului României” (şi membru marcant al Partidului România Mare) deschide o dezgustătoare laudatio:

“Colegul meu, avocatul VLAD HOGEA (n. 1977), cel mai tînăr deputat ales în Parlamentul României în noiembrie 2000, se dovedeşte istoric prin vocaţie. Studiile şi eseurile reunite în volum atestă incontestabil acest lucru.

Reprezentant de elită al generaţiei sale şi al Organizaţiei de Tineret «România Mare», Vlad Hogea îşi propune, fapt remarcabil, şi susţinerea unei teze de doctorat în istorie pe tema naţionalismului românesc în context mondial [4] şi care, pe măsura calităţilor sale de excepţie, se va constitui într-o cercetare de referinţă în domeniul gîndirii istorice, politice şi juridice.

Iată de ce, încrezător în şansele lui Vlad, consider că se impune a-i ura şi prevedea cel mai deplin succes”.

Şi pentru ca ridicolul să fie complet, textul citat mai sus este însoţit de patru imagini color ale autorului, dintre care una îl înfăţişează în compania unei june graţioase (probabil logodnică sau consoartă)!

Şirul elogiilor nu se opreşte însă aici. În textul care ţine loc de prefaţă, intitulat “Naţionalismul înseamnă iubire”, semnatara, “dipl. ec. Oana Turcu”, într-un adevărat delir verbal, îl vede pe “Vlad” în chip de erou luptător, “vînat zi şi noapte, ca orice naţionalist". Dar acolo unde kitsch-ul atinge o adevărată culme este autoelogiul pe care şi-l face tînărul Hogea însuşi, în “Cuvîntul înainte” al Naţionalistului: “Am fost Şef de Promoţie al Liceului Internat «Costache Negruzzi» [...]. Eram cel mai bun, eram liderul, eram barometrul de opinie al unei generaţii de elită [...]. Am intrat la Facultatea de Drept a Universităţii «Alexandru Ioan Cuza» al cincilea din peste 2000 de candidaţi şi am absolvit-o al doilea din an, cu nota 10 pe linie...”. Puneţi faţă în faţă această perlă de modestie şi decenţă, pe care tînărul deputat peremist nu se sfieşte s-o facă publică, cu unul dintre preceptele care constituiau norme de conduită pentru tineretul naţionalist din perioada interbelică: “Vorbeşte puţin. Vorbeşte ce trebuie. Vorbeşte cînd trebuie. Oratoria ta este oratoria faptei. Tu înfăptuieşte; lasă pe alţii să vorbească”. Comentariile sînt de prisos.

Halte (2): PNG

Cît priveşte conţinutul în sine al volumului, “studiile şi eseurile”, aşa cum califică emfatic d-l Gh. Buzatu culegerea de articolaşe submediocre publicate în revistele România Mare, Politica şi “Atac la Târgu' Ieşilor”, în perioada 1999-2001, ele sînt doar nişte pastişe decerebrate ale producţiei literar-politice a “tribunului” C. V. Tudor. Se pare însă că într-un anumit sens este vorba de o preluare de sarcini. Întrucît, în calitatea sa de aspirant la funcţia supremă în stat, senatorul C. V. Tudor este nevoit să-şi cenzureze comportamentul şi să-şi ţină sub control umorile, l-a delegat pe tînărul şi vehementul său emul să continue ofensiva antisemită. Aşa se explică puseurile antievreieşti ale autorului Naţionalistului, căruia lipsindu-i însă o cunoaştere temeinică a problemelor iudaismului [5], se pierde în platitudini semidocte (“Secretele Talmudului”) sau în atacuri la persoană (“Secretele unui ministru mason”). O atitudine, desigur, total contraproductivă. Pe de o parte, ea nu rezolvă fondul problemei, iar, pe de alta, dă apă la moară celor care au nevoie de un climat zgomotos şi elementar antisemit pentru a menţine un deget acuzator îndreptat asupra întregului popor român.

Dar acolo unde autorul unei viitoare “teze de doctorat pe tema evoluţiei naţionalismului românesc în context mondial” se autodepăşeşte este modul în care, pe parcursul a două pagini din Naţionalistul (articolul “Adio, cămăşi verzi!”), analizează problema legionară. În această analiză, “istoricul prin vocaţie", aşa cum îl caracterizează d-l Gh. Buzatu pe “Vlad”, porneşte de la următorul postulat: “Mişcarea Legionară a murit o dată cu fondatorul ei, Corneliu Zelea Codreanu”, după care adaugă sentenţios: “Cine nu înţelege aceasta dovedeşte fie naivitate, fie rea-voinţă”. Dincolo însă de mixtura de kitsch istoric şi mistificare intenţionată din care este manufacturat acest articol, deputatul peremist răspunde unui comandament de partid. Trebuie să furnizeze argumente din care să rezulte că orice altă grupare, care se pretinde a fi de dreapta, este sau anacronică, sau o diversiune creată de putere, şi, ca urmare, calitatea de partid politic de dreapta nu o are decît Partidul România Mare!

“Toate cele de mai sus – se încheie articolul din Naţionalistul în care este susţinută această idee – indică faptul că neolegionarismul este o diversiune menită să şubrezească poziţia pe care o ocupă în prezent adevăraţii naţionalişti, conduşi de Corneliu Vadim Tudor. Locul «simiştilor» nu este în istoria contemporană a României, ci într-o anexă a dosarului de informator al lui Horia Sima (agent de influenţă al maleficului Mihail Moruzov) [6]. Naţionalismul cunoaşte o permanentă primenire a ideilor şi a mijloacelor de aplicare a acestora. Preluînd tot ce a fost bun din moştenirea naţionaliştilor de odinioară, Partidul România Mare nu are nevoie să poarte povara păcatelor unor indivizi pe care chiar fondatorul Legiunii i-ar fi repudiat. Adio, cămăşi verzi! Sînteţi de domeniul trecutului...”

În încheiere, mi-am îngăduit o comparaţie care ar putea da – de ce nu? – de gîndit tînărului Vlad Hogea. Am în faţă, alături de Naţionalistul deputatului peremist, volumul lui Mircea Eliade publicat de Editura Dacia din Cluj [7] cu titlul Textele “legionare” şi despre “românism”. Ambele cărţi sînt culegeri de articole apărute în presa timpului (articolele lui Mircea Eliade în perioada 1933-1937, cele ale lui Vlad Hogea în anii 1999-2001). Vîrsta celor doi publicişti, la data apariţiei articolelor, a fost sensibil asemănătoare: în jur de 25 de ani. Există însă semnificative deosebiri între cele două colecţii de articole, deosebirile constînd chiar în felul în care le-au calificat editorii. În timp ce articolele rudimentarului Vlad Hogea sînt “studii şi eseuri”, articolele savantului Mircea Eliade sînt doar “texte”. Însă deosebirile nu sînt doar de încadrare în categorii de scrieri, ci şi de afinităţi spirituale. În timp ce personalităţile care-i impun tînărului Hogea sînt din categoria lui Ceauşescu, C. V. Tudor, Gh. Buzatu, Pavel Coruţ, Eugen Barbu, Adrian Păunescu şi Mareşalul Antonescu (în măsura în care “Ceauşescu a vrut să-i ridice statuie”), personalităţile spre care s-a aplecat tînărul Eliade fac parte din aceeaşi familie spirituală cu C. Z. Codreanu, I. I. Moţa, V. Marin, Nae Ionescu, Generalul Cantacuzino-Grănicerul şi, în bloc, “noua aristocraţie legionară”...

La final, o ultimă remarcă. În timp ce editorul Textelor... lui Mircea Eliade a imprimat volumului o ţinută sobră, în deplină concordanţă cu spiritul care străbate colecţia de articole, editorul Naţionalistului parcă a ţinut să ne atragă atenţia că este vorba de un kitsch de la un capăt la altul. Într-o carte în conţinutul căreia autorul îşi propune să dezbată problema gravă a naţionalismului, ultima pagină, cea care trebuia să fie rezervată “Cuprinsului”, a fost sacrificată pentru a face reclamă unei firme de cosmetice (“Ardes – Cosmetici, Divinité – Iaşi – Unic importator”)! Nu este o întîmplare nefericită, ci însăşi logica spiritului grobian.

Gabriel CONSTANTINESCU  

[1] Der Mohr hat seine Arbeit getan, der Mohr kann gehen (Friederich Schiller, Die Verschwörung des Fiesco zu Genua – III, 4). [Nota Blog]

[2] Cei mai mulţi decedaţi între timp, astfel că azi au rămas, cu foarte puţine excepţii, doar cu contingentele de foşti membri PCR sau de urmaşi ai unor activişti şi securişti de mîna a doua. [Nota Blog]

[3] Traseist pur-sînge, ajuns ulterior în PP-DD, autorul pare astăzi înclinat să-şi oculteze trecutul vadimist, iar cartea discutată aici nici măcar nu figurează în bibliografia proprie de pe blogul personal: http://vladhogea.wordpress.com/about/ ! [Nota Blog]

[4] Pînă la urmă V. H. n-a rămas fără doctorat în istorie, dar abordînd o cu totul altă temă: “Relațiile româno-germane (1940-1944), reflectate în documentele din Arhiva M.A.E. al României”. [Nota Blog]

[5] Reamintesc că autorul articolului antologat aici a scris trei cărţi despre iudaism: Marginalii la Talmud (Editura Dacia, Col. “Homo religiosus”, Cluj-Napoca, 1999), Evreii în România (secolele XVI-XX) (Editura FRONDE, Alba-Iulia – Paris, 2000) şi o carte despre Cabala (publicată în serial, în Puncte cardinale, de la nr. 4/1999 pînă la nr. 8/2001, dar încă needitată în volum). [Nota Blog]

[6] Afirmaţie în nici un fel documentată de “istoricul prin vocaţie”, mai degrabă urechist şi infractor intelectual. Semnalez, în treacăt, că a scos ulterior o Antologie a pamfletului românesc (2 vols., Samizdat, f. l., 2005), în al cărei al doilea volum (pp. 376-379) a reprodus prin efracţie (şi cu înfiorătoare erori de transcriere) textul meu “Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici”). [Nota Blog]

[7] Volum îngrijit de Mircea Handoca. [Nota Blog]

* Gabriel Constantinescu, “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă”, în Puncte cardinale, anul XI, nr. 10/130, octombrie 2001, pp. 11-12 (rubrica “Stridenţe”).

Halte (3): PP-DD

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)