UN INTERBELIC UITAT: ILARIU DOBRIDOR

SUMARUL BLOGULUI

Peisaj oltenesc de Theodor Aman

UN AUTOR 
PENTRU NELINIŞTEA NOASTRĂ

Printre figurile aproape cu totul uitate ale “noii generaţii” interbelice se numără şi olteanul Constantin Iliescu Cioroianu, cunoscut în epocă sub pseudonimul Ilariu Dobridor (Dobridorul – toponim cu rezonanţă de basm[1] – este satul din Dolj în care scriitorul a văzut lumina zilei, se pare la 1 noiembrie 1909[2]).

Era fiu de ţărani mijlocaşi (tatăl, Florea Cioroianu, ştia o brumă de carte, pe cînd mama, Maria, era complet analfabetă), al doilea dintre cei opt copii ai familiei rămaşi în viaţă (trei băieţi şi cinci fete).

A făcut clasele elementare în satul natal, avîndu-l ca prim dascăl pe învăţătorul Ioachim Negriţescu. Dincolo de aspra viaţă cîmpenească, satul se întemeia sufleteşte pe tradiţia folclorică încă vie şi pe rînduielile bisericeşti ale Ortodoxiei (preotul satului era pe atunci Ion Bercea, iar cîntăreţ – iscusitul Mitiţă Negreţ). Această matcă patriarhală şi-a pus adîncă pecete pe sufletul viitorului poet, iar opera lui o va mărturisi cu vădită înfiorare. Dobridorul pierdut între lanuri, salcîmi şi sălcii plîngătoare, “gura de rai” a Fîntînii Suhatului (islazul unde păşteau oile şi vitele), şipotul molcom al pîrîului Balasan (astăzi: Cristalinul) – toate acestea vor constitui un fond de inepuizabilă nostalgie, transparent în multe dintre poemele sale (“Nostalgie”, “Chemare”, “Tristeţe”, “Reverie”, “Visare” etc.).

Recomandat de învăţătorul satului, va ajunge, ca bursier, la Liceul Militar “D. A. Sturdza” din Craiova (“un laborator în care minereurile sufleteşti ale elevului, topite în flacăra învăţăturii şi educaţiei, se prefac în metale de preţ cu care-şi clădeşte valoarea ei istorică o naţiune”, cum îl definea el însuşi în revista liceului, Flamuri), fără să fie însă atras de viaţa cazonă, iar bacalaureatul şi-l va lua la Liceul “Fraţii Buzeşti” (“patronii spirituali” ai vestitului liceu craiovean fuseseră şi stăpînii Dobridorului său natal). După absolvire, răspunzînd chemării sale celei mai intime, se înscrie la Facultatea de Litere şi Filosofie, unde va fi unul dintre studenţii preferaţi ai profesorului Nicolae Cartojan, vestitul istoric al literaturii noastre vechi[3]. Va fi frecventat, fascinat, ca mai toată elita generaţiei lui, măcar o parte din strălucitele cursuri ale profesorului Nae Ionescu (a cărui influenţă se face destul de mult simţită în scrisul său de mai tîrziu)[4].

Activitatea publicistică şi-o începe încă din vremea studenţiei (debutează în revista Ramuri, în 1928; debutul editorial şi-l va face tot la Craiova, în 1934, cu volumul Versuri). Face gazetărie la Dreptatea (principalul organ de presă al ţărăniştilor, puternic ideologizat şi prea puţin cultural), Ţărănismul, Curentul, Presa, iar o vreme funcţionează ca profesor la Rîmnicu Vîlcea. Colaborează la Gândirea (fiind, în multe privinţe, un reprezentant tipic al tradiţionalismului gândirist), Viaţa românească, Bilete de papagal (era mare admirator al lui Arghezi, care-l va influenţa mult ca poet), Gând românesc etc.

Îşi consolidează imaginea de poet prin volumul Vocile singurătăţii (Bucureşti, 1937), pendulînd între un tradiţionalism cu nuanţe expresioniste (mai mult pe linia lui Crainic decît a lui Blaga) şi un simbolism întîrziat (înrudit cu cel al ultimului Goga), dar cuceritor prin puritatea trăirii şi a expresiei (“E-n lucruri cîte-un suflet şi cîte-un epitaf; / Imaginile seacă şi se prefac în gînd; / În viaţă şi-n fîntînă vezi umbrele pe fund / Ca siluete şterse-n oglinzile de praf”). Dotat, dar inegal, poetul ar merita, poate, o reeditare antologică (la care s-ar putea adăuga şi cîteva postume). În Istoria… sa, Călinescu îl înregistrează în treacăt, calificîndu-l drept “serafic, muzical, dar monoton”. Rînduri mai consistente îi va dedica Ovidiu Papadima (pe atunci cronicarul literar al Gândirii) într-o carte a cărei reeditare ar fi şi ea oportună: Creatorii şi lumea lor (Bucureşti, 1943)[5].

În ce priveşte articolele şi eseurile politico-filosofice ale lui Ilariu Dobridor, ele au trecut, în mare parte, în cîteva volume (unele cu puternic ecou în epocă): Problema tineretului (Bucureşti, 1936), Organizarea minciunii, I (Bucureşti, 1937), Decăderea dogmelor, I (Bucureşti, 1941, cu versiune germană – Dogmendekadenz – în acelaşi an) şi Oameni ridicaţi din ţărănime (Bucureşti, 1944). Cărţile reflectă, în bună măsură, traiectoria sa politică dinspre ţărănism (o vreme a fost chiar lider al tineretului ţărănist) spre dreapta naţional-creştină (fără a fi aderat la legionarism, ci ţinîndu-se mai aproape de linia “bătrînească” Iorga-Cuza-Goga-Crainic-Antonescu). Puternic înrădăcinate în realităţile specifice ale epocii, scrise cu patos liric (solemn sau pamfletar), nu întotdeauna suficient de elaborate, cărţile de proză politico-filosofică ale poetului Ilariu Dobridor par greu digerabile astăzi pentru publicul mediu, format pe alte coordonate ideologice şi obişnuit cu un alt gen de discurs. Dînd însă la o parte ceea ce este perimat sau excesiv în scrierile cu pricina, căutînd cu răbdare şi fără prejudecăţi adevărurile prinse sub balast, descoperim o conştiinţă superioară şi responsabilă, un apologet entuziast al valorilor eterne ale credinţei (“dogmele mîntuirii noastre din efemer”), atingînd cu un curaj aproape sinucigaş punctele nevralgice ale modernităţii şi deconspirînd sistematic fondul demagogic al democraţiei politicianiste. Autorul vorbeşte fără înconjur despre lucruri asupra cărora astăzi se tace cu prudenţă, ne amendează uitările timorate şi iresponsabile, comodităţile laşe, complicităţile larvare. Pătrundem, mai ales prin Organizarea minciunii şi Decăderea dogmelor, într-o problematică pe care mentalitatea comună actuală o ignoră, iar el o exacerbează patetic, dar care, dincolo de variaţiile atitudinale, există şi provoacă. Eludarea ei sărăceşte considerabil înţelegerea resorturilor şi tensiunilor lumii moderne, inclusiv a stadiului ei actual (în care ceea ce interbelicii numeau cam de-a valma “iudeo-masoneria”, “hidra masonică”, “oculta internaţională”, “plutocraţia iudaică”, “conspiraţia sionistă” etc. se dovedeşte tot mai mult a fi, dincolo de orice ieftină „psihoză conspiraţionistă”, o realitate planetară proteică şi complexă, deghizată abil în instituţii şi sloganuri “umanitare”, dirijînd instaurarea aşa-numitei “noi ordini mondiale”, fie pe calea curentă a şantajului economic şi a terorismului ideologic, fie pe cea – încă excepţională – a şantajului politic şi a terorismului militar, aşa cum le-am văzut exercitate în ultimii ani în Irak, Serbia, Afganistan sau Libia, dar şi în aria palestiniană, şi cărora mai ales lumea arabă încearcă să le răspundă printr-un terorism la fel de reprobabil, altoit pe un fanatism religios fără precedent în istoria post-medievală).

Volumul Decăderea dogmelor. I. Cum au dizolvat evreii cultura europeană rămîne, fără îndoială, principala scriere teoretică a autorului (şi, de altfel, singura reeditată recent[6]). Cartea trebuie citită pe de o parte prin raportare la contextul epocii în care a fost scrisă (începutul anilor '40), iar pe de altă parte cu o percepţie mai largă decît cea strict ideologică, edificiul teoretic şi analizele exemplificatoare avînd interesante deschideri filosofice şi culturale în genere, precum şi o angajare principial creştină (fără abuzul ortodoxist al altor autori contemporani). Ni se oferă, mai exact, o filosofie a culturii dintr-o perspectivă sui generis. Desigur, e greu să cazi de fiecare dată de acord cu autorul, fie în principii, fie în detalii. Gîndirea este însă stîrnită şi obligată, nu o dată, la exigenţe superioare de ordin logic, dar şi informativ. Autorul este un filosof atipic, îndărătul căruia se simte temperamentul poetului, dar şi al gazetarului militant. Dacă uneori rigoarea analitică se arată obositor de minuţioasă, alteori ea este masiv sacrificată efuziunii polemice şi/sau ispitei metaforizante, ajungîndu-se pînă la tonul exaltat, patetic-moralizator. Oricum, autorul rămîne, în esenţă, consecvent cu sine însuşi, coherent în sistemul lui de referinţă, sprijinit pe o cultură respectabilă[7] (a se vedea şi bibliografia – deşi cam neglijent alcătuită – de la sfîrşitul volumului în discuţie[8]), chiar dacă, poate, nu întotdeauna suficient sau corect asimilată. Dacă ar fi avut răgazul de a reveni, e de presupus că Ilariu Dobridor şi-ar fi consolidat şi şlefuit mai atent opera, mai ales la nivelul expresiei şi al amănuntului tehnic (citate, trimiteri, abrevieri, indicaţii bibliografice, regimul evidenţierilor grafice în text, grafia unor nume proprii etc.). De altfel, volumul fusese conceput ca primul dintr-o ambiţioasă trilogie, ce n-a mai ajuns să fie scrisă.

La o privire superficială, cartea pare născută dintr-o mare ură împotriva rasei evreieşti; la o privire mai adîncă, se vede că ea s-a născut, de fapt, dintr-o mare îngrijorare: cea faţă de destructurarea tradiţiei legitimante a Europei creştine – proces prea sistematic (atunci ca şi acum) spre a nu fi, măcar în parte, unul premeditat. În acest cadru, elementul evreiesc funcţionează, în opinia lui Ilariu Dobridor, ca agent patogen, căci mergînd înapoi, pe firul fiecărei idei dizolvante, dăm invariabil de unul sau mai mulţi autori evrei care s-au străduit s-o impună ca atare. Mai grav încă, autorul diagnostichează, cu o argumentaţie nu întotdeauna uşor de contestat, o treptată “iudaizare” a spiritului european, echivalentă, dincolo de alte aspecte, cu o “sterilizare” a lui (pornindu-se de la dogma – de data aceasta mai mult decît discutabilă – unei aşa-zise “sterilităţi” culturale a “geniului iudaic”, extinse chiar şi asupra domeniului religios!). Evreii devin, astfel, ţapi ispăşitori predilecţi pentru ceea ce Guénon înţelegea prin “criza lumii moderne” (care nu este, în ultimă analiză, decît destructurarea globală a Tradiţiei). Pe de altă parte, ca şi pentru Nae Ionescu în faimoasa şi controversata prefaţă la romanul lui Sebastian[9], asupra rasei evreieşti apasă, crede olteanul, un soi de fatalitate distructivă (“morbul iudaic”) şi autodistructivă (“Pieirea ta prin tine, Israele!”): “Destinul lor este un blestem” – rezultat al “vinei tragice” de a nu-L fi acceptat pe Iisus Hristos, adevăratul Mesia (răstignindu-L pe Mîntuitorul, “pe ei s-au răstignit, fiindcă au rămas fără rod şi fără mîntuire. […] Evreii s-au sterilizat singuri. Suferă? Era firesc, pentru că s-au însingurat” etc.). Dar dacă Nae Ionescu simulează, măcar, înţelegerea impasului tragic al iudaismului, Ilariu Dobridor nu pare dispus să-i acorde acestuia din urmă clemenţă sau compasiune, tratîndu-l cu un radicalism necruţător şi desigur iritant (”… evreii tribulează, noi ne mîntuim”!), temîndu-se parcă, raţional ori doar instinctiv, de cursa “jumătăţilor de măsură”. Tînărului ex-ţărănist îi lipseşte detaşarea filosofică sau ironică faţă de obiectul radiografiat, ceea ce nu-i lipsea, sub un lustru de creştinism compătimitor, rafinatului şi abilului profesor. În general, neliniştile sincere şi indignările sfătoase ale lui Ilariu Dobridor sînt posace şi intempestive, sugerînd o fire “nevricoasă” şi care “nu ştie de glumă”[10].

Pe scurt, Ilariu Dobridor se străduieşte să demonstreze trei lucruri: 1) că evreii ar fi “săraci” spiritual, lipsiţi de originalitate creatoare, parazitînd abil ideile altora şi exploatîndu-le tendenţios; 2) că ei ar imprima inevitabil pseudo-creaţiilor lor ceea ce el numeşte “dominanta moisidică” (absolutizarea unui “concept de bază”, aplicat apoi procustian, ca unică grilă interpretativă, întregii realităţi: “economicul” la Marx, “instinctul/intuiţia” la Bergson, “sexualitatea” la Freud etc.); 3) că toate acestea ar converge în aşa-numita “perspectivă crepusculară”, care ar fi un fel de fatalitate patologică şi dizolvantă, inoculată ca un morb întregii civilizaţii moderne. Caracterul acesta “monoteic”, numit şi “moisism” sau – oarecum blagian – “orizont moisidic”, s-ar opune pervers şi sistematic “normei creştine a culturii europene”, care ar fi “driada” (doi termeni, între care mediază un al treilea). În felul acesta, “certitudinile” sau “dogmele” noastre[11], moştenite din cultura eleno-romană şi din creştinism, ajung la disoluţie una cîte una[12], ceea ce ne azvîrle de la sine în nelinişte şi haos.

În aceste condiţii, “antisemitismul” (în fapt, antiiudaismul) ar fi nu doar legitim, dar chiar vital pentru supravieţuirea lumii creştine tradiţionale. Capitolul final al cărţii evocă în treacăt “noua cruciadă împotriva neamului iudaic”, dar nu recomandă nicidecum violenţa fizică sau exterminarea. Autorul nostru pare mai degrabă adept al soluţiei lui Toma de Aquino, “marele antisemit” (?!), urmînd oneroasa carte a Abatelui Gayraud, L’antisémitisme de saint Thomas d’Aquin (de care Vaticanul de astăzi ar fi foarte stînjenit, dacă n-ar fi înghiţit-o uitarea atît de încăpătoare a “omului recent”): “Evreul este duşmanul lui Iisus; în ordinea creştină el trebuie tratat ca rasă străină şi ostilă, deci exclus de la toate drepturile politice şi cetăţeneşti. Trebuie, totuşi, să le lăsăm libertatea cultului şi să nu-i maltratăm. Căci ei sînt – zice dominicanul doctor angelicus – literele vii care ne reprezintă pasiunea [patimile] Dumnezeului nostru. Pentru aceasta, doar, au fost împărţiţi în toate ţările lumii, pentru ca, suportînd dreapta pedeapsă a unei mari crime, să depună mărturie pentru mîntuirea noastră...” (subl. mea.; este ameţitoare distanţa, trebuie să recunoaştem, faţă de generoasa teorie a “fraţilor noştri mai mari”/i nostri fratelli maggiori, a Papei Ioan Paul II…; astăzi chestiunea devine o dispută peste timp între… sfinţii Bisericii Catolice).

În speţă, la Ilariu Dobridor ar fi vorba de conştientizarea şi apoi de contracararea “pericolului iudaic” pe cale de rezistenţă moral-spirituală la un anumit gen de propagandă mediatică, precum şi de o necesară primenire lăuntrică a lumii creştine (“… nu vor putea fi biruiţi decît în clipa în care cultura europeană va fi eliminat ultimele vestigii ale spiritului lor asiatic”). Pînă la urmă, sîntem tentaţi să deducem, adevăraţii responsabili de ruina Europei sînt creştinii înşişi, ca unii ce s-au lăsat pervertiţi şi manipulaţi mai bine de două secole, “făcînd jocul” subversiunii iudaice. Este exact observaţia pe care o făcea, şase decenii mai tîrziu, un evreu învinuit de “ură faţă de sine”, anume profesorul Israel Shahak, autorul cărţii Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică[13]: “Foarte mulţi neevrei (printre care creştini – preoţi sau laici practicanţi – şi marxişti de toate nuanţele) consideră, într-un mod foarte ciudat, că, pentru a «ispăşi» persecuţiile suportate de evrei, este bine, printre altele, să nu se ridice împotriva nelegiuirilor lor, ba mai mult chiar, să se facă părtaşi la minciunile pioase în ce îi priveşte pe aceştia. Acuzaţia grosolană de «antisemitism» […] este cu atît mai izbitoare prin forţa şi ostilitatea sa cu cît ea este lansată de «prieteni ai evreilor». Existenţa şi vasta influenţă a acestui grup în toate ţările occidentale, dar mai ales în Statele Unite (şi în celelalte ţări anglofone), le-a permis rabinilor şi specialiştilor iudaismului să-şi răspîndească minciunile nu numai fără a fi contestaţi, dar şi primind un ajutor considerabil” (ed. rom., p. 70)[14]. Şi mai departe: “Nu putem examina aici toate consecinţele politice ale acestei situaţii, dar trebuie să privim realitatea în faţă: în lupta noastră împotriva rasismului şi fanatismului religiei iudaice, cei mai înrăiţi duşmani ai noştri nu sînt doar rasiştii evrei (sau cei care exploatează rasismul), ci şi, printre neevrei, cei care în alte privinţe trec drept «progresişti»…” (p. 72). Israel dixit.

Ceea ce pare să-i scape lui Ilariu Dobridor, cu sau fără voie, este altceva: bivalenţa atitudinală a evreilor, care se poartă şi pun problemele cu totul altfel atunci cînd este vorba de ei înşişi, de destinul istoric al lui Israel. Faptul este confirmat cu prisosinţă de statul israelian postbelic[15], ghidat predilect de criterii sioniste (ceea ce-l apropie, în destule privinţe, de regimurile politice de tip teocratic). Popoarele de goim trebuie dezvăţate de propriile rigori religioase, ca şi de orice formă de naţionalism şi tradiţionalism; evreii, în schimb, la ei acasă (în primul rînd în Ereţ Israel, dar şi în multe comunităţi din diaspora), împing credinţa pînă la habotnicie, naţionalismul pînă la rasism, tradiţionalismul pînă la cel mai radical conservatorism! Popoarele de goim trebuie să se dezarmeze, să adopte pacifismul (acea pax judaica despre care vorbea Petre Ţuţea cu referire la era postbelică, în care Statele Unite, “jandarmul” care a supravieţuit funcţional “războiului rece”, ar reprezenta de fapt “golemul” evreimii mondiale), să abolească orice formă de intoleranţă; evreii, în schimb, în propriul lor stat, se înarmează pînă în dinţi (cu larg sprijin american), împing spiritul belicos pînă la etnocid[16], iar intoleranţa pînă la acţiunea teroristă[17] şi pînă la asasinatul politic[18]! În statele de goim, partidele conservatoare (sau pretinse ca atare) sînt permanent şi zgomotos diabolizate de presa evreiască sau proevreiască, în vreme ce în Israel, chiar după asasinarea cvasi-rituală a premierului Rabin, a putut triumfa lejer în alegeri Partidul Likud (ultraconservator), liderului căruia, Benjamin Netanyahu, devenit premier, tocmai îi fusese imputată public şi explicit (inclusiv de către soţia ilustrei victime) responsabilitatea morală a asasinării antecesorului său!

Aceasta este, iarăşi, una dintre principalele observaţii care se desprind şi din rechizitoriul lui Israel Shahak: evreii judecă realităţi echivalente cu măsuri diferite, în funcţie de propriile interese; lucruri pe care nu mai prididesc să le declare monstruoase în ograda altora, în a lor li se par cît se poate de fireşti! Uriaşa maşinărie demagogică a ideologiilor democratice, pacifiste, globaliste, laice şi progresiste pare a fi fost elaborată numai pentru uzul celorlalte state ale lumii (confirmînd parcă cinicele precepte şi tehnici de manipulare din îndelung contestatele Protocoale ale Înţelepţilor Sionului)!

Victimele de ieri, demne de toată compasiunea, ale discriminărilor şi violenţelor naziste dezvoltă astăzi, direct sau prin urmaşi, pe teritoriul de care i-au deposedat pe arabii palestinieni cu concursul marilor puteri aliate, un stat de cel mai radical fundamentalism etno-religios, pe care un Israel Shahak (evreu trecut prin lagărele de exterminare) nu se dă înapoi să-l califice drept “iudeo-nazism” (formulă lansată, pare-se, de un alt evreu “cu ură faţă de sine”: Yehoshua Leibovitch). Aşa stînd lucrurile, “perspectiva crepusculară” de care vorbea acum şapte decenii Ilariu Dobridor nu mai apare atît ca o maladie rasială, cum o voia el, cît ca o strategie dizolvantă, aplicată de “poporul ales” popoarelor “inferioare”[19] (dacă nu în litera, în orice caz în spiritul vechiului precept talmudic Tob şebegoim harog, “Pe cel mai bun dintre goim să-l ucizi!”[20]). Lucrurile sînt mult mai complexe astăzi decît în 1940, iar un Ilariu Dobridor însuşi ar fi fost probabil destul de derutat în faţa acestei complexităţi deconcertante. Poate că el a făcut cîteva observaţii juste, dar acelea se îneacă printre altele vădit exagerate sau vădit desuete. Astăzi problemele se pun aproape cu totul altfel (atunci cînd – tot mai rar – chiar ajung să se pună). Demersul lui Ilariu Dobridor rămîne un simplu capitol incomod din istoria ideilor. Cît despre “dogmele” Europei tradiţionale, ele continuă să “decadă”, cu sau fără contribuţia elementului evreiesc, iar acesta este poate semnalul de alarmă care trebuie reţinut din carte, dincolo de discutabilele explicaţii cauzale.

Este cert că nimeni nu va fi surprins că, o dată cu instalarea comunismului în România (“moşit” din exterior de ruşi, iar din interior mai ales de proaspeţii cetăţeni evrei, cei mai mulţi strămutaţi ulterior fie în Israel, fie în Occident), soarta lui Ilariu Dobridor a fost pecetluită. Scăpat ca prin minune de primul val al terorii, este arestat abia în 1954, la Rîmnicu Vîlcea, unde ducea o existenţă marginală, şi închis mai întîi în penitenciarul de la Craiova, apoi (via Rahova) la Jilava şi la Aiud. Cei zece ani de temniţă grea l-au măcinat fizic şi sufleteşte. Ieşit în 1964 (cînd s-au lichidat închisorile politice), crucea libertăţii s-a dovedit încă şi mai grea decît cea a închisorii. Soţia (cu care a avut un fiu, devenit medic) l-a renegat, cum li s-a mai întîmplat şi altora din aceeaşi categorie (sînt “micile” tragedii personale de care istoria nu se sinchiseşte şi pe care numai Dumnezeu le ştie în toată sfîşietoarea lor realitate). Decepţiile şi marginalizarea socială l-au împins spre singurătate şi alcoolism. Ajutat de Mihai Ralea (paradoxală prietenie!), a reuşit să obţină o slujbă modestă. A mai şi scris cîte ceva, dar fără vlaga şi entuziasmul de odinioară (se păstrează manuscrise ce ar merita să fie cercetate mai îndeaproape). Locuia singur, într-o mansardă, pe strada Roma din Bucureşti, primind ajutor din partea surorii sale Elena, care i-a fost fiinţa cea mai apropiată a ultimilor ani. Putea fi adesea văzut în restaurantul “Feldioara” (mai mult o cîrciumă de cartier, din coasta spitalului de copii “Grigore Alexandrescu”), unde, aproape regulat, după cîteva pahare, le ţinea consumatorilor fulminante discursuri anticomuniste. Urmărit îndeaproape de Securitate, aceasta i-a închis gura mult prea slobodă, pe la începutul lui 1968, maltratîndu-l în mansarda sa din strada Romei şi încuindu-l apoi înăuntru cu lacătul. Alarmată că de o săptămînă nu mai avea nici un semn de la el, sora sa s-a dus să-l caute; a spart uşa cu ajutorul vecinilor şi l-a găsit mort, desfigurat în bătaie şi intrat deja în putrefacţie. A fost îngropat în cavoul familiei din Cimitirul Izvorul Nou (Balta Albă, nu departe de fosta piaţă Leontin Sălăjan). Probabil că nimeni n-ar fi crezut atunci că numele lui avea să se mai reîntoarcă vreodată în sfera publică: regimul comunist părea de nezdruncinat, iar scrierile poetului dobridorean ţineau de mirajul altei lumi, peste care prinsese deja să se aştearnă uitarea, atunci cînd nu se aşternuse oprobriul “proletar”…

Deşi alcătuit înainte de 1989, Dicţionarul scriitorilor români (coordonat de Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu) îl consemnează totuşi (chiar cu mai puţină zgîrcenie decît mai recentul Dicţionar general al literaturii române, scos sub egida Academiei Române). Reeditarea cărţii sale despre evrei, din 1999, care trebuie luată cum grano salis, deşi n-a avut cine ştie ce răspîndire şi ecou, a fost de ajuns ca să-i irite pe mulţi, cu sau fără dreptate. Ilariu Dobridor îşi cîştigase însă dreptul la ea atît prin viaţa, cît şi prin moartea sa. Iar dacă a greşit într-o privinţă sau alta (şi e limpede că a greşit nu o dată), să nu ne încruntăm prea tare: pînă şi mucenicii sînt supuşi omeneştilor greşeli…

Răzvan CODRESCU

---

[1] Etimologic, numele satului vine cel mai probabil de la Dobraia Dolina (Добраиа Долина = “Vale Bună”, în slavonă). Dobrii-dol va fi devenit de timpuriu, prin atracţie fonetică rotacizantă, Dobrii-dor (atestat ca atare încă de pe la 1500: “Dobridoru lu’ Iepure”).

[2] Cum rezultă din arhivele locale. În Dicţionarul scriitorilor români (vol. II, Editura Fundaţiei Culturale Române, Bucureşti, 1998), ca şi în Dicţionarul general al literaturii române (C/D, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2004), figurează o altă dată de naştere: 31 octombrie 1908.

[3] Vezi Istoria literaturii române vechi (3 vols., 1940-1945, reed. 1980, într-un singur volum), dar şi Cărţile populare în literatura românească (2 vols., 1929-1938, reed. 1974).

[4] Să precizăm că pe vremea studenţiei lui Ilariu Dobridor, Nae Ionescu era în faza sa “ţărănistă”. Tînărul student va urma, cu mai multă fidelitate, aceeaşi direcţie politică, de care se va îndepărta treptat abia după 1938.

[5] Despre autorii tradiţionalişti şi ortodoxişti ai anilor ’30 (politiceşte, aproape fără excepţie, oameni de dreapta) se găsesc puţine referinţe critice oneste, netributare stîngismului ideologic şi intelectualismului laic. Călinescu însuşi îi tratează cu destulă maliţiozitate (vezi mai ales capitolele “Tradiţionaliştii” şi “Ortodoxiştii” din Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent). Consultabile rămîn, în această privinţă, pe lîngă volumul citat al lui O. Papadima, sumarul expozeu din Panorama de la littérature roumaine contemporaine (Storia della letteratura romena moderna, în varianta italiană ulterioară) a lui Bazil Munteanu (apărută iniţial la Paris, în 1938, apoi tradusă şi-n alte limbi, iar mai recent editată şi în româneşte: Panorama literaturii române contemporane, Bucureşti, 1996) sau – cu rezerve – prematura sinteză a lui Gh. Vrabie, Gândirismul – istoric, doctrină, realizări (Bucureşti, 1940). Generaţiile postbelice au avut neşansa de a se informa asupra tradiţionalismului românesc dintre cele două războaie mai ales prin prisma unor istorici literari de origine evreiască, de regulă ostili acestuia şi incapabili să înţeleagă pînă la capăt – ca şi C. Dobrogeanu-Gherea odinioară, cum observa G. Călinescu – esenţa lui etno-spirituală (de la poziţia mai ponderată şi în cele din urmă estetizantă a unui Ovid S. Crohmălniceanu pînă la cea inchizitorial ideologizantă a unui Zigu Ornea). În ce priveşte ampla monografie denigratoare “Gîndirea” şi gîndirismul (1975), scrisă la comanda P.C.R., ea rămîne o pată de neşters pe obrazul istoricului literar Dumitru Micu (autor altminteri nu lipsit de calităţi, în alte lucrări ale sale). Este reprobabil că nici după 1989 valorile tradiţionalismului (în ceea ce au ele viabil) nu s-au bucurat de o reconsiderare onestă, continuîndu-se mai degrabă linia detractoare a criticii ideologice (Z. Ornea, L. Volovici, Marta Petreu, G. Voicu etc.) sau supralicitîndu-se grila axiologică a unui postmodernism incult, etnofob şi despiritualizat (I. Bogdan Lefter şi grupul de la Observator cultural).

[6] Ilariu Dobridor, Decăderea dogmelor. Cum au dizolvat evreii cultura europeană, Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, 1999 (272 pp.).

[7] Să menţionăm, în treacăt, că ştia cinci limbi străine (franceză, germană, italiană, engleză şi spaniolă), iar o pe a şasea, maghiara, o va deprinde sumar mai tîrziu, în temniţa Aiudului, de la un deţinut politic cu origine ungurească.

[8] Ed. 1999 – pp. 255-265.

[9] Apărut în 1934. Pentru o ediţie mai recentă, incluzînd şi continuarea determinată de scandalul succesiv, cf. Mihail Sebastian, De două mii de ani. Cum am devenit huligan, Editura Humanitas, Bucureşti, 1990 (prefaţa lui Nae Ionescu: pp. 7-25; o broşură cu traducerea franceză a acestei prefeţe a fost tipărită la Paris în 1997: La question juive et la réponse d’un orthodoxe des anées trente; o editură stupidă din România, Antet, în anul 2000, a reeditat textul… retradus din franceză!).

[10] Se poate ridica, într-adevăr, şi întrebarea dacă nu cumva acestea fac parte din lotul acelor lucruri de maximă gravitate, ce n-ar trebui să admită bagatelizare. În relativul percepţiei curente, autorul poate părea teribilist şi chiar ridicol; în absolut, însă, n-ar fi exclus ca dreptatea să fie tocmai de partea lui. Altfel spus, s-ar putea întîmpla ca, din exigenţe de “civilizaţie” sau “cumsecădenie”, noi să ne înşelăm uneori asupra diagnosticelor şi urgenţelor “terapeutice” ale crizelor pe care le tranzităm. Imperativul contemporan al toleranţei (care n-are mai nimic de-a face cu sensul toleranţei creştine, cum am încercat să arăt cu alt prilej, ci este mai degrabă un precipitat ideologic ad usum populi) lasă loc pentru o atare primejdie potenţială.

[11] Ca şi Blaga în Eonul dogmatic, Ilariu Dobridor dă cuvîntului “dogmă” un sens mult lărgit, ce nu se suprapune în nici un caz cu cel strict teologic.

[12] Dogma etică (mai ales cu freudismul), dogma logică (mai ales cu bergsonismul), dogma estetică (mai ales cu proustianismul), dogma socială (mai ales cu marxismul), dogma politică (mai ales cu “iudeocraţia” mondialistă a Ligii Naţiunilor – ulterior Organizaţia Naţiunilor Unite, ajunsă astăzi un for mai degrabă decorativ), dogma cosmologică (mai ales prin relativismul einsteinian), ca şi metafizica tradiţională (subminată, crede autorul, mai ales de “empirismul aprioric” al fenomenologiei husserliene). Se simt în discursul lui Ilariu Dobridor ecouri din Drumont, Chamberlain, Spengler, Massis, Sombart, Maritain, Berdiaev, Crainic, Nae Ionescu, Blaga etc. – unele prin lecturi directe, altele prin intermediari.

[13] Ed. engl. 1994; ed. fr. 1996; ed. rom. 1997 (Editura FRONDE, Alba Iulia-Paris, trad. din lb. fr. de Domnica Ciucă). Cf. şi ampla prezentare descriptivă apărută în mai multe numere consecutive ale revistei Puncte cardinale (noiembrie 1997-mai 1998), sub titlul “O radiografie evreiască a «iudeo-nazismului». Prezentarea cărţii Povara a trei milenii de istorie şi religie iudaică a lui Israel Shahak”. O poziţie asemănătoare în multe privinţe are şi un alt deconspirator evreu, mai tînărul profesor new-yorkez Norman G. Finkelstein, în The Industry of Holocaust, Verso, London-New York, 2000, ed. a II-a 2001 (trad. rom. de Nicolae Năstase: Industria Holocaustului, Editura Antet XX Press, f.l., f.a.), din care spicuiesc: “Această carte constituie o descriere şi o punere sub acuzare a industriei Holocaustului”, care “este o reprezentare ideologică a holocaustului nazist […]. În această ofensivă ideologică, […] invocarea persecuţiilor istorice are scopul de a îndepărta criticile din prezent. […] Schema Holocaustului explică antisemitismul strict ca pe o ură iraţională a gentililor [neamurilor] împotriva evreilor. Acest tip de abordare înlătură posibilitatea ca animozităţile faţă de evrei să fie fundamentate printr-un conflict de interese real […]. Invocarea Holocaustului a fost un şiretlic menit să delegitimeze orice critică adusă evreilor…” (neevreii servili contribuind din plin la succesul planetar al acestei mistificări, considerate de unii “minciuna secolului”).

[14] Situaţii de genul acesta se constată astăzi curent, inclusiv în lumea românească; o bună parte din oamenii politici şi intelectualii noştri de stînga (şi nu numai), zeloşi să intre în graţiile influentelor cercuri plutocratice care constituie establishment-ul actual, acceptă necondiţionat orice abuz evreiesc, sau măcar tac asupra lui, calificînd în schimb, fără nici o ezitare, orice manifestare de naţionalism sau tradiţionalism românesc drept “reacţionarism”, “şovinism” (termen în care “antisemitismul” este ca şi implicit), “fundamentalism” etc. Unora ca aceştia, în lumea românească antecomunistă, li se spunea îndeobşte “jidoviţi” (urît cuvînt!), iar Octavian Goga, în Mustul care fierbe (Bucureşti, 1927), prefera să-i numească, mai plastic, şabăs-goim, “creştini de sîmbătă/sabat” (prin analogie peiorativă cu acei creştini sărmani care erau tocmiţi pe mai nimic pentru a mătura sinagogile după adunările de sabat, cînd evreii – care-i priveau, se înţelege, cu dispreţul corespunzător – aveau interdicţie sacră să desfăşoare activităţi lucrative).

[15] Înfiinţat, prin decret O.N.U., în 1948. Noua realitate istorico-politică aruncă în desuetudine multe dintre consideraţiile lui Ilariu Dobridor, care înţelege să insiste riscat asupra condiţiei de “popor fără patrie” a evreilor, exploatînd pro domo vechea paradigmă a “jidovului rătăcitor” (“Sînt blestemaţi să nu fie niciodată o naţiune şi, deci, să nu se integreze niciodată naţional. Naţiunea este produsul dintre istorie şi geografie, iar evreii sînt un popor fără spaţiu. N-au rădăcină. Plutesc – ca microbii” etc.). Nu este decît una dintre cecităţile autorului (care împărtăşea astfel, necritic, unul dintre clişeele antiiudaismului germano-francez de secol XIX). Marea sa cecitate rămîne însă contestarea globală a forţei creatoare a “geniului iudaic”, pe care-l abordează şi-l defineşte unilateral, numai în relaţia de adversitate cu creştinismul (văzut mai ales ca ordine istorică).  

[16] Cum a putut fi calificată uciderea a peste 10000 de palestinieni numai în 1968.

[17] Din documentaţia Naţiunilor Unite cu privire la terorismul internaţional (rapoarte din 15 noiembrie 1972, prezentate în Adunarea Generală şi în Consiliul de Securitate), preluate de Emmanuel Ratier în cartea sa Les guerriers d’Israël. Enquête sur les milices sionistes (Facta, 1996, tradusă de curînd şi în româneşte, dacă nu mă înşel), rezultă că mulţi dintre liderii statului israelian din ultimele decenii, de la Menahem Begin la Yitzahak Rabin, au fost în tinereţe terorişti notorii în numele sionismului (prefăcut în “onorabil” om politic, ex-teroristul Menahem Begin a primit în 1978… Premiul Nobel pentru Pace, iar ex-teroristul Yitzahak Rabin – ajuns un premier nu destul de intransigent – a fost asasinat în 1995 de un neo-terorist evreu ultraortodox!). Declaraţia de acum cîţiva ani a premierului israelian Ariel Sharon (“Regret că nu l-am lichidat pe Yasser Arafat acum 20 de ani”!), care a consternat mapamondul (dar pe care Washingtonul “s-a abţinut s-o comenteze”!), trimite spre aceeaşi paradigmă.

[18] Anul 1995 – decretat, la iniţiativa şi presiunile cercurilor evreieşti internaţionale, “An al Toleranţei” (la o jumătate de secol de la încheierea celui de-al doilea război mondial) – avea să se încheie, din păcate, cu răsunătorul asasinat politic comis, chiar în Israel, de studentul talmudist Yigal Amir asupra premierului “trădător” Yitzahak Rabin!

[19] Nu-i vorba aici de vreo interpretare exagerată şi tendenţioasă a raportului evrei-neevrei, generată de o poziţie “antisemită”. Influentul rabin A. Cohen (Talmudul, Editura Hasefer, Bucureşti, 1999, p. 116), ca să iau un exemplu foarte recent, nu lasă loc nici unui echivoc pe tema aceasta: “Populaţia pămîntului poate fi împărţită între Israel şi celelalte naţiuni luate în bloc. Israel este poporul ales: dogmă capitală”.

[20] Sînt şi cazuri contemporane în care preceptul s-a aplicat efectiv. Printre sfinţii recenţi din calendarul creştin se numără, de pildă, Noul Sfinţit Mucenic Filumen, hăcuit cu toporul de un grup de evrei sionişti la Fîntîna lui Iacov, în 1979. (Părintele Arhimandrit Filumen, cipriot de origine, călugărit de la 14 ani, veghea asupra aşezămîntului monahal creştin-ortodox de la Fântâna lui Iacov din Samaria şi avea 66 de ani cînd a suferit mucenicia.) Mult mai mult au avut însă de pătimit din partea evreilor sionişti musulmanii. Cazul cel mai cutremurător rămîne cel al asasinului în masă Baruh Goldstein, care pe 25 februarie 1994 a pătruns în mocheea din Hebron şi a deschis focul automat asupra musulmanilor aflaţi în rugăciune, făcînd peste trei sute de victime. Sînt fapte care cutremură şi ridică întrebări grave, dar care nu pot deveni în nici un caz incriminatoare sau definitorii pentru ansamblul poporului evreu (şi nici măcar pentru ansamblul oficialităţilor statului izraelian). A te preface însă că aceste probleme nu există este la fel de nedrept ca şi a culpabiliza fără discernămînt. 

Peisaj doljean