PE CINE DERANJEAZĂ SIMBOLURILE CREŞTINE ?

PASTORALĂ LA NAŞTEREA DOMNULUI

† S E B A S T I A N,
cu darul lui Dumnezeu Episcop al Slatinei şi Romanaţilor,
iubitului nostru cler şi popor har, pace şi milă

de la Dumnezeu, Tatăl nostru,
iar de la Noi arhiereşti binecuvântări!

Preacucernici şi Preacuvioşi Părinţi,
Preacuvioase Maici,
Iubiţi credincioşi şi credincioase,

Sărbătorim în fiecare decembrie Naşterea Celui ce este „chipul” lui Dumnezeu-Tatăl (Coloseni 1, 15; II Corinteni 4, 4; Evrei 1, 3), adică „icoana” Sa. Şi n-am fi avut astăzi decât o cunoaştere foarte limitată despre Dumnezeu-Părintele, dacă nu ni L-ar fi descoperit pe Acela Fiul Său întrupat (Matei 11, 27 şi Luca 10, 22), pogorârea Sa pe pământ dând Dumnezeirii un chip şi o icoană şi făcându-ne accesibilă, astfel, calea ce duce la îndumnezeire. De aceea, a respinge chipul şi icoana Sa înseamnă a refuza comuniunea cu El.
Acest lucru se cere afirmat cu tărie într-o vreme în care chipul, adică icoana şi celelalte însemne creştine – expresii şi reprezentări ale comuniunii sfinte – sunt atacate cu o agresivitate de neînţeles într-o lume care, formal, a proclamat drept „zeu” toleranţa. Vă amintiţi, însă, de aşa-numitul „război al icoanelor” de acum trei ani, când unii compatrioţi de-ai noştri au cerut – culmea, tocmai „în numele democraţiei”! – expulzarea icoanelor din şcoli, iar Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării, în virtutea aceleiaşi „democraţii”, a constatat „nocivitatea” sfintelor icoane? Sunteţi la curent, apoi, cu recenta decizie a Curţii Europene pentru Drepturile Omului, prin care a fost incriminată prezenţa crucifixelor în şcolile din Italia? Nu vi se pare că am mai văzut clişeele acestea? Ba da… însă în „era dictaturii comuniste”, când ne erau prigonite însemnele şi manifestările religioase de către un regim care, cel puţin, îşi asuma pe faţă ideologia atee.
De data aceasta, surpriză! Avem de-a face cu o toleranţă dusă până la fanatism… Or, cine ar fi crezut că şi toleranţa îşi poate avea fanaticii ei?!… Multă vreme, personal am considerat că cel mai mare rău al libertăţii greşit înţelese este „cultivarea” nepăsării şi a indiferentismului religios. Constat însă că „cineva” şi-a pierdut cu totul răbdarea şi bate din picior nemulţumit de ritmul prea lent (?!) al secularizării şi descreştinării. Pe cine, oare, deranjează sfintele icoane şi crucifixele? Într-o lume care cultivă cu insaţietate „imaginea” prin televiziune şi internet, pe cine supără „imaginile” sfinte ale simbolurilor noastre religioase? Nu vi se pare decizia autorităţilor Uniunii Europene, cu privire la interzicerea crucifixelor în şcoli, ridicolă? Sau este, de fapt, aceeaşi obsesie a Revoluţiei franceze, care tocmai a dezbrăcat uniforma stalinistă pentru a-şi pune, de data aceasta, papionul european?

Iubiţi fraţi şi surori în Domnul,

Am crezut, în decembrie ‘89, că democraţia înseamnă inclusiv libertate religioasă şi, pentru aceasta, am consimţit cu toţii la toleranţă. De aceea, consider că avem tot dreptul acum ca, privind cum ne sunt „demonizate” reprezentările creştine, sub pretextul unei „toleranţe intolerante”, să ne întrebăm dacă nu cumva avem de-a face, de fapt, cu o „demono-craţie”, iar nu cu o democraţie autentică! Pentru că, dacă imaginile (adeseori imorale) promovate de televiziune şi internet sunt tolerate, imaginile sfinte, adică icoanele, de ce sunt intolerabile? Dacă marşurile stradale ale persoanelor care cer dezincriminarea păcatelor împotriva firii sunt morale, simbolurile religioase de ce sunt „imorale”? Şi dacă prostituţia şi drogurile se cer, până şi de către cea mai înaltă instituţie a Statului, dezincriminate, de ce sunt condamnate crucifixele? Ce sunt mai nocive – imaginile sfinte, ori cele imorale? Ce provoacă mai mult pervertirea firii omului şi pierderea echilibrului fiinţei lui – simbolurile noastre religioase, ori demonstraţiile neruşinate şi sfidătoare ale unor persoane care au nevoie mai degrabă de doctor decât de legi speciale? Şi ce afectează mai mult coeziunea familiei şi sănătatea spirituală a unui popor – afişarea însemnelor religioase, ori dezincriminarea şi liberalizarea prostituţiei şi a drogurilor, fie ele şi uşoare?

Dragii mei,

Cred că a venit vremea să ne întrebăm şi să căutăm cu toţii un răspuns cât se poate de clar: Pe cine deranjează simbolurile noastre creştine în Europa, câtă vreme ele sunt vechi de 2000 de ani, iar popoarele ei s-au născut toate pe rând în cristelniţa Sfântului Botez şi a Mirungerii creştine? Cu ce impietează o identitate, mai sigură şi decât vârsta însăşi a naţiunilor creştine europene? Cine are interes să schimbe prematur istoria şi cultura bătrânului continent, mai înainte ca acesta să agonizeze singur, sub spectrul secularizării şi descreştinării ce îi pândesc avide ultimele zvâcniri de spiritualitate?
De aceea, la o zi sfântă precum cea de astăzi, în care sărbătorim mai bine de 2000 de ani de când „Cuvântul S-a făcut trup şi S-a sălăşluit între noi…” (Ioan 1, 14) ca Icoană şi Chip al Tatălui, nu ne rămâne decât să ne rugăm şi să luptăm ca Binele să se arate, ca totdeauna de altfel, mai puternic decât răul; ca tot ce avem mai sfânt şi mai valoros în noi să nu poată fi niciodată răpus de o logică cel puţin stranie, a unei democraţii interpretate într-un mod halucinant.

Să ne păstrăm cu sfinţenie însemnele religioase, obiceiurile şi datinile sfinte, pentru ca tăvălugul globalizării să nu ne poată înghiţi tot ceea ce a mai rămas creştinesc şi românesc în noi – credinţa şi cultura străbună!

Să ne rugăm Dumnezeului întrupat, şi pentru aceasta zugrăvit în icoane şi reprezentat prin însemne sfinte, să ne păzească de toţi duşmanii credinţei şi culturii noastre, aşa cum a fost păzit şi Pruncul Sfânt de mânia celor ce au vrut să-I ia viaţa încă de la Naşterea Sa!

Să sărbătorim Crăciunul creştineşte şi româneşte, bucurându-ne de tot ceea ce am moştenit de la strămoşi şi împărtăşind fiilor şi urmaşilor noştri tezaurul acesta sfânt al unei istorii şi tradiţii de două ori milenare!

Al vostru către Domnul rugător,† SEBASTIAN
EPISCOPUL SLATINEI

ŞI ROMANAŢILOR
Sursa: episcopiaslatinei.ro

Uciderea pruncilor

(cei 14000 de prunci ucişi din porunca lui Irod

sînt pomeniţi de Biserică pe 29 decembrie)

BOIERIA PE DE "ROST"

În pragul Crăciunului şi cu o săptămînă înainte de onomastica fostului deţinut politic Jacques-Vasile Iamandi (căruia îi este dedicat) a apărut numărul pe decembrie 2009 al revistei Rost, în care este inclus şi micul portret de suflet pe care-l reproduc mai jos.

LA MULŢI ANI "nemuritorului Jacques" şi revistei Rost (care a împlinit 7 ani de apariţie neîntreruptă - şi care nu se pregăteşte pentru cel de-al 8-lea, ci pentru încă 7)!

UN SENIOR PENTRU NELINIŞTEA NOASTRĂ

Dacă ar avea, pe lîngă atîtea numeroase calităţi, şi darul sau răbdarea scrisului, d-l J. V. Iamandi ar putea face un best-seller din romanul vieţii sale. O viaţă de peregrinări şi aventuri trăite nu o dată la limita riscului suprem, dar care n-a eşuat nici o clipă în simplu experimentalism, ci a fost constant străluminată de principii şi idealuri: de la prima tinereţe legionară, marcată de entuziasmul jertfelnic al unei întregi generaţii, trecînd prin clandestinitatea vieţii de fugar din anii stalinismului, prin experienţa exotică a Legiunii Străine franceze (de unde s-a întors străbătînd China pe jos), prin teroarea temniţelor şi lagărelor comuniste, prin lunga odisee a exilului, pînă la deziluziile unei repatrieri tîrzii într-o Românie postcomunistă care este încă departe de a-şi fi regăsit reperele.
Traseul său existenţial seamănă într-o oarecare măsură cu cel al unui alt personaj aristocratic cu structură de Don Quijote: mai vîrstnicul şi regretatul prinţ Ilie-Vlad Sturdza (trecut la rîndul său prin Legiunea de acasă, prin Legiunea franceză, prin dramele exilului), care a apucat să pună pe hîrtie cîte ceva, dar mult prea puţin în raport cu cele trăite de-a lungul şi de-a latul lumii, sub fatalitatea istorică a unui „secol nebun”. O nebunie destructivă căreia anumite firi alese au înţeles că nu i se poate răspunde onorant decît printr-o altă nebunie – una nobilă şi mărturisitoare, în sens paulinic şi donquijotesc.
Practicant redutabil în tinereţe al mai multor sporturi (box, rugby etc.), luptător şi conspirator necuminţit de vremuri, visător generos al unei ordini mai bune, amestec rar şi indefinit de vitalism şi idealism seniorial, „nemuritorul Jacques” (cum inspirat l-a numit mai demult prietenul Claudiu Târziu), deşi cu inima obosită de truda anilor, păstrează şi astăzi, octogenar, o seducătoare tinereţe interioară, care dă pe din afară prin ochii albaştri şi pe chipul deopotrivă distins şi destins, gata parcă mereu de o nouă aventură primenitoare, de reacţia vie şi trează la toate strîmbătăţile sau micimile veacului.
„Reacţionarul” acesta incorigibil nu vorbeşte peste măsură de mult, dar ştie să se aprindă vorbind, iar în clipele de graţie se lasă înduplecat să povestească, plin de un haz poznaş, din preaplinul unei vieţi care se refuză şi nostalgiei posomorîte, şi îngrădirilor senectuţii. E în verbul lui un fel de vervă miezoasă, de o înţelepciune vioaie şi neostentativă, greu de reprodus sau de imitat. Face de regulă figura unui conviv generos, capabil să însufleţească şi să se însufleţească, să dăruiască şi să se dăruiască, boiereşte, mai cu seamă cui simte că înţelege şi că merită.
Tăiat din stofa de cel mai bun preţ a boierimii de altădată, cavaler nedezminţit în toate înţelesurile cuvîntului, „nemuritorul Jacques” este poate o ipostază pe cale de dispariţie a umanităţii, dar şi o dovadă vie a potenţialităţilor ei fascinante, pe care Dumnezeu ne-a lăsat-o la îndemînă în acest tîrziu al istoriei, ca să nu ne uităm pînă la capăt şansa de a fi mai mult decît sîntem.
Cred, de aceea, că prezentul număr din revista Rost, dedicat d-lui J. V. Iamandi, este nu doar o reverenţă faţă de trecut, ci şi o nădejde în încă posibila în-dreptare a viitorului după o altă măsură umană: cea a nobleţii care onorează şi obligă deopotrivă.
Dacă „nemuritorul Jacques” n-ar fi existat, m-aş fi străduit să-l inventez. Pentru că însă există, m-am străduit doar să-i schiţez portretul, nemîngîiat de a nu fi un zugrav mai priceput, dar încrezător că puterea modelului va lucra dincolo de neputerile mele, spre folosul unui secol care va fi unul al regăsirii rectitudinii pierdute... sau nu va mai fi - în sens tare - deloc.

Răzvan CODRESCU

CRĂCIUNUL: TRADIŢII ŞI ETIMOLOGII

Teodora Roşca: Naşterea Domnului

(Expoziţia de icoane pe sticlă a pictoriţei Teodora Roşca,

"Poveste de Crăciun", este deschisă pînă în data de 11 ianuarie

la Casa de Cultură a MAI - Foaierul "Nicolae Grigorescu",

str. Mihai Vodă 17, sector 5, Bucureşti)

Naşterea Domnului sau Crăciunul

Sărbătorirea Naşterii Domnului (eveniment despre care Evangheliile nu oferă detalii cronologice) a fost rînduită de Biserică abia în secolul al IV-lea – iniţial pe 6 ianuarie (zi care, după teologii primelor veacuri, ar fi corespuns şi zilei a şasea a creaţiei, cînd Dumnezeu l-a făcut pe om), apoi pe 25 decembrie (zi a solstiţiului de iarnă după calendarul iulian, cînd în vechime se sărbătorea, în cadrul cultului lui Mithra, naşterea Soarelui[1] – Natalis Solis Invicti). După noua dată (aleasă, desigur, şi pentru a contracara cultul mithraic sau Saturnaliile păgîne), Naşterea Domnului a fost celebrată pentru prima oară la Roma în 354, iar la Constantinopol în 375. Ea a fost ţinută multă vreme (la Vatican pînă în secolul al XIII-lea) şi ca început al anului bisericesc, indentificat cu Anul Nou (ceea ce explică faptul că la noi Anul Nou actual – 1 ianuarie – mai este încă numit pe alocuri şi “Crăciunul cel mic”).
La români, sărbătoarea poartă de timpuriu şi numele nebisericesc de Crăciun, predilect în toate mediile populare. Originea cuvîntului Crăciun este una foarte controversată. S-au propus fel de fel de ipoteze etimologice (din latină, din tracă/geto-dacă[2], din slavă[3]). Cea mai credibilă – deşi nu lipsită de dificultăţi – pare explicarea cuvîntului prin latina populară (Alexandru Rosetti), anume prin creationem, “creaţie”, “naştere”, dar şi “copil”. Alexandru Ciorănescu susţine această etimologie (căreia îi explică mulţumitor şi evoluţia fonetică), dar avertizează că trebuie pornit de la sensul de “copil” (Crăciunul ar fi fost o veche denumire a Pruncului Iisus), iar nu de la cel de “creaţie” (care ar contrazice flagrant dogma creştină: “născut, nu făcut”). Scrupulul teologic e lăudabil, numai că, dincolo de echivalenţa universală dintre naştere şi facere în limbajul curent (“chinurile facerii”, “a face copii”, “mama care l-a făcut” etc.), creationem (care nu-i termen bisericesc, ci popular), chiar în sensul de “creaţie”, se poate referi nu neapărat la Pruncul în sine, cît la înnoirea Lumii/Creaţiei divine prin Întrupare (în consonanţă, de altfel, cu credinţele ciclicei renaşteri a firii din aşa-numitele “religii cosmice”). Poporul îşi va fi tălmăcit noua religie în termenii celor vechi, de unde şi ceea ce s-a numit “creştinismul cosmic” (a cărui arie chiar se acoperă în mare – şi probabil nu întîmplător – cu cea a circulaţiei cuvîntului Crăciun). Dar şi teologic se vorbeşte de Întrupare ca de o nouă creaţie a lumii, în sensul unei restauratio (cf. D. Stăniloae, Iisus Hristos sau restaurarea omului), a unei înnoiri a toate întru Hristos – Cuvîntul (Logos-ul) creator al lui Dumnezeu.

Moş Crăciunul

Oricum ar fi fost, sensul etimologic s-a pierdut mai tîrziu, iar sărbătoarea a fost repersonificată folcloric în “Moş Crăciun” – personaj comparabil în unele privinţe cu tradiţia spaniolă a Regilor Magi (după Al. Ciorănescu), dar în şi mai mare măsură cu tradiţia neaoşă a “moşilor” (strămoşi mitici, arhetipali). Fantezia populară a făcut din Crăciun proprietarul staulului în care a născut Fecioara, atribuindu-i şi o soţie, Crăciuneasa, socotită în unele părţi patroana moaşelor (ca una ce a moşit-o pe Maica Domnului), desigur fără nici o legătură cu “Crăciuniţele” nurlii de astăzi, croite după modelul majoretelor americane. Crăciun ar fi fost ostil oaspeţilor nepoftiţi şi soţiei sale, pe care ar fi pedepsit-o cu tăierea mîinilor pentru ajutorul dat străinilor fără aprobarea sa. Femeia s-ar fi vindecat însă vîrîndu-şi cioatele în scalda Pruncului, ba chiar, într-o variantă, Maica Domnului i-ar fi dăruit mîini de aur. În faţa acestei minuni, Crăciun s-ar fi spăşit şi ar fi venit la credinţă (topos-ul clasic al evreului rebarbativ şi convertit printr-o minune pilduitoare). În unele colinde populare este chiar numărat cu sfinţii, şezînd “lîngă Bunul Dumnezeu”. Nu-i exclus ca sub întruchipările lui Crăciun şi a Crăciunesei să se ascundă două străvechi divinităţi locale, reinterpretate popular în noua perspectivă creştină. În alte colinde populare, îşi dispută întîietatea, în jurul unei mese întinse în rai şi cu sfinţii mai mici de jur-împrejur, “Bunul Dumnezeu” (în ipostaza Fiului), “Bătrînul Crăciun” şi “Sfînt Sfîntul Ion” (Botezătorul, desigur), ultimii doi lăudîndu-se a fi “mai vechi de zile” decît Hristos, de vreme ce unul I-a vegheat naşterea, iar altul L-a botezat!

Între Moş Gerilă şi Santa Claus

“Moş Crăciunul” reprezentat astăzi în sanie trasă de reni, costumat în roşu coca-cola şi cu sacul doldora de dulciuri şi jucării, nu ţine deloc de vechile tradiţii româneşti, ci reprezintă, ca şi pomul (bradul) de Crăciun, un împrumut tîrziu din lumea apuseană, neatestat la noi înainte de sfîrşitul secolului al XIX-lea, cu unele reminiscenţe laicizate din atributele Sfîntului Nicolae (marele dăruitor, numit şi el în folclor “Moş Niculae”) – de unde şi denumirea de Santa Claus (Nic[o]laus)[4]. Comu­niştii noştri îl rebotezaseră Moş Ge­rilă (după Ded’ Moroz, „Moş Gerul” slav, uzînd însă şi de analogia cu un personaj fantastic din bas­mele populare, variantă locală mai pitorească a lui Jack Frost), pentru a estompa pe cît cu putinţă fondul religios al sărbătorii (cum se încearcă şi astăzi în Occident, prin substituirea lui Christmas cu X-mas – tendinţă departe încă de generalizare).
Descreştinarea lumii contemporane se reflectă întristător şi în desa­cralizarea Crăciunului: “omul recent” e mai preocupat de brad şi de darurile “Moşului” decît de scenariul Nati­vi­tăţii, pe care aproape că-l ignoră. Numele paralel de Crăciun dat sărbătorii Naşterii Domnului va fi contribuit şi el la această “uitare” treptată a temeiului evanghelic. În Occident, bunăoară, deşi fronda împotriva tradiţiei religioase este astăzi mai mare decît la noi, numele curent al sărbătorii rămîne grăitor prin sine însuşi (Christmas, Christfest, Nativité, Navidad, Natale etc.)[5], fără altă concurenţă, ca să nu mai vorbim de puternicul caracter mnemotehnic al ieslelor reprezentate figurativ în spaţiul public (chiar dacă adeseori ni se par – sau chiar sînt – de prost-gust, ilustrînd invazia generală a kitsch-ului, mai veche în Apus decît în Răsărit).

Moş Ajunul

Ajunul Crăciunului apare şi el personificat în chipul u­nui moş cumsecade, frate mai mic al lui Moş Crăciun şi despre care se spune că ar fi fost păstor de oi sau de capre: Moş Ajunul. Acesta pare mai autohton decît Moş Crăciunul actual, de import occidental (şi în mare măsură mercantilizat).
Ro­mâ­nul – nu cel tradiţional, ci cel mai dincoace – se pune să che­fuiască încă din seara de ajun a marelui praznic (dacă nu cumva chiar din 20 decembrie, de la Ignat, o dată ce taie porcul şi se simte dator să-i facă “pomana”!), cînd în unele părţi se crede că vin şi sufletele morţilor să petreacă laolaltă cu cei vii. Ca atare, pe masă se pune hrană anume şi pentru ei (s-ar zice însă că morţii, destul de ponderaţi, nu prea trag la carne, ci mai degrabă la colaci, turte şi cozonaci, care se împart cu precădere). Copiii umblă cu Moş Ajunul (“Ne daţi ori nu ne daţi...?”) şi primesc mai ales nuci şi covrigi. E bine să se împartă bucate, atît în numele morţilor, cît şi ca semn de bel­şug, fiind răstimpul prin excelenţă al darurilor (ale lui Dumnezeu către Fire, ale Firii către oameni şi ale oamenilor unii către alţii). Lipsa reciprocităţii în această privinţă e rău văzută, iar pe alocuri se crede că zgîrciţii încasează pedepse de la Moşul (cele mai grele fiind ale acelora care nu-i primesc pe ură­tori în “noaptea mare-a lui Ajun”)[6].
Dăruitul de bani pentru “colindat” nu intra cîtuşi de puţin în optica tra­di­ţională (fiind vorba şi de o lume a economiei domestice, bazate mai mult pe troc decît pe monedă); el s-a încetăţenit abia în mahalale oraşelor (mai ales o dată cu “ţigănizarea” colin­datului, la care sîntem astăzi martori neputincioşi).

Actanţii evanghelici ai Crăciunului

Cea mai simplă şi mai sigură recuperatio creştinească a “spiritului Crăciunului” şi a semnificaţiilor originare ale sărbătorii stă la îndemînă prin Biserică şi Scriptură. În strălumina lor, devin mai transparente şi adevăratele tradiţii autohtone, născute organic din viaţa religioasă a trecutului nostru mai mult sau mai puţin îndepărtat[7].
Ca şi Iosua, Iisus redă pe evreiescul Ioşua sau Ieşua, nume ca­­re în­seamnă “Dumnezeu este (Cel ce dă) mîntuirea”, deci “Mîntuitorul”, sal­va­­­­­torul di­vin al omului şi al lumii. Acesta este şi nu­mele propriu al Domnului (echivalentul a ceea ce numim astăzi “nume de botez”), descoperit de în­­ger lui Iosif (Matei 1, 21: “Ea va naşte Fiu şi vei chema numele Lui Iisus, căci El va mîntui poporul Său de păcatele lor”). În orto­doxia românească s-a im­pus grafia Iisus (for­­­­ma Isus fiind re­ceptată ca ne­ortodoxă). Există o anumită tendinţă ca Mîntuitorul să fie numit Iisus mai ales atunci cînd se face referinţă cu precădere la omenitatea Sa (“Fiul Omului”) şi Hristos (“Unsul [lui Dumnezeu]”, echivalent al ebr. Masiah, “Mesia”) mai ales atunci cînd se face referinţă cu precădere la dumnezeirea Sa (“Fiul lui Dumnezeu”). Întruparea lui Dumnezeu, Naşterea Fiului în timp, din Maică neprihănită, spre restaurarea şi îndumnezeirea omului (“Dumnezeu S-a făcut om pentru ca şi omul să se facă dumnezeu – nu după fire, dar după har”) este placa turnantă a istoriei (de la Naşterea Lui trupească se numără anii, înainte şi înapoi) şi temeiul dumnezeiesc al soteriologiei creştine (numai Cel fără de păcat ne putea scoate din stricăciunea condiţiei căzute). Colindele exprimă ingenuu acest mare adevăr teologic: “Pe Fiul Cel din vecie/ Mi L-a trimis Domnul Mie,/ Să se nască şi să crească,/ Să ne mîntuiască”.
Pentru numele Maicii Domnului (cea “binecuvîntată între femei”) – Maria (Maryam, Miryam) – s-au avansat peste 60 de soluţii etimologice. Cu o altă semnificaţie, ca formă feminină a numelui Marius (pus în legătură cu maritus, “căsă­torit”, de la maritare, “a se căsători”), Maria exista şi în limba latină, dar aceasta n-are nimic de-a face cu numele biblic, perpetuat prin creştinism. După Fericitul Ieronim (traducătorul Vulgatei), Maryam s-ar compune din mar (“picătură”) + yam (“mare”), deci “picătură [de apă] de mare”, în lat. stilla maris, de unde poate, prin auzire sau decodare greşită, Stella maris de mai tîrziu (celebru imn marianic occidental). În aramaică (limba curentă a timpurilor evanghelice), Maryam înseamnă “doamnă”, “stăpînă”. Dar numele evreiesc Maryam sau Miryam poate fi şi de străveche origine egipteană, trăgîndu-se, după unii, din verbul mri, “a iubi”, cu sufixul afectiv ebraic –am, deci “cea dragă”, “cea iubită”. În orice caz, Maria din Nazareth reprezintă “Noua Evă”, noua paradigmă a feminităţii, reunind tainic maternitatea şi fecioria. Prin Fiat-ul ei rostit dinaintea Arhanghelului Gavriil (“Fie mie după cuvîntul tău...”) firea omenească consimte liber la planul divin al mîntuirii şi se face împreună-lucrătoare cu adevăratul Dumnezeu.
Logodnicul Mariei, dreptul Iosif (Yoseph, Josephjah), poartă nume derivat regresiv de la ebr. Josephjah, “Dumnezeu a adăugat” (vb. jasaf sau yasof, “a adăuga” + jah, prescurtarea numelui divin Jahve). El trece formal drept tatăl lui Iisus în ordinea civilă, iar catolicismul are un cult aparte pentru Sfînta Familie (Iisus, Maria, Iosif).
Steaua vesteşte din ceruri naşterea lui Iisus, îngerii şi păstorii se bucură laolaltă, iar trei înţelepţi ai lumii vechi (Magii sau “Craii de la Răsărit”) – Baltazar, Gaspar, Melchior – vin să-L mărturisească şi să I se închine, aducîndu-I în dar aur, smir­nă şi tămîie (după Sf. Părinţii, aurul închipuie demnitatea împărătească, tămîia pe cea preoţească, iar smirna – Patimile prin care va trece şi moartea Lui jertfelnică). Matei spune că veneau “din Răsărit” (Egipt? Mesopotamia? Persia? Arabia?)[8]. Se pare că nominalizarea lor, aşa cum o cunoaşte tradiţia apuseană, este tîrzie (sec. IX), ca şi denumirea de “regi” (sec. XII).

Balthazar este un vechi nume biblic, pe cît se pare cu origine babiloniană: Belu-saru-usur, “Bal[Bel] să-l apere pe rege”.
Gaspar (Gasparus, în latina tîrzie) are o etimologie dificilă, fiind pus în legătură, de regulă, fie cu antroponimul iranian Gathaspar (“Cel ce străluceşte”), fie cu substantivul comun iranian gazbar (“vistiernic”). Forma Gaşpar se explică la noi prin influenţa pronunţiei germane.
Melchior este cel mai obscur dintre aceste nume. Dacă ar fi să-l apropiem de un nume biblic ca Melchi/Melki (menţionat în genealogia lui Iisus: Melhi – la Luca 3, 24 şi 28) sau Melchisedec (“preot după rînduiala lui Melhisedec”), el ar avea în evreieşte o semnificaţie legată de demnitatea regalităţii: melki sau malki, “regele meu” (Malki-Sedeq, “Regele meu este drept”).
Magii trecuseră înainte pe la regele Irod, pe care-l obseda ivirea unei regalităţi concurenţiale şi care a încercat fără succes să se folosească de ei pentru a-l afla pe Prunc. Veacul întîi cunoaşte trei Irozi: Irod cel Mare (ucigaşul celor 14000 de prunci, mort în anul 4 d. Hr.), Irod Antipa (fiul celui dintîi, în faţa căruia a fost adus Iisus înainte de a fi răstignit) şi Irod Agripa (nepot al lui Irod cel Mare şi care a domnit după Iisus)[9]. Numele – Irod, Irodion – este explicat mai ales prin limba greacă: Herodes, de la héros, “semizeu”. În tradiţia folclorică românească există “umblatul cu Irozii” – specie de colind dramatizat, legat de ciclul Crăciunului, dar astăzi aproape dispărut, ca şi Vifleimul[10].

Răzvan CODRESCU

[1] Lui Mithra i se spunea şi “Soarele Dreptăţii” – denumire trecută în Biserica răsăriteană pe seama lui Hristos, la paritate cu “Răsăritul cel de Sus”.
[2] În această ipoteză, sprijinită şi pe comparaţia cu limba albaneză (cf. kërcu), la origine ar sta un cuvînt ce ar fi desemnat un trunchi de copac – butuc, buturugă – destinat arderii rituale (obicei atestat la multe popoare indo-europene). Este adus în discuţie şi etimonul proto-indo-european *(s)ker-, “a îndoi, a încovoia”, respectiv kerk-, “cerc”, cu posibilă aluzie la “discul (cercul) solar”. Pentru un cercetător mai recent, dar controversat, Mihai Vinereanu, evoluţia ar fi următoarea: din proto-indo-europeanul *ker- ar fi ieşit proto-traco-dacul *kerkion, apoi traco-dacul *Kerk’un şi în cele din urmă românescul Crăciun (în aromână: Cărţun/Crăţun).
[3] Este mai probabil că formele slave înrudite (v. rus. koročun, ucr. kračiun, bg. kračon, sb. kračun, ceh. cračun), variate semantic, se datorează contactului timpuriu cu străromânii (M. Vinereanu).
[4] Ca şi Halloween sau Valentine’s Day, pseudomorfoza mitico-religioasă Santa Claus pare să fi ajuns în America din ţările nordice ale Europei, probabil încă din secolele XVI-XVII, dar profilul actual şi l-a statornicit spre sfîrşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX, contribuţiile decisive fiind cele ale graficianului Thomas Nast (1862), de la Harper's Illustrated Weekly (New York), şi ale reclamelor Coca-Cola (începînd din 1931, prin evreul Haddon Sundblom). Un rol major l-a avut şi pastorul american Clement Clarke Moore (1779-1863), care s-a amuzat să scrie un poem pentru copii despre un moş aducător de daruri într-o sanie trasă de reni zburători.
[5] La fel şi la slavii de răsărit: Roždeštvo, “Naşterea”.
[6] Uneori – mai ales în lumea “nevricoasă”: cea de la Caragiale încoace – “pedepsele” le aplică urătorii înşişi, fie manual (porţi dislocate, “blăni” rupte din “uluci”, bulgări aruncaţi în ferestre), fie verbal (mostră din Ardeal, unde-i cuviinţa mai mare: “Să vă dea Dumnezeu roadă/ păduchi cu coadă...”). Sacrul decade în burlesc, dacă nu chiar în cea mai vulgară mînie punitivă.
[7] Deşi ele însele în oarecare divergenţă faţă de creştinismul oficial sau bisericesc, una sînt tradiţiile populare arhaice, altoite pe sensibilitatea şi experienţa mediului ortodox răsăritean, în cadrul acelei sinteze religioase complexe denumite uneori “creştinism cosmic”, şi altceva devierile sau contrafacerile moderne de tip occidental, desacralizate pînă la caricatură. Dar aceasta este o temă aparte, ce ar merita dezvoltată la alte dimensiuni.
[8] Fantezia romantică a lui Eminescu îi punea, într-o postumă, să vină tocmai ...“din pădurile antice ale Indiei cea mare”!
[9] Cf. şi Irodiada (nepoata lui Irod cel Mare, fiica lui Aristobul, sora lui Irod Agripa, soţia lui Filip I, amanta lui Irod Antipa şi mama Salomeei – cea care a cerut capul Botezătorului). De la ea îşi trag numele Irodiadele, entităţi demonice din mitologia populară.
[10] Deformare populară a toponimului Bethleem (în evreieşte “Casa pîinii”) – localitatea de lîngă Ierusalim în care s-a născut Domnul, pomenită curent în “cîntecele de stea”. În Grota Naşterii, locul cu pricina, stabilit prin tradiţie, este marcat de o stea de argint pe care stă scris: HIC DE VER­GINE MARIA JESUS CHRISTUS NATUS EST (“Aici din Fecioara Maria s-a născut Iisus Hristos”).

--------------------------------------------

--------------------------------------------

A se citi minunata pastorală din acest an la Naşterea Domnului a Î. P. S. Bartolomeu Valeriu Anania, adevăratul patriarh al rostirii ortodoxe româneşti!

--------------------------------------------

--------------------------------------------

Fără legătură directă cu Crăciunul, merită cu prisosinţă citit articolul "Europa - darul creştinismului" de Horia-Roman Patapievici, care desigur lasă mofluză "caracuda" ortodoxă şi s-ar cam cuveni să-i pună niţeluş pe gînduri pe "haiducii" nemîngîiaţi ai unei ortodoxii antielitiste (pentru care în România postcomunistă răul începe cu Pleşu şi Liiceanu şi binele se sfîrşeşte cu Baconsky şi Patapievici!). Mărturia mi se pare cu atît mai importantă cu cît a apărut în cel mai citit cotidian din România.

PĂRINTELE GALERIU DESPRE NAŞTEREA DOMNULUI

SENSUL ÎNNOITOR AL CRĂCIUNULUI

Trăim Naşterea Domnului, şi din plinătatea acestui Dar lumea – istoria – primeşte necontenit sens înnoitor. Ascultăm inspiratul Imn al sărbătorii cu aceeaşi emoţie genuină, sfîntă: “Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte, şi pămîntul peştera Celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc, că pentru noi s-a născut prunc tînăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”.
Este fapt cardinal, unic: Dumnezeu, din veşnicia şi pretutindenitatea Lui, vine la noi, în acest “Astăzi” al timpului nostru şi într-un “loc” al pămîntului nostru, în Betleem. Adînc înţelegem că Dumnezeu Tatăl, Părintele nostru ceresc, din veci născînd pe Fiul Său, cum spune Psalmistul: “Zis-a Domnul Domnului meu: Fiul Meu eşti Tu, Eu astăzi Te-am născut” (Psamul 2, 7), Îl trimite acum pe Fiul Său în timp, la plinirea vremii: “Iată, Fecioara va lua în pîntece şi va naşte fiu, şi vor chema numele lui Emanuel” (Isaia 7, 14), adică, aşa cum s-a şi tîlcuit prin Evanghelie, “Dumnezeu este cu noi” (Matei 1, 23). “Fiul lui Dumnezeu fiu Fecioarei Se face”. Pentru noi s-a născut “prunc tînăr, Dumnezeu Cel mai înainte de veci”. Şi aşa, născîndu-se printre noi Fiul Părintelui ceresc, Dumnezeu şi Om, în El se întrupează, se revelează iubirea, în viul vieţii noastre.
Lumea însăşi a fost creată din veşnica iubire a Tatălui prin Fiul în Duhul Sfînt. Iubirea divină e creatoare: “Toate prin Dumnezeu-Cuvîntul s-au făcut” (Ioan 1, 3). Iar Iubirea în care Tatăl din veci naşte pe Fiul e aceeaşi în care creează şi lumea Iubirii Lui, în care creează pe tot omul “nou născut ce vine în lume”; orice prunc e o noutate, un ce unic, inedit, irepetabil, după icoana Unicului Său Fiu divin. E o taină a creaţiei dumnezeieşti ca un “astăzi” fără de sfîrşit, după cum cîntă poporul nostru: “Pe Fiul Cel din vecie/ Mi L-a trimis Domnul Mie,/ Să se nască şi să crească,/ Să ne mîntuiască”. Să ne mîntuiască pe noi pururea, cu fiece copil şi om venit în lume. Mîntuitorul, Fiul iubirii părinteşti, zice: “Tatăl Meu pînă acum lucrează şi Eu lucrez” (Ioan 5, 17).
Cugetăm sîrguitor în duhul Sfinţilor Părinţi ai Bisericii: numai din pizmuire, din invidie pentru Fiul Părintelui ceresc s-a născut ispita demonului şi a insuflat omului gînd “ucigător de oameni” (Ioan 8, 44), semănînd în lume neiubire, vrajbă, stricăciune, sînge, teroare şi moarte. Cum a “sărbătorit” Irod evenimentul Naşterii Fiului lui Dumnezeu? “Oferindu-I” drept prinos malefic uciderea acelor prunci, congeneri cu Iisus Hristos, Domnul nostru (Matei 2, 16). Cîţi, “după chipul şi asemănarea” lui Irod, n-au înmulţit adesea, chiar “festiv”, atîtea atribute ale răului, ale morţii în lume?! Dar numai în Iubirea revelată de la Tatăl în Fiul, numai în ea este Viaţa, Principiul vieţii cu adevărat: “Dumnezeu aşa a iubit lumea încît pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică” (Ioan 3, 16). Aşa se descoperă, se învaţă, se trăieşte Iubirea mîntuitoare a lui Dumnezeu, a Părintelui ceresc: prin darul Fiului Său pentru lume.
Pe Dumnezeu Îl invocă orice religie şi chiar Îl numeşte “Tată”. “Rugăciunea cea mai veche şi cea mai răspîndită se adresează Părintelui ceresc”, arată Mircea Eliade. Dar este oare în orice religie cunoscut şi preamărit Dumnezeu ca Tată al Iubirii celei veşnice şi mîntuitoare? Chiar noi, creştinii, care mărturisim în Crezul nostru pe “Unul-Născut – Fiul iubirii – Carele din Tatăl s-a născut mai înainte de toţi vecii, pentru noi, oamenii, şi pentru a noastră mîntuire”, oare trăim noi viu, real, iubirea lui Dumnezeu ca Tată al Fiului Său şi al nostru? Chinul conştiinţei noastre şi suferinţa lumii nu se vindecă dacă Dumnezeu nu este cunoscut, mărturisit şi trăit de toţi oamenii de pretutindeni, ca iubire, ca Tată din veci al Fiului Iubirii Sale, ci doar ca un singuratic, ca un solitar metafizic, ca un pustnic ceresc, fără să fie contemplat împreună cu Fiul Său cel veşnic şi împreună cu fraţii Fiului Său, fiii Săi în suferinţă irodiană, toţi “fii ai Celui Preaînalt” (Psalmul 81, 6).
Cum să simt dragostea Lui, îmbrăţişarea Lui, altfel decît în braţele Iubirii Lui, “braţele părinteşti”: Fiul şi Duhul Sfînt? “Mîinile Tale m-au făcut şi m-au zidit” (Psalmul 118, 73). […] Iar Cel ce ne-a zidit, Acela ne şi mîntuieşte. Nu un simplu om, oricare ar fi, născut asemenea nouă, în păcat (Psalmul 50, 6), şi deci supus trecerii, schimbării, spaimei, şi sfîrşind în moarte, nu unul ca acesta ne poate salva, ne poate mîntui. Numai Pruncul divin, născut în ieslea Betleemului şi sfîrşind nu în moarte, ci în Înviere şi Viaţă, poate salva, mîntui lumea. Numai prin Iisus Hristos vedem în toţi oamenii Chipul lui Dumnezeu. El este izbăvirea noastră. De aceea un convertit ca Newman putea spune: “Crăciunul înseamnă moartea deznădejdilor noastre”, moartea morţii prin iubire divină.
Negrăit de luminos învaţă dumnezeiescul Grigorie Sinaitul: “Definiţia dreptei credinţe este a vedea şi a cunoaşte întru curăţie cele două dogme ale credinţei, adică Treimea şi doimea. Treimea a o privi şi a o cunoaşte în chip neamestecat şi netăiat, în unitate, iar doimea firilor lui Hristos, într-un ispostas, adică a mărturisi şi a şti pe un singur Fiu, şi înainte de întrupare, şi după întrupare, dar după întrupare slăvit în chip neamestecat în două firi şi în două voinţe, dumnezeiască şi omenească”. Aşa ni se descoperă şi aşa trăim iubirea dumneziească.
O trăim deodată în Taina Sfintei Treimi: Dumnezeu este iubire pentru că este Treime. Iubirea, adevărata iubire, înseamnă extaz, “ieşire din sine”. A iubi înseamnă a trăi viaţa celuilalt. Atunci, precum s-a cugetat adînc, din descoperire dumnezeiască: unul, conceput ca singuratic din veşnicie, s-ar iubi doar pe sine. În doi este iubirea pereche, fiecare prin celălalt se gustă tot pe sine. Iubirea desăvîrşită, extatică, jertfelnică, iradiantă, deschisă, fără restricţii, fecundă, nu apare decît în trei.
Totodată în Taina, în lumina Treimii ni se revelează şi viaţa Iubirii: părintească, filială, duhovnicească. Şi ni se descoperă Iubirea în lume, în întruparea şi naşterea Fiului lui Dumnezeu, în Iisus Hristos, Dumnezeu şi Om. Aşa e cu putinţă să înţelegem iubirea dumnezeiască, adevărată, întipărită adînc în faptul zidirii şi mîntuirii noastre.
Prăznuim, toţi creştinii, coborîrea lui Dumnezeu la noi, în Lumina Iubirii. Sf. Grigorie Teologul, “cîntăreţul iubirii întru Treime”, proclamă: “Hristos se naşte, slăviţi-L! Hristos din ceruri, întîmpinaţi-L! Hristos pe pămînt, înălţaţi-vă!”. Dumnezeu coboară la noi pentru ca noi să ne înălţăm. Cum? Prin iubirea şi smerenia peşterii Betleemului. Iisus Hristos ne spune: “Nimeni nu vine la Tatăl decît prin Mine” (Ioan 14, 6). Urcăm la Tatăl, din lumea stricăciunii şi a morţii în lumea mîntuitoare a Iubirii, prin Fiul Iubirii Părinteşti, avînd în conştiinţele noastre Chipul Pruncului din ieslea Betleemului, chipul fiecărui copil al Iubirii Lui şi a noastre. “Mulţumim cu bucurie Tatălui – rosteşte dumnezeiescul Pavel – că ne-a scos de sub puterea întunericului şi ne-a strămutat în împărăţia Fiului iubirii Sale” (Coloseni 1, 12-13).
În adîncul conştiinţei şi inimii noastre, să ne ridicăm din spaimele căderii în care ne aflăm, să ne înnoim în Lumina Iubirii! Hristos se naşte! Iubirea se naşte! Să simţim cum se naşte Iubirea, prin puterea harului, şi în noi – Iubirea lui Dumnezeu şi iubirea semenului, a fratelui de lîngă mine, în care Îl văd pururea pe Iisus Hristos! Amin.

Părintele Constantin GALERIU

ERAST CĂLINESCU: VREMEA COLINDELOR

A fost odată ca niciodată o vreme cînd oamenii se cununau şi îşi botezau copiii în taină, acasă, iar femeile îşi pierdeau pîinea dacă erau văzute cu cruciuliţa la gît. La sfînta slujbă a Învierii, de pildă, turnătorii, trimişi anume, îi înscriau în catastifele lor murdare pe colegii de muncă ce îndrăzneau să ia Lumină pentru tot anul, în acea noapte, din sfintele biserici. Iar cînd credincioşii cîntau, afară, cu lumînările aprinse, “Hristos a înviat”, huruitul motocicletelor trimise anume încerca să acopere sfînta cîntare de bucurie...
În vremea aceea colindele erau interzise, iar prin oraşe colindau doar ţigănuşi, cerşind prin autobuze şi prin tramvaie, în felul lor, şi, ca să nu fie debarcaţi, îşi terminau colindele cu “Foaie verde de piper,/ să trăiască dom-şofer”...
Moş Crăciun era epurat şi el, avînd “origine nesănătoasă”, iar pe postul său era instalat “Moş Gerilă”, tovarăş de KGB cu sovieticul Morozko. Pomul de Crăciun se numea “Pom de iarnă” şi îşi aprindea luminile tocmai de Anul Nou, iar Buhaiul venea la Palat cu urături socialiste...
Prin sate, însă, tot se colinda după tradiţie, iar miliţienii mai închideau ochii, cinstindu-se prin casele luminate ale consătenilor lor. Căci colindele au rămas în sufletele creştinilor noştri, ca pietrele peste care trec apa şi puhoaiele fără să le clintească din loc.
În satul ardelenesc unde lucram în vremea aceea, noaptea de Ajun ne era plină de colinde, care, împreună cu clinchetul clopoţeilor, lătratul câinilor şi scîrţîitul paşilor pe zăpadă, umpleau atmosfera de o rumoare sfîntă. “Sculaţi, gazde, nu durmiţi,/ că nu-i vreame de durmit,/ că-i vreame de corindat...”
Şi erau tare bucuroşi colindătorii când gazdele îi primeau, îi ascultau şi le umpleau trăistuţele cu bunătăţi. Iar pe la casele “tovarăşilor”, unde aflau poarta încuiată, o scoteau din balamale şi le urau gazdelor aşa: “Să vă dea Dumnezeu roadă/ păduchi cu coadă” ori “Corindă, corindă,/ bagă iapa-n tindă/ şi-i dă fân să roadă/ şi-o pupă sub coadă”...
Încercările de a înlocui colindele cu parodii, lansate pe la diferite festivale şi concursuri, cum era, de pildă, “Cîntarea României”, s-au soldat cu eşecuri ridicole, ca şi “folclorul nou”, al “Ilenuţei-tractorista”, care invita mierliţa de pe ogor să vină să-i cînte... de pe tractor!
Această rezistenţă a ţărănimii noastre, care refuza să renunţe la tradiţiile moştenite din moşi-strămoşi, a determinat cu timpul Partidul Comunist să-şi mai schimbe tactica. Aşa au apărut “Obiceiurile de iarnă”, iar mai apoi chiar “Sărbătorile de iarnă”. “Pomul de iarnă” îşi aprindea de-acum luminile, în “Orăşelele copiilor”, de la Crăciun şi pînă la Bobotează, iar întreprinderile socialiste organizau înspre Anul Nou “Sărbătoarea pomului de iarnă”, la care copiii spuneau poezioare şi primeau daruri de la “Moş Gerilă” în persoană.
Mai mult, la Muzeul Satului se organiza anual, fără nici o publicitate în afară de un afiş la poartă, cîte un “Festival al obiceiurilor de iarnă”, în cadrul căruia ţărani din toate colţurile ţării cîntau colinde aşa-zise “laice”, dar copiii cu steaua (ajunsă cu cinci colţuri) mai scăpau şi cîte un vers despre Naşterea Domnului...
Şi cum în vremea aceea lucram în Bucureşti, nu scăpam ocazia să fotografiez şi să înregistrez colindătorii şi colindele, aşa “laice” cum erau ele: colinde de ciobani, de pescari, de fete, de flăcăi sau de moşnegi. Iar apoi, cu complicitatea directorului meu, le prezentam “în sunet şi imagine” celor 150 colegi de muncă, sub formă de “activitate culturală”, în sala de şedinţe. De unde fiecare plecam mulţumiţi că ne-am împrospătat sufletul cu amintirea farmecului zilelor de Crăciun din vremea copilăriei noastre.
Şi iată că într-un an s-a auzit că, în străinătate, apăruse un disc cu colinde adevărate, cîntate de corul Madrigal. Deci, în seara de Ajun, toţi eram cu urechea la aparatul de radio, doar-doar să prindem, printre şuierăturile şi bruiajul obişnuit, vreo frîntură de colindă de la postul pe unde scurte Europa Liberă! Şi ne gîndeam că măcar atîta bine ne fac şi nouă americanii, a căror aşteptare ne-a costat atîţia ani de comunism...
Au trecut ani şi ani de atunci, iar viaţa m-a dus departe de ţara colindelor, dar prin anul 1992, fiind iarăşi la Bucureşti în preajma Crăciunului, am văzut întîmplător un afiş care invita lumea la un spectacol de colinde şi urături adevărate, la Sala Palatului. Bucuria mea a fost nemăsurată! Împreună cu toţi ai mei – trei generaţii – am văzut şi am ascultat cu emoţie cete de colindători adevăraţi de toate vîrstele, din toată ţara. Şi mă întrebam, în gîndul meu, dacă această lume din sală a venit acolo ca la un simplu spectacol, sau dintr-o nevoie sufletească, aşa ca mine? Momentul care m-a edificat a fost chiar începutul spectacolului, cînd o ceată de copilaşi, în bundiţe, iţari şi căciuli ţuguiate, a strigat sălii: PRIMIŢI CU STEAUA? A fost ca o chemare din altă lume! Şi toată sala, într-un glas, ca dintr-un suflet descătuşat, a strigat: PRIMIM, PRIMIM! Un strigăt izvorît din toate inimile, la doi ani după căderea comunismului!
Iar copilaşii şi-au început colinda: “Trei crai de la răsărit,/ spre stea au călătorit./ Şi-au mers, pînă ce-au stătut/ unde-a fost Pruncu născut./ Şi cu toţi s-au bucurat/ pe Hristos dac-au aflat./ Cu daruri s-au închinat/ ca la un mare-mpărat...”
Steaua copiilor nu mai avea cinci colţuri, ci era din nou steaua noastră, ortodoxă, cu opt colţuri. Iar în inima ei era bucuria Naşterii Mîntuitorului nostru.
Acest spectacol, pe care nu-l voi uita niciodată, a fost pentru mine dovada nemuririi colindelor noastre, a sufletului nostru creştin şi românesc, minune pe care o retrăim an de an.
Şi cum aş putea să închei mai nimerit aceste rînduri decît cu o nestemată din comoara colindelor noastre populare?
“Sculaţi gazde, nu durmiţi,/ ci voi afară ieşiţi!/ Vă uitaţi la răsăritu/ steaua mîndră ce-o ieşitu./ Lîngă stea-i lumină mare/ ş-amîndouă ţîn o cale./ Amîndouă se-ntrebară/ oare ce veste-i în ţară?/ Veste bună ieste iară,/ c-o născut Sînta Fecioară./ Şi-o născut pe fîn uscatu/ pe Iisus adevăratu,/ Care ne-o răscumpăratu/ şi ne ieste Împăratu./ Împăratu Cerului/ şi Cuvîntu Tatălui... Corinduţa nu-i mai multă,/ să trăiască cine-ascultă!”.

Erast CĂLINESCU

Autorul textului, ascultînd colinde

NICHIFOR CRAINIC – 120 DE ANI DE LA NAŞTERE

NICHIFOR CRAINIC
(schiţă de portret)

Personalitate controversată, amestec de serafic şi de teluric, teolog şi om politic, poet şi publicist, Nichifor Crainic este un caz pe cît de complex, pe atît de reprezentativ pentru o întreagă categorie de cărturari români ieşiţi din orizontul satului tradiţional. Ei rămîn fundamental “ţărani”, “oameni ai pămîntului”, respectuoşi faţă de tradiţie, temeinici în gîndire şi în faptă, nu lipsiţi de mîndria de a fi depăşit pe cont propriu anonimatul istoric al speţei, oarecum “neşlefuiţi” comportamental, de o vitalitate uneori exacerbată, surprinzători atît în patimi cît şi în virtuţi. În această bună primitivitate se întîmplă să zacă mari resurse creatoare, apte de a se desăvîrşi prin instrucţie şi de a trece în opere culturale de o firească originalitate, în care tradiţia se primeneşte fără extravaganţă, în chip realist şi organic. Un Ion Creangă, un Nichifor Crainic, un Marin Preda au încarnat în măsura cea mai înaltă acest “model” intelectual şi creator în cultura românească.
Nichifor Crainic a fost, fără îndoială, un ins paradoxal şi pe seama lui se colportează destule poveşti picante[1], mai mult sau mai puţin adevărate – în speţă, eflorescenţe ale bîrfei balcanice, de care la noi nu scapă decît sfinţii. Or, hotărît lucru, Nichifor Crainic n-a fost tocmai un sfînt...
Omul avea conştiinţa nedesăvîrşirilor sale (cîţi o mai au astăzi?) şi, la terminarea studiilor teologice, a refuzat să se preoţească. A devenit, însă, unul dintre marii profesori de teologie ortodoxă ai vremii, iar un Dumitru Stăniloae era îndreptăţit să scrie despre el (Gândirea, an XIX, nr. 4, apr. 1940): “Nichifor Crainic este cel dintîi teolog român din epoca modernă a istoriei noastre care scoate teologia din cercul strîmt şi ocolit al specialiştilor, prezentînd-o, într-o formă impunătoare, atenţiunii generale a lumii intelectuale. [...] Nichifor Crainic înnoieşte prin reactualizarea tradiţiei într-o teologie care se mulţumea cu cîteva coji din această tradiţie, primite pe calea şi de multe ori prin interpretarea ocolită a teologiilor apusene”, săvîrşind astfel “o adevărată restaurare a teologiei româneşti în duhul ortodox”.
Scriitor prolific şi foarte stăpîn pe mijloacele sale[2], profesor universitar la Chişinău (1926-1931) şi Bucureşti (1932-1944), director al revistei Gândirea (1926-1944) şi al ziarului Calendarul (1932-1933), ministru în guvernele Gigurtu şi Antonescu (1940 şi 1941), laureat al Premiului Naţional de Poezie (1930), Doctor Honoris Causa al Universităţii din Viena (1940) şi membru titular al Academiei Române (1941), primenitor al învăţămîntului teologic românesc şi mentor al “ortodoxismului” cultural, teoretician al “statului etnocratic”, dar şi al “patriei ecumenice” ortodoxe (probabil cel mai ambiţios plan modern de reorganizare supranaţională a lumii răsăritene, despre care conferenţiase la Sofia, în 1941, primind de la Regele Boris “Ordinul Sfîntului Alexandru cu cordon roşu”), Nichifor Crainic a fost, dincolo de toate avatarurile receptării sale publice, una dintre personalităţile cele mai împlinite ale epocii interbelice, animat de o vie conştiinţă misionară, pe linia deschisă de Heliade, Kogălniceanu şi Bălcescu, continuată de Hasdeu, Eminescu sau Iorga şi ajungînd, mai aproape de noi, pînă la Eliade, Noica sau Ţuţea.
Numele pe care şi l-a impus încă din anii primului război mondial şi sub care îl cunoaşte posteritatea, acela de Nichifor Crainic, este de fapt un splendid pseudonim[3], nu doar prin rezonanţa sa tradiţional-românească şi ortodox-răsăriteană, ci mai cu seamă prin nobilele semnificaţii pe care le poartă în chip neostentativ (gr. nike-phoros, “purtător-de-victorie”, şi crainic, “vestitor”, derivat probabil din crai, vocabulă de nobleţe arhaică, dar şi de încărcătură religioasă, evocîndu-i pe “regii magi” – “craii de la Răsărit”): “cel ce aduce vestea izbînzii”.
Adevăratul său nume era Ion Dobre; se născuse la Bulbucata (Vlaşca), pe malurile Neajlovului, la 22 decembrie 1889, într-o familie destul de umilă. După copilăria petrecută pe Şesurile natale (aşa îşi va intitula primul volum de versuri, apărut în 1916), va pleca la Bucureşti, ca elev bursier al Seminarului Central; de pe acum, mai exact din 1907, îşi începe vasta activitate publicistică, în periodice ortodoxe şi sămănătoriste (ceva mai tîrziu, căutînd să definească sensul “gândirismului”, scria: “Sămănătorul a avut viziunea magnifică a pămîntului românesc, dar n-a văzut cerul spiritualităţii sale. [...] Peste pămîntul românesc, pe care din Sămănătorul am învăţat ca să-l iubim, noi vedem arcuindu-se coviltirul de azur al Bisericii Ortodoxe”). Între 1912 şi 1916 urmează cursurile Facultăţii de Teologie din Bucureşti. În anii războiului de întregire (1916-1918) va fi redactor permanent la Neamul românesc al lui N. Iorga, pe atunci mare cruciat al românismului integral (“România a Românilor, numai a Românilor şi a tuturor Românilor”). Marele istoric cu aură de apostol pare să fi fost principalul far al tinereţii lui Crainic şi omul pe care acesta l-a respectat cel mai mult de-a lungul vieţii lui, chiar şi atunci cînd era evident că poziţiile lor spirituale şi ideologice ajunseseră tot mai divergente (mai ales de prin 1930). După război (1920-1921), îşi va desăvîrşi studiile la Viena, unde va avea, ca şi Eminescu odinioară, o rodnică întîlnire cu cultura şi literatura germană (erau anii de glorie ai expresionismului), fără a sacrifica nimic din orientarea sa ortodoxă (o altă confirmare a observaţiei lui Blaga cum că influenţa germană, spre deosebire de cea franceză, “catalizează” fără a confisca). A fost o conştiinţă mai europeană decît cred unii, iar formula pe care colportat-o (într-un aspru rechizitoriu al rasismului nazist, “Rasă şi religiune”) – “Pacea Europei înseamnă: pămînt naţional şi cer comun” – rămîne singura definiţie valabilă a unei Europe creştine.




Încă din 1921 îşi începe colaborarea la Gândirea, pe atunci în faza ei clujeană, cu Cezar Petrescu la conducere. Desfăşoară o vreme, în paralel cu gazetăria, activitate de consilier cultural şi editor, iar în 1926 va fi numit secretar general la Ministerul Cultelor şi Artelor (sub ministeriatul lui Vasile Goldiş). A ţinut o vreme pagina religioasă duminicală a ziarului Cuvântul (căruia mai tîrziu îi va da faimă Nae Ionescu) şi a fost colaborator apropiat al lui Pamfil Şeicaru (de care se va îndepărta nu după multă vreme, numindu-l depreciativ “Ziarilă”) la un alt faimos ziar de dreapta: Curentul. Din 1926, cînd Cezar Petrescu abandonează Gândirea (deşi numele îi va figura pe copertă pînă în 1928), conducerea ei este preluată de Crainic, care-i va imprima destul de repede, o dată strămutată la Bucureşti, direcţia ortodoxistă (ceea ce nu va împiedica gruparea în jurul revistei a unei elite literare şi culturale altminteri greu reductibile la acelaşi numitor: Vasile Băncilă, Lucian Blaga, Dan Botta, Al. Busuioceanu, Mateiu I. Caragiale, Oscar Walter Cisek, D. Ciurezu, Aron Cotruş, N. Crevedia, Tase Demian - ilustratorul în notă neobizantină, Radu Gyr, N. I. Herescu, Vintilă Horia, Ion Jalea, Adrian Maniu, Al. Marcu, Gib. Mihăescu, Ovidiu Papadima, Victor Papilian, Ion Petrovici, Ion Pillat, Victor Ion Popa, Dragoş Protopopescu, Nicolae Roşu, Ion Marin Sadoveanu, Dumitru Stăniloae, Paul Sterian, Francisc Şirato, Al. O. Teodoreanu, Ionel Teodoreanu, Sandu Tudor, Tudor Vianu, Pan M. Vizirescu, Vasile Voiculescu, G. M. Zamfirescu şi mulţi alţii, dintre care unii, ce-i drept, numai pentru scurtă vreme, ca Tudor Arghezi, Ion Barbu, George Călinescu, Şerban Cioculescu, Emil Cioran, Mircea Eliade, Petre Pandrea etc.). Tot în 1926 îşi începe cariera universitară (unele dintre cursurile sale strălucite cunoscînd, din păcate, vreme de mai bine de o jumătate de secol, doar o circulaţie restrînsă, în formă litografiată).
Anul 1930 deschide deceniul cel mai bogat al scrisului său. În aceşti ani apar (sau sînt elaborate), printre altele, Ţara de peste veac (versuri – 1931), Cursul de teologie mistică (1935-1936), Puncte cardinale în haos (1936), Ortodoxie şi etnocraţie (1937), Nostalgia paradisului (1940). La capătul acestui deceniu de efervescenţă creatoare şi misionară, devine (la propunerea filosofului Ion Petrovici) membru titular al Academiei Române, pe locul rămas vacant prin dispariţia prematură a lui Octavian Goga, pe care-l va elogia în discursul de recepţie (22 mai 1941; îi răspunde Lucian Blaga, vechi prieten şi colaborator, de care se va despărţi totuşi în anii următori, mai mult din motive contextuale decît strict personale). Din scrisul lui Crainic se încheagă treptat atît o concepţie generală asupra culturii (culminînd în Nostalgia paradisului, fără îndoială cea mai densă şi mai bine articulată dintre cărţile sale), cît şi o adevărată doctrină politică de dreapta, “naţionalismul constructiv” (sintagmă de mare succes în epocă)[4], concentrată în Programul statului etnocratic (publicat iniţial în Sfarmă-Piatră, apoi inclus, ca anexă, şi în volumul de eseuri Ortodoxie şi etnocraţie), ambele altoite pe trunchiul Ortodoxiei, cu un dar deosebit de a realiza osmoza între valorile tradiţiei şi problemele actualităţii, pe de o parte, între valorile naţionale şi cele universale, pe de alta (principiul fundamental fiind: “Ceea ce e divin nu e nici vechi, nici modern, ci actual. [...] Cînd zic că revelaţia e modernă, adică actuală, nu înţeleg că ea se modifică după spiritul timpului, ci că ea modifică noile generaţii în sensul idealului creştin, adică ea modifică spiritul timpului, acordîndu-l cu spiritul lui Hristos”). În ciuda tonului partizan şi uşor exaltat, un Pan M. Vizirescu avea dreptate să scrie: “Sistemul d-lui N. Crainic a cuprins de la început toate resorturile vieţii naţionale, punîndu-ne în faţă viziunea totalitară [totalizatoare] a realităţii româneşti. E o doctrină care nu lasă nimic nerezolvat...” (“N. Crainic, creatorul gîndirii noastre”, în Sfarmă-Piatră, 16 iunie 1938). Iar Blaga (pe urmele lui D. Stăniloae, citat mai sus) afirma categoric, chiar în forul academic (v. “Răspunsul” integral în Academia Română, Discursuri de recepţiune, LXXIX, Monitorul Oficial, 1941, sau în Gândirea, iunie 1941): “Invazia teologică în cultura română postbelică [de după primul război mondial – n. n.], înţeleg penetraţia ei masivă şi profundă, va rămîne pentru totdeauna legată de numele lui Nichifor Crainic. [...] Teologia ortodoxă a devenit sare a culturii româneşti de astăzi datorită precumpănitor activităţii sale literare. [...] Ceea ce Crainic a întreprins timp de douăzeci şi cinci de ani pentru renaşterea spiritului ortodox rămîne fără pereche în analele vieţii noastre culturale. Este aici şi o patetică activitate de animator [...], dar este aici şi o operă de gînditor ortodox”.
După 1940-41, apele se vor tulbura; amestecat în politica vremii, în divergenţă cu mai toată lumea (dar mai ales cu umbra lui Nae Ionescu şi cu legionarii, de care cîndva fusese destul de apropiat[5]), duce o viaţă agitată, scrie mult mai puţin, vînează onoruri cu un orgoliu cam exacerbat, care transpare mai tîrziu şi din memoriile sale, şi sfîrşeşte prin a fi hăituit de comunişti, de care se ascunde prin mai multe sate transilvănene, vreme de trei ani (1944-1947). Ajuns pe mîinile acestora, intră în perioada cea mai cumplită a vieţii sale, la polul gloriei pe care o cunoscuse din plin; sînt ani lungi de suferinţă, de umilinţe şi compromisuri[6]. El, care-l judecase aspru odinioară pe “bătrînul Miron Costin”, socotind că omul nu este “sub vremi”, ci că, dimpotrivă, “voinţa omului bărbat este capabilă să frîngă grumazul monstrului”, a trebuit să experimenteze pe propria-i piele (şi conştiinţă) limitele umanului...
Este deţinut vreme de 15 ani (la Văcăreşti şi la Aiud), fără sentinţă judecătorească, fiind eliberat în primăvara lui 1962 – abia o umbră a cărturarului şi luptătorului de altădată. Acceptă compromisul de a deveni redactor la Glasul Patriei, de unde se va pensiona în 1968 (an în care tînărul Nicolae Manolescu îl introduce curajos, cu 5 poezii şi o notă bio-bibliografică, în volumul întîi din Poezia română modernă). Îşi definitivează memoriile şi alte manuscrise, visează să se reimpună măcar ca poet (aşa s-a născut antologia conjuncturală pe care un Nedic Lemnaru a înţeles să o publice ca atare în 1990[7]), dar a murit marginalizat, la 20 august 1972[8], încondeiat de comunişti ca unul dintre cei mai “reacţionari” gînditori din România “burghezo-moşierească” (numai Codreanu, Nae Ionescu şi Horia Sima au mai fost prezentaţi în culori atît de sumbre). Pentru el va fi fost poate marea eliberare, “dezmărginirea” a cărei grandioasă viziune lirică o avusese cîndva: “Şi de pe vîrf de munte mă voi sui pe-un nor; / Zi grea, cutremurată va fi – o zi de-adio – / Cînd inima-mi de tine făşii voi dezlipi-o, / Amară frumuseţe, pămînt rătăcitor”... Pe urma sa rămînea, în aşteptarea unor vremuri mai bune, dincolo de contradicţiile omului şi de calomniile epocii, o operă teologică, literară şi publicistică de un considerabil interes.
Prăbuşirea regimului comunist (petrecută chiar în ziua cînd se împlineau o sută de ani de la naşterea lui Crainic!) a creat contextul revenirii sale treptate în circuitul public românesc. În 1990, la Editura Roza Vînturilor, a apărut ediţia de poezii (în două volume) “îngrijită” de Nedic Lemnaru, incluzînd (deşi mult deformate) şi versurile “create mental” în temniţa Aiudului, care fac din autorul lor, alături de Radu Gyr (1905-1975), cel mai de seamă poet al închisorilor comuniste din România. În 1991 i s-a publicat şi prima parte a Memoriilor (Zile albe, zile negre), la Casa Editorială “Gândirea”, de către acelaşi N. Lemnaru. Această primă parte dă seama de răstimpul dintre 1889 şi 1944, fiind redactată iniţial pe vremea pribegiilor postbelice. Partea a doua (încheiată spre sfîrşitul anilor '60), îngrijită şi prefaţată de regretatul Alexandru Condeescu şi apărută (1996) la Editura Muzeului Literaturii Române (“Orfeu”), acoperă perioada 1944-1962 (textul propriu-zis – Pribeag în ţara mea. Memorii din închisoare – este urmat de Memoriu. Răspuns la actul meu de acuzare, document recuperat din arhivele Securităţii în 1993). Dincolo de accesele de megalomanie şi de unele jenante “piruete” ideologice (semne ale unei senectuţi chinuite), Crainic se înscrie, prin arta evocării, în galeria celor mai străluciţi autori de proză memorialistică din literatura română a secolului XX (L. Blaga, M. Eliade, N. Steinhardt, M. Preda, V. Anania etc.).
În anii din urmă, i s-au editat ori reeditat numeroase volume: Cursul de teologie mistică (1993, sub titlul editorial Sfinţenia – împlinirea umanului)[9], Nostalgia paradisului (1994)[10], Puncte cardinale în haos (1996)[11], Ortodoxie şi etnocraţie (1997)[12], Ţara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944 (1997)[13], Dostoievski şi creştinismul rus (1998)[14], Spiritualitatea poeziei româneşti (1998)[15]. Se lasă aşteptat în continuare, dintre lucrările mai importante, Cursul de mistică germană[16].
E regretabil că personalitatea lui Crainic, în care lumina covîrşeşte totuşi umbrele de care n-a fost lipsită, întîrzie, în ciuda valului de (re)editări şi a discretei sale reconfirmări ca membru titular al Academiei Române (22 noiembrie 1994), să fie tratată aşa cum s-ar cuveni într-un peisaj cultural cu pretenţii de normalitate. Acum, la 120 de ani de la naşterea sa, ar fi poate vremea să se iasă din cele două fundături simetrice ale abordării sale actuale: cea pios-ditirambică (din unele restrînse cercuri ortodoxizante) şi cea impios-anecdotică (slujind unor tendinţe de frondă antitradiţională). Avem multe de învăţat de la alţii, dar nimic nu ne îndreptăţeşte să refuzăm de a învăţa cîte ceva şi din propria noastră zestre culturală, pe care de multe ori n-am făcut nici un efort onest de a o cerceta şi înţelege, mulţumindu-ne să perpetuăm “verdictele” ideologice ale unei jumătăţi de veac de înstrăinare de noi înşine. Rămînem datori trecutului, chiar dacă n-am avea de învăţat din el, vorba lui Noica, decît dezvăţul...

Răzvan CODRESCU

[1] A se vedea, de pildă, pamfletul arghezian “Ortodoxie cu ţuică”, insinuările lui Marin Preda din Viaţa ca o pradă sau des colportata poveste a apostaziei conjuncturale din închisoare (după unii, Crainic, pentru “un blid de terci”, ar fi acceptat să spună: “Nu există Dumnezeu”; după alţii, el ar fi spus de fapt: “Nu, există Dumnezeu”, gardianul neputînd sesiza rolul semantic al virgulei).
[2] “Nichifor Crainic este un scriitor la care pasiunea nu respinge claritatea şi ordinea ideilor, grupate în succesiunea strînsă a argumentării, în luminoase şi temeinice structuri. Oricine străbate unul din eseurile lui Crainic, trăieşte, la sfîrşitul lui, impresia unui lucru bine articulat în toate încheieturile, limpede determinat în spaţiu, un adevărat organism autonom, din care este greu să clinteşti vreunul din elementele alcătuitoare. [...] În importanta mişcare a eseului contemporan, Nichifor Crainic aduce simţul construcţiilor solide, un patos extras din contemplarea marilor simboluri ale culturii, căldura expunerii ideologice. Multe din eseurile scrise în ultimele două decenii s-au orientat după modelul lui”, scria Tudor Vianu în Arta prozatorilor români.
[3] Legalizat în 1926. De menţionat că, pînă să se stabilească definititiv la cel de Nichifor Crainic, Ion Dobre a mai folosit şi alte pseudonime: Victor Raţiu, D. Crainic, I. D. Crainic etc.
[4] Cf. şi vol. „Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (unde N. Crainic este antologat cu patru texte esenţiale: „Sensul tradiţiei”, „Rasă şi religiune”, „Nicolae Paulescu, fundatorul naţionalismului creştin” şi „Naţionalismul sub aspect creştin”). Textul său despre doctorul Paulescu se regăseşte şi în vol. Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002 (reed. 2009). N. Crainic era de părere, la data respectivă (1937), că „... naţionalismul creştin, în sensul autentic al cuvîntului, are [la noi] un sigur mare poet: pe George Coşbuc, şi un singur mare cugetător: pe Nicolae Paulescu, în care se fundează integral. Naţionalismul genialului Eminescu e profund rasist, dar latura creştină îl preocupă numai tangenţial şi numai sub raportul concepţiei conservatoare. Vasile Conta e un mare antisemit, dar e materialist şi ateu. Naţionalismul d-lui A. C. Cuza, întemeiat ştiinţific în economia politică, se mişcă pe temelia arianismului nordic, cu ştiuta-i consecinţă în domeniul religios. Naţionalismul d-lui N. Iorga e eminescian, cu aprecierea Ortodoxiei ca forţă culturală istorică şi cu negarea vitalităţii ei actuale. Nicolae Paulescu e un naţionalist autentic, precum toţi ceilalţi, dar e în plus şi creştin autentic”.
[5] Pînă spre 1935, cînd virase temporar spre cuzişti (a jucat un rol de seamă în realizarea fuziunii politice Goga-Cuza – Partidul Naţional-Creştin). Dacă în 1938 avusese rectitudinea de a nu marşa la înscenarea judiciară împotriva lui Codreanu (v. Memorii, vol. I, p. 298), la bătrîneţe se va preta să redacteze o lucrare antilegionară la comanda Securităţii comuniste (Cuibarul ucigaşilor). Şi totuşi odinioară scrisese: “Tineretul, care poartă în suflet răzbunarea misterioasă a morţilor din război, reacţionează. El e în stare de revoltă morală. Se nasc conspiraţii de exterminare a marilor tîlhari politici. Conspiraţiile sînt descoperite. Capii mişcărilor studenţeşti sînt arestaţi. Se iscă procese care zguduie ţara întreagă. Cu acest prilej, tinerii, care voiau purificarea morală a vieţii publice prin mijloace violente, dau dovadă în faţa autorităţilor de o tărie de caracter uluitoare. [...] Aruncaţi rînd pe rînd în închisori, capii mişcărilor au răgazul să-şi analizeze mai adînc sufletul. Unii fac greva foamei, alţii îşi notează zi cu zi mişcările gîndului şi ale inimii. in post şi, adunîndu-se în grup, încep să se roage lui Dumnezeu. Tinereţea lor prigonită pentru dreptate şi comprimată între pereţii închisorii nu află alt sprijin decît în Cel-de-Sus. Ea se sublimează în adorarea cerului. [...] Li se pare că Arhanghelul Mihail însuşi, comandantul cu spadă de foc al legiunilor cereşti, li se arată şi-i ia sub ocrotitoarea-i aripă de azur. Din acel moment, misticismul religios va coborî în sufletul zbuciumat al acestui tineret, iar unii dintre aceşti tineri îşi vor pune organizaţiile de luptă sub hramul arhanghelului şi icoana lui, vegheată de candele aprinse, va patrona casele lor de întruniri. Fireşte, uşuratica zeflemea de presă şi de cafenea nu va cruţa acest fenomen cu totul neaşteptat pentru sceptica noastră lume intelectuală. Dar nu e mai puţin adevărat că misticismul religios devine de acum încolo un element component al naţionalismului şi că acest naţionalism nou, care pînă ieri se tîra pe pămînt, îşi scaldă avînturile în lumea nevăzută a îngerilor” (“Tineretul şi creştinismul”, articol aşezat chiar în fruntea Punctelor cardinale în haos).
[6] Cf., de pildă, Demostene Andronescu, Reeducarea de la Aiud. Peisaj lăuntric. Memorii şi versuri din închisoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009, mai ales pp. 60-64.
[7] La acest nefericit demers editorial m-am referit pe larg în articolul “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (Puncte cardinale, anul II, nr. 12/24, decembrie 1992, p. 5).
[8] A închis ochii la Casa Scriitorilor de la Palatul Mogoşoaia şi a fost înmormîntat la Cimitirul “Sf. Vineri” din Bucureşti. “Pe crucea mormîntului lui [...] a dorit să se scrie numai numele său, fără nici o altă dată, căci spunea: «Acei care vor să ştie cine am fost, să mă caute în scrierile mele, în revista Gândirea, al cărei mentor am fost, în cursurile de la Facultatea de Teologie, la Academia Română, printre membrii căreia m-am numărat. Acolo sînt eu; sub cruce e un pumn de ţărînă»”, îşi amintea ginerele său, Alexandru Cojan (v. Nichifor Crainic, Memorii, vol. II, p. 10).
[9] Ed. Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, Iaşi (în îngrijirea ierodiaconului Teodosie Paraschiv). S-ar impune o nouă ediţie, realizată mai profesional şi sub egida unei edituri mai prestigioase, mai ales că este vorba de una dintre cele mai meritorii lucrări teologice ale autorului, de o importanţă încă insuficient reliefată pentru evoluţia ulterioară a teologiei ortodoxe româneşti.
[10] Ed. Moldova, Iaşi (ediţie îngrijită de Magda şi Petru Ursachi).
[11] Aceasta, din păcate, o grosolană contrafacere editorială (Magda şi Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi), văduvită fără nici o raţiune de cinci eseuri de bază din ediţia princeps (“Titanii ateismului”, “Rasă şi religiune” etc.), nemaivorbind de structurarea arbitrară a materiei, complet străină de spiritul şi intenţiile autorului! (E regretabil – dar simptomatic pentru starea actuală a culturii noastre – că multe dintre ediţiile apărute după 1989 au fost slabe şi rău mediatizate, deservind penibil imaginea postumă a lui Crainic, şi aşa destul de controversată).
[12] Ed. Albatros (Col. “Ethnos”), Bucureşti (ediţie îngrijită de Constantin Schifirneţ, care semnează şi un amplu studiu introductiv: “O concepţie teologică despre etnic şi naţiune”).
[13] Ed. Eminescu (Col. “Poeţi români contemporani”), Bucureşti (ediţie îngrijită cu profesionalism de Ioana Cracă, ridiculizînd tacit aventurile editoriale ale lui Nedic Lemnaru). Despre poezia sa, o remarcabilă contribuţie mai recentă este Laura Bădescu, Retorica poeziei religioase a lui Nichifor Crainic, Ed. Minerva, Bucureşti, 1998.
[14] Co-editare Arhidiecezana – Cluj/ Anastasia – Bucureşti (tipărită cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al Î.P.S. Bartolomeu Valeriu Anania şi avînd ca postfaţă o variantă mai concentrată a textului de faţă - care a mai apărut, într-o variantă intermediară, şi în cartea mea De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Ed. Anastasia, Bucureşti, 2000). Este prima ediţie tipărită a acestui curs (comparabil cu lucrările închinate lui Dostoievski de un N. Berdiaev sau un P. Evdokimov), ţinut de Crainic în cadrul disciplinei Istoria Literaturii Bisericeşti şi Religioase Moderne, începînd din 1926, întîi la Chişinău, apoi la Bucureşti.
[15] Lucrare inedită, editată, ca şi volumul II al Memoriilor, de Muzeul Literaturii Române, prin grija aceluiaşi regretat Alexandru Condeescu şi cu o postfaţă de Paul Dugneanu. Studiul nu este complet (sînt supuşi analizei 12 poeţi, de la Grigore Alexandrescu la Lucian Blaga), iar manuscrisul, păstrat în mod aventuros, este deteriorat pe alocuri (a se vedea precizările de la p. 10 a ediţiei respective). Postfaţatorul are dreptate să conchidă: “Nichifor Crainic realizează prin Spiritualitatea poeziei româneşti un demers singular în materie [mai există totuşi o lucrare asemănătoare, deşi mai plată, a teologului Ilarion V. Felea, Dumnezeu şi sufletul în poezia română contemporană, datînd din 1937, pe care N. Crainic însuşi o recenzase în Gândirea – n. n.], remarcabil prin armonizarea, în diferite grade, a perspectivei teologului cu aceea a criticului literar, cu menţiunea că primul este superior celui de-al doilea” (p. 252).
[16] S-a încercat la Sibiu (iniţial mai ales prin strădaniile Maicii Zamfira Constantinescu de la Prislop, ale decanului de vîrstă al scriitorilor români, Pan M. Vizirescu, şi ale tînărului teolog Mihai Marinica) şi o resurecţie a revistei Gândirea, dar această “serie nouă”, dincolo de reproducerea unor texte interbelice îndeobşte uitate (multe chiar ale lui Nichifor Crainic) şi de contribuţiile interesante ale neobositului Pan M. Vizirescu (ultimul vechi “gândirist” în viaţă, între timp răposat şi el), s-a împotmolit în puţinătatea culturală a lumii româneşti de azi. Se mai cade menţionat, în fine, că numărul special Manuscriptum – 100, din 1995, i-a fost dedicat lui Nichifor Crainic (aducînd mult material documentar inedit, precum şi pagini manuscrise recuperate de la fosta Securitate).

(Text apărut şi în revista clujeană Tabor, anul III, nr. 10, pp. 81-86)

UPDATE: OCTOMBRIE 2010

La Editura Deisis din Sibiu a apărut monumentalul volum (736 pagini) Nichifor Crainic, Cursurile de mistică: I. Teologie mistică, II. Mistica germană, studiu introductiv şi ediţie de diac. Ioan I. Ică jr, lansat la a XI-a ediţie a Tîrgului Naţional de Revistă şi Carte Religioasă "Scriptus" de la Sibiu şi marcînd poate începutul unei noi posterităţi pentru opera teologică a lui Nichifor Crainic. 

=====================================

=====================================

CEA MAI CUNOSCUTĂ 
POEZIE DIN ÎNCHISOARE

A LUI NICHIFOR CRAINIC:

UNDE SÎNT CEI CARE NU MAI SÎNT ?

Întrebat-am vîntul, călătorul,

bidiviu pe care-aleargă norul

către-albastre margini de pămînt:

"Unde sînt cei care nu mai sînt?".

"Unde sînt cei care nu mai sînt?!".

Zis-a vîntul: "Aripile lor

mă doboară nevăzute-n zbor".

Întrebat-am luminoasa ciocîrlie,

candelă ce leagănă-n tărie

untdelemnul cîntecului sfînt:

"Unde sînt cei care nu mai sînt?".

"Unde sînt cei care nu mai sînt?!".

Zis-a ciocîrlia: "S-au ascuns

în lumina Celui nepătruns".

Întrebat-am bufniţa cu ochiul sferic,

oarba care vede-n întuneric

tainele neprinse de cuvînt:

"Unde sînt cei care nu mai sînt?".

"Unde sînt cei care nu mai sînt?!".

Zis-a bufniţa: "Cînd va cădea

Marele-ntuneric, vei vedea".

O SCRISOARE A LUI NICHIFOR CRAINIC

CĂTRE PĂRINTELE ARSENIE BOCA (1971):

"DIN ZUGRAV DE SUFLETE... ZUGRAV DE BISERICI"

Iubite părinte Arsenie,
 
A fost o vreme când te-am ştiut pictor de suflete după modelul Domnului nostru Iisus Hristos. Ce vreme înălţătoare când toată ţara lui Avram Iancu se mişca în pelerinaj, cântând cu zăpada până la piept, spre Sâmbăta de Sus, ctitoria voievodului martir! O fi fost aşa de la Dumnezeu ca toată acea bulboană spirituală uriaşă să se desumfle la comandă ca şi cum n-ar fi fost?
Ceea ce am admirat la Sfinţia Ta e că nu te-ai lăsat. Din zugrav de suflete, fericite să se modeleze după Domnul tuturor, iată-te zugrav de biserici, adică al celor ce poartă pe chipurile cuvioase reflexul desăvârşirii Fiului lui Dumnezeu. E o mare mângâiere, acum, când nu mai ai prilejul să desăvârşeşti pe aspiranţi, să poţi mângâia cu penelul pe cei desăvârşiţi, pentru a-i da pildă pe zidurile sacre.
Mica biserică de la Drăgănescu are norocul să simtă pe zidurile ei zugrăvite predicile fierbinţi, pe care miile de oameni le ascultau la Sâmbăta de Sus.
E o pictură nouă ca şi predica de atunci.
Nimic întunecat în această primăvară care îmbracă cu plai înflorit bolţile bisericii. E o lumină de tonuri deschise către lume, ca spiritul şi chipul Mântuitorului coborât să ne aducă lumina de sus, ce iradiază din pictura Sfinţiei Tale. E un stil nou, e o pictură nouă, după viziunea nouă pe care o porţi în suflet.
Pictura sacră e istoria în imagini a vieţii Mântuitorului şi a celor transfiguraţi de El. Adică imaginea raiului. Sfinţia Ta ai înţeles să faci o pictură transfigurată în nuanţe clare şi deschise, paradiziace, pentru a sugera lumea feerică de dincolo. Biserica de la Drăgănescu iradiază lumina raiului. Ceea ce domină în ea până acum e imaginea Maicii Domnului. Cea care ocroteşte biserica din bolta altarului e pur şi simplu magnifică în milostivirea ei de mijlocitoare a lumii către dumnezeescul ei Fiu. Cea care pluteşte vizionar peste Sinodul de la Efes e făcută din atâtea nuanţe, şi numai din nuanţe, încât nici nu pare pictură, ci o apariţie vaporoasă şi diafană care, cu cerescul Prunc în braţe, apare să întărească pe sinodali că ea e într-adevăr Maica lui Dumnezeu – Theotokos.


Notă:
Această scrisoare a fost trimisă de Nichifor Crainic Părintelui Arsenia Boca după întîlnirea de cîteva ceasuri pe care au avut-o prin toamna anului 1971, în biserica din satul Drăgănescu de lîngă Bucureşti, a cărei pictură abia se începuse.
Cum anul acesta s-au împlinit şi 20 de ani de la moartea "Sfîntului Ardealului", şi 120 de ani de la naşterea mentorului gândirist, am găsit potrivit să readuc în atenţie acest important document epistolar. (R. C.)