LA ANIVERSAREA LUI RADU GYR (1905-1975)

SUMARUL BLOGULUI

Anul acesta se împlinesc 105 de ani de la naşterea (2 martie 1905, Cîmpulung Muscel) şi 35 de ani de la moartea (29 aprilie 1975, Bucureşti) lui Radu Gyr (pe numele adevărat Radu Demetrescu, fiu al actorului craiovean Coco Demetrescu), rapsodul aproape legendar al “sfintei tinereţi legionare” [1] şi (des)cîntătorul crucificat al temniţelor comuniste, una dintre figurile umane şi artistice cele mai complexe şi mai mucenicite ale istoriei noastre contemporane. Cum lumea românească postcomunistă nu s-a învrednicit să-i cinstească memoria pe măsură, iar leneşa cultură a începutului de veac şi de mileniu n-a catadicsit să-i restituie integral şi profesional opera poetică, dramatică şi eseistică (singurele eforturi constante în acest sens fiind cele ale admirabilei sale fiice, d-na Simona Popa, care nu poate suplini însă de una singură absenţa de la datorie a specialiştilor istoriei şi criticii literare), marele poet a rămas, pentru publicul mai larg, într-un nemeritat con de umbră, cum tinde să rămînă şi o mare parte a istoriei noastre recente...

POEZIA LUI RADU GYR
SAU TESTAMENTUL UNEI GENERAŢII

Poet, dramaturg, eseist, gazetar, doctor în litere şi conferenţiar universitar (din acea şcoală clasicizantă – adeseori pe nedrept hulită – a totuşi ingeniosului teoretician şi critic literar Mihail Dragomirescu [2]), de mai multe ori laureat (1926, 1927, 1928 şi 1939) al Societăţii Scriitorilor Români, Institutului pentru Literatură şi Academiei Române, comandant legionar şi director general al teatrelor în timpul scurtei şi nefericitei guvernări legionare [3], Radu Gyr a împărtăşit crezul şi prigoana camarazilor săi sub toate cele trei regimuri de dictatură (dar mai ales sub cel comunist), însumînd 20 de ani de detenţie politică (la care se adaugă şi trimiterea sa abuzivă pe frontul din Est, de unde s-a şi întors rănit şi infirm [4]).
A debutat absolut la 14 ani, cu poemul dramatic “În munţi”, publicat în revista Liceului “Carol I” din Craiova, al cărui elev a fost. Devenit student al Facultăţii de Litere şi Filosofie a Universităţii Bucureşti, debutează editorial în 1924, cu volumul Linişti de schituri, în ton mai degrabă elegiac:

Călugăriţe albe din linişti vechi de schituri,
Atîta de tăcute şi-atît de reci păreţi
În serile chiliei cu mohorîţi pereţi,
Cînd tînga vi se-ncuie în cărţile cu mituri…

Poezia lui de tinereţe, desigur inegală, marcată de ispitele ultimelor tonuri ale simbolismului, dar şi de cele ale temerităţilor verbale şi prozodice argheziene, este puternic adăpată la izvoare folclorice şi păscută de un anume manierism (unii i-au zis chiar “gongorism”), îndărătul căruia se simte însă constant talentul în căutare al unui poet de excepţie. Despre această primă fază a poeziei lui Radu Gyr, George Călinescu notează în 1941, în Istoria… sa (ed. Al Piru – p. 868), nu prea convins: “Sînt multe versuri frumoase în poezia lui Radu Gyr”, evocator liric “al Oltului zgomotos vitalist”, oarecum dezlînat şi redundant, “gata de a luneca pe panta preţiozităţii”, găsind totuşi uneori tonul unei “remarcabile lirici chiuitoare” (O-he! Toamnă nouă cu sclipăt,/ primeşte-mă-n tine cu chiot şi ţipăt!...). Criticul evită să se refere la ipostaza lui Radu Gyr de “bard al Legiunii”, dar pare să facă discret aluzie la ea atunci cînd vorbeşte de un anume “abuz de vociferaţie”. Probabil că paginile cele mai pertinente despre creaţia lui Radu Gyr de pînă-n anii războiului sînt cele pe care i le dedică, fără idiosincrazii ideologice, Ovidiu Papadima (pe atunci cronicarul literar al revistei Gândirea) în volumul Creatorii şi lumea lor (1943, încă nereeditat).
Pînă în 1944 Radu Gyr a mai publicat următoarele volume de versuri: Plînge Strîmbă-Lemne (1927), Cerbul de lumină (1928), Stele pentru leagăn (1936), Cununi uscate (1938), Corabia cu tufănici (poem dramatic – “comedie vegetală”, 1939), Poeme de război (1942), Balade (1943), precum şi o serie de poveşti versificate. A publicat, de asemenea, trei interesante studii critice (la origine – sau ulterior – cursuri universitare): despre Învierea lui Lev Tolstoi (1927), despre eposul sîrbesc (1936, în colaborare cu folcloristul Anton Balotă) şi despre evoluţia criticii estetice şi curentele de avangardă (1937 – privind avangardismul ca pe o afacere pur evreiască [5]). Sub formă de broşuri, i-au apărut în epocă şi o seamă de conferinţe (ca Studenţimea şi idealul spiritual sau Femeia în eroismul spiritual, moral şi naţional). A colaborat la numeroase publicaţii ale vremii, printre care Gândirea, Ramuri, Universul literar, Convorbiri literare, Adevărul literar şi artistic, Viaţa literară, Vremea, Revista Fundaţiilor Regale, Falanga, Calendarul, Curentul, Cuvântul, Axa, Iconar, Porunca vremii, Sfarmă-Piatră, Buna Vestire etc.
În 1938-39 a fost internat şi el în lagărul pentru legionari de la Miercurea Ciuc (via Tismana), de unde a lăsat o relatare de mare valoare documentară (“Suferinţă, jertfă şi cîntec”). În acelaşi lagăr au fost internaţi, printre alţii, Nae Ionescu [6], Mircea Eliade, Iordache Nicoară sau Ion Mânzatu, iar o vreme (pînă ce au fost parte eliberaţi, parte strămutaţi în alte lagăre, mai ales la Rîmnicu Sărat) şi alte figuri ilustre ale Legiunii: Gh. Clime, Neculai Totu, Bănică Dobre, prinţul Al. Cantacuzino, Vasile Christescu, Mihail Polihroniade, Victor Puiu Gârcineanu, Ilie Gârneaţă, Vasile Iaşinschi, Mile Lefter etc. Dacă unii, între care şi Radu Gyr însuşi, au avut şansa să scape pe parcurs, majoritatea covîrşitoare a celorlalţi au fost împuşcaţi în cumplitul măcel din noaptea de 21 spre 22 septembrie 1939.
Scurta ascensiune legionară din 1940-41 (septembrie-ianuarie) a fost întunecată, din păcate, de un lung şir de răfuieli şi asasinate impardonabile. Nu numai Radu Gyr, dar numeroşi alţi legionari din garda veche a lui Codreanu, deşi nu s-au lepădat propriu-zis, au fost indignaţi şi debusolaţi de cursul periculos al evenimentelor, generat de politizarea excesivă a Mişcării şi de prea larga deschidere a porţilor ei. În aceşti ani au apărut – şi apoi s-au acutizat – conflictele interlegionare (cel fundamental fiind între “simişti” şi “antisimişti”, perpetuat pînă în ziua de azi şi luînd forme nu o dată groteşti).
După 23 august 1944, Radu Gyr ajunge în închisorile comuniste. Chiar dacă mai tîrziu, după ani grei de teroare inimaginabilă, va fi manifestat anumite slăbiciuni, poziţia iniţială în faţa noului regim roşu se arată de o rectitudine amară, dar incontestabilă: “Eu am avut o credinţă. Şi am iubit-o. Dacă aş spune altfel, dacă aş tăgădu-i-o, D-voastră toţi ar trebui să mă scuipaţi în obraz. Indiferent dacă această credinţă a mea apare, astăzi, bună sau rea, întemeiată sau greşită, ea a fost, pentru mine, o credinţă adevărată. I-am dăruit sufletul meu, i-am închinat fruntea mea. Cu atît mai intens sufăr azi, cînd o văd însîngerată de moarte. Prăbuşiri de idealuri, năruiri de aspiraţii înregistrăm cu toţii. Şi, poate, uneori greşim tocmai în credinţele noastre cele mai curate, cele mai cinstite. Istoria va vedea unde am greşit şi unde nu”.
Din 1963, după eliberarea din temniţele comuniste, este silit să colaboreze – ca şi Nichifor Crainic, celălalt poet exponenţial al închisorilor – la Glasul Patriei (mai tîrziu, Tribuna României) [7], dar, practic, este scos din circuitul valorilor publice (în ţară, numai criticul Nicolae Manolescu a avut îndrăzneala să-l antologheze, în 1968, în vol. II din Poezia română modernă, desigur nu cu bucăţile cele mai reprezentative [8]), iar la înmormîntarea sa, în 1975, singurul literat care a îndrăznit să meargă şi să citească din versurile celui răposat a fost, cum mi-a relatat un martor ocular, poetul Romulus Vulpescu).
În vremea detenţiei (1945-1963), dar şi în ultimii ani petrecuţi într-o dureroasă libertate, poezia lui Radu Gyr atinge o consistenţă nouă, fericit conjugată cu vechiul rafinament. Una dintre bucăţile cele mai frumoase şi mai semnificative (în cheie simbolică) pentru destinul lui şi al întregii generaţii legionare, ca şi pentru tensiunea general-umană dintre ideal şi realitate, este “Întoarcerea din Cruciadă”:

De ce, Gottfried, de ce ne înspăimîntă
o rană-n piept şi-un hîrb de scut beteag,
cît încă-n noi Ierusalimul cîntă
şi mai păstrăm prăjina unui steag,
sau cînd nobleţea-ntreagă stă, ne-nfrîntă,
în sîngele rămas pe zale cheag? […]

Azi, sfîrtecaţi sub platoşe schiloade,
ne poticnim în zdrenţe prin furtuni,
dar mîine-n burgul nostru cu arcade
fecioarele cu ochi de rugăciuni,
zîmbind în cinstea altor cruciade,
ne-or împleti mai fragede cununi. […]

Şi iarăşi, spintecînd albastre spaţii,
peste doi ani, sau peste încă trei,
cu lănciile sus, în constelaţii,
cu platoşele evului în şei,
ţi-or sta în faţa porţii cruciaţii,
Ierusalime care nu ne vrei!

Şi vom veni mai mulţi din Soare-Apune:
şi cei de ieri, şi cei ce azi nu-i ştim;
pe vechile morminte or să tune
noi cavaleri cu chip de heruvim,
şi ei sau alţii tot te vor supune,
strălucitorule Ierusalim!

În mediul penitenciar, arta poeziei îşi depăşeşte cu mult simpla funcţie estetică, căpătînd o adevărată funcţie soteriologică. Cînd se va scrie istoria literară a temniţelor comuniste (Radu Gyr a fost acolo la originea unei adevărate “şcoli poetice” sui generis) va putea fi evaluată integral harismatica lui personalitate, dar şi miraculoasa dimensiune psiho-noetică a acestei aventuri transfiguratoare a logos-ului răstignit [9]. Acolo trebuie căutată cu precădere vocea din eternitate a lui Radu Gyr, bărbăteasca înţelepciune, maiestuoasă şi smerită deopotrivă, a celor ce au putut fi zdrobiţi, dar niciodată învinşi:

Că-nvins nu eşti atunci cînd sîngeri,
nici dacă ochii-n lacrimi ţi-s;
adevăratele înfrîngeri
sînt renunţările la vis… (“Cîntec de luptă”)

După 1989, în ciuda faptului că versurile sale (inclusiv cele din închisoare, în cea mai mare parte memorate de regretatul Dumitru Cristea [10]) au fost editate sau reeditate cu oarecare constanţă (mai ales la editurile “Marineasa” din Timişoara şi “Vremea” din Bucureşti, de obicei în îngrijirea fiicei poetului, d-na Simona Carmen Popa [11]), Radu Gyr continuă să fie un nume “prigonit”, puţin cunoscut generaţiilor mai tinere (care abia de-au auzit vag, în cel mai bun caz cu titlu de curiozitate, că oarecînd, într-un exotic fund de temniţă, cineva a scris o poezie stranie: Azi-noapte Iisus mi-a intrat în celulă…). De asemenea, se lasă aşteptată o ediţie critică integrală a versurilor sale, realizată cu pietate, dar şi cu profesionalism (aşa cum este deja în curs de realizare pentru celălalt mare poet al temniţelor comuniste din România, mai vîrstnicul Nichifor Crainic [12]).
Acoperind întreaga gamă a poeticului, de la ludic la liturgic, Radu Gyr rămîne, înainte de toate, poetul cavalcadelor sublime şi al visurilor cruciate, profetul paulinic şi donquijotesc al nebuniei primenitoare, luptător şi mărturisitor al unei generaţii răstignite, a cărei tragică măreţie e probabil tot ce va dăinui mai semnificativ din sinuoasa istorie românească a secolului XX.

Răzvan CODRESCU

[1] “Sfîntă tinereţe legionară” (muzica: Ion Mânzatu) era imnul-marş cel mai cunoscut din bogatul repertoriu al cîntecelor legionare (cu faimosul refren: Garda, Căpitanul/ ne preschimbă-n şoimi de fier./ Ţara, Căpitanul/ şi Arhanghelul din cer). În afară de “Sfîntă tinereţe legionară” şi “Cîntecul eroilor Moţa-Marin”, Radu Gyr a mai compus versurile pentru “Marşul legionarilor olteni” (el însuşi fiind oltean de origine), “Imnul muncitorilor legionari” (La luptă, muncitori!) şi “Imnul biruinţei”. De o popularitate egală cu cîntecele legionare s-a bucurat mai tîrziu poezia mobilizatoare “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!” (pentru care, spre sfîrşitul anilor ’50, s-a pronunţat împotriva autorului o sentinţă de condamnare la moarte, pînă la urmă neexecutată).
[2] 1868-1942: estetician, teoretician al literaturii şi critic literar de orientare clasicizantă şi tradiţionalistă, autor, între multe altele, al vastei lucrări La science de la littérature, I-IV, Paris, 1928-1938.
[3] Caz unic în ţările aliate Axei, arătînd cît de nuanţat era “antisemitismul” legionar, în toamna lui 1940, sub directoratul lui Radu Gyr, se înfiinţează la Bucureşti un teatru evreiesc. “Atunci cînd eram director general al teatrelor în plin regim legionar, cînd mă puteam manifesta în voie cu toate «patimile» şi «urile» mele, aşa mi-am dat eu arama pe faţă: creînd teatre (Baraşeum) pentru evrei…” (din ultimul cuvînt al comandantului legionar Radu Gyr în faţa aşa-numitului “Tribunal al Poporului”, la procesul din 1945; apud Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia dreptei româneşti: 1927-1944, Editura FF PRESS, Bucureşti, 1996, p. 318; integral, în Adevărul literar şi artistic, nr. 207-208/1994).
[4] Cf., între altele, Valeriu Anania, Memorii, Editura Polirom, Iaşi, 2008, pp. 73-74.
[5] Ceea ce pînă la urmă este un fapt (cf., de pildă, Ovid S. Crohmănlniceanu, Evreii în mişcarea de avangardă românească, Ed. Hasefer, 2001), rămînînd în discuţie doar în ce măsură a fost el creator sau dizolvant.
[6] “Nae Ionescu domina lagărul cu formidabila lui linie de gîndire şi de scrutare a evenimentelor, cu prestigiul cu care, bolnav, suporta suferinţa, cu demnitatea şi nobleţea cu care întîmpina toate şicanele jandarmereşti şi toate rigorile cumplite ale lagărului”, încît zbirii lui Armand Călinescu erau “exasperaţi de liniştea solemnă cu care Profesorul îşi ţinea lecţiile universitare în faţa noastră, transformînd lagărul în elită intelectuală şi zidurile triste ale dormitorului, în academie”.
[7] Revistă editată de Securitatea comunistă şi destinată exilului, ca mijloc de propagandă mistificatoare.
[8] Antologia includea patru poezii de Radu Gyr: “Linişti de schituri”, “Fior de toamnă”, “Toamnă oltenească” (numai un fragment) şi “Cîntec pentru somnul Luminiţei”. În studiul introductiv al antologiei (“Metamorfozele poeziei”) – astăzi părînd insuficient şi banal, dar la vremea respectivă fiind aproape revoluţionar – consideraţiile referitoare la Radu Gyr (pp. XLVI-XLVII) rămîn pe linia călinesciană (“instinct artistic” insuficient, prea multe lungimi, sentimentalism excesiv, verbozitate, dar şi “mare abilitate” în versificare, simţ plastic, locuri izolate “admirabile” şi “memorabile”). Acum, lirica de închisoare oferă o cu totul altă imagine a poetului, de care însă acelaşi Nicolae Manolescu a preferat să facă abstracţie în chinuita sa Istorie... (?!) recentă.
[9] O primă antologie a dat, în exil, regretatul Zahu Pană (1921-2001), român macedonean, el însuşi poet (Cu acul pe săpun, Hamilton, 1989) şi fost deţinut politic: Poezii din închisori, Editura “Cuvântul Românesc”, Hamilton [Canada], 1982. Cea mai cuprinzătoare este reprezentată pînă astăzi de şirul de volume intitulate Poeţi după gratii, scoase de un alt poet al închisorilor, Constantin Aurel Dragodan (1919-2000, autorul volumului Itinerare în lanţuri, Bucureşti, 1992), la Bucureşti, sub egida Asociaţiei Foştilor Deţinuţi Politici din România (A.F.D.P.R.). S-ar impune o resistematizare a întregului material, într-o ediţie profesională şi de mai largă circulaţie.
[10] 1927-2000: deţinut politic cu o memorie proverbială, el însuşi poet (Zbucium şi poezie, Cluj-Napoca, 2001, cu trei cicluri de versuri originale şi cu facsimile din poeziile memorate şi transcrise ale lui Radu Gyr şi Nichifor Crainic).
[11] De bază rămîne, deocamdată, ediţia Radu Gyr, Poezii, 3 vols. (I. Sîngele temniţei. Balade; II. Stigmate; III. Poezia orală), Editura Marineasa, Timişoara, 1992-1994.
[12] În seria “Poeţi români contemporani” a Editurii Eminescu din Bucureşti, avînd-o ca îngrijitoare pe cercetătoarea Ioana Cracă (deocamdată n-a apărut decît volumul I, în 1997: Ţara de peste veac. Poezii antume: 1916-1944).

“TESTAMENTUL” LUI GRIGORE VIERU

SUMARUL BLOGULUI

Pe 30 august 2007, la Academia de Ştiinţe a Republicii Moldova, în ajunul sărbătorii “Limba noastră cea română”, regretatul Grigore Vieru (14 II 1935 – 18 I 2009) a rostit un memorabil discurs cu ocazia încununării sale cu titlul de Doctor Honoris Causa al Academiei respective. Discursul său mărturisitor a fost intitulat – simbolic – “Testament”. Întrucît luna aceasta Grigore Vieru ar fi împlinit 75 de ani, postez şi aici acest text, spre dreapta lui pomenire.
Cei de dincoace de Prut, din ţara-mamă, pot fi destul de surprinşi (dacă nu chiar amuzaţi) de faptul că aşa ceva se mai poate discuta în plin secol XXI, dar în Basarabia situaţia este mult mai complexă şi mai îngrijorătoare decît ne-o reprezentăm noi...
Ţin aici să aduc şi eu o modestă şi amară mărturie. Pe vremea cînd mai eram profesor la Şcoala Normală din Bucureşti, pe la jumătatea anilor ‘90, se constituise o clasă de eleve basarabence, ce urmau să se pregătească aici pentru a fi învăţătoare acolo. Ei bine, timp de vreo 2 ani cît am predat la clasa respectivă, m-am lovit constant de încăpăţînarea viitoarelor “luminătoare” ale noilor generaţii de români basarabeni de a scrie invariabil, cînd dădeau teză sau extemporal: “Lucrare scrisă la limba moldovenească”; iar pe caietele în care îşi luau notiţe sau îşi făceau temele: „Caiet de limba moldovenească”! De cîte ori sacrificam, iarăşi şi iarăşi, o oră sau chiar două pentru dojană şi explicaţii – întîi calm, apoi din ce în ce mai iritat, iar după cîteva trimestre de-a dreptul furios –, mă ascultau spăşite şi chiar păreau să înţeleagă şi să aprobe, dar data viitoare, cu doar cîteva excepţii, scriau din nou: „Lucrare scrisă la limba moldovenească”! Nu ştiu din ce familii proveneau, nici pe ce criterii fuseseră selecţionate, nici ce s-a ales de ele după aceea, dar vă asigur că nu (doar) de prostie era vorba...
Nimic nu pare mai uşor decît să spulberi, într-un riguros limbaj ştiinţific şi cu argumente punctuale, mişeleasca ficţiune ideologică a unei limbi moldoveneşti. Grigore Vieru, deşi vorbea într-un for academic, a preferat însă, în locul unui riguros discurs ştiinţific, calea persuasiunii mai degrabă sentimentale şi a invocării tradiţiei şi „autorităţilor”. Şi am încredinţarea că ştia bine ce face, căci nu pe academicieni urmărea el să-i convingă, ci pe neacademicienii la care „testamentul” lui avea să ajungă ulterior. Pentru publicul larg, şi mai ales pentru unul manipulat ideologic de decenii întregi, argumentele ştiinţifice sînt mai degrabă obscure şi oţioase, ca şi terminologia prea savantă. Bătaia nu este aici în primul rînd pe minţile oamenilor, ci pe sufletele lor. Dacă ignoră tradiţia şi dacă nu mai simt româneşte, atunci orice demonstraţie ştiinţifică, fie ea cît de riguroasă, rămîne inoperantă. Cu acest preaviz trebuie citit şi judecat acest „testament”, care rezumă cel puţin o jumătate de veac de dramatică luptă cu istoria. (R. C.)

Stimate domnule preşedinte al Academiei de Ştiinţe a Moldovei,
Onorat Consiliu Suprem pentru Ştiinţă,
Stimate domnule preşedinte al Academiei Române Eugen Simion,
Stimaţi colegi academicieni,
Iubiţi fraţi!

O tulburătoare parabolă biblică, pe care o desprindem din comoara înţelepciunii regelui Solomon, sună astfel: Atunci au venit două femei desfrânate la rege şi au stat înaintea lui. Şi a zis una dintre femei: “Rogu-mă, domnul meu, noi trăim într-o casă; şi eu am născut în casa aceea. A treia zi după ce am născut eu, a născut şi această femeie şi eram împreună şi nu era nimeni străin cu noi în casă, afară de noi amândouă. Însă noaptea a murit fiul acestei femei, căci a adormit peste el. Şi s-a sculat ea pe la miezul nopţii şi mi-a luat pe fiul meu de lângă mine, când eu, roaba ta, dormeam, şi l-a pus pe-al ei la pieptul meu. Dimineaţa, când m-am sculat ca să-mi alăptez fiul, iată, el era mort; iar când m-am uitat la el mai bine dimineaţa, acesta nu era fiul meu, pe care-l născusem”. Iar cealaltă femeie a zis: “Ba nu, fiul meu e viu, iar fiul tău e mort!”. Iar aceasta îi zicea: “Ba nu, fiul tău este mort şi al meu este viu!”. Apoi a zis Solomon: “Daţi-mi o sabie!”, şi i s-a adus regelui o sabie. Şi a zis regele: “Tăiaţi copilul cel viu în două şi daţi o jumătate din el uneia şi o jumătate din el celeilalte!”. Şi a răspuns femeia al cărei fiu era viu regelui, căci i se rupea inima de milă pentru fiul ei: “Rogu-mă, domnul meu, daţi-i ei acest prunc viu şi nu-l omorâţi!”. Iar cealaltă a zis: “Ca să nu fie nici al meu, nici al ei, tăiaţi-l!”. Şi regele a zis: “Daţi-i acesteia copilul cel viu, căci aceasta este mama lui!”.
Conotaţia acestei geniale metafore biblice pare să izvorască din tragismul Limbii Române de pe teritoriul Republicii Moldova. Ca şi în Sfânta Scriptură, la noi, în Basarabia, copilul viu, care este Limba Română, fusese furat, tot pe întuneric. Şi tot el, care este aceeaşi Limbă Română, murise nu pentru că Basarabia adormise peste el, ci pentru că peste fiinţa lui se lăsase giganticul trup ţarist. Singura neasemănare între pilda biblică şi dramaticele noastre realităţi lingvistice este aceea că şi România, şi Basarabia n-au născut în desfrânare cei doi copii, care, de fapt, era şi este unul singur şi se numeşte Limba Română. “Tot ce este frumos poartă ponos!”, zicea Anton Pann. Cu alte cuvinte, tot ce este frumos poartă în sine sămânţa suferinţei şi a jertfei. Exemplul cel mai potrivit în această privinţă îl reprezintă Brâncoveanu, Eminescu, Iorga. Din păcate, în strivitorul întuneric ţarist ce acoperise Basarabia lipsea un Solomon al nostru. Ţarul nu putea fi Solomon. De altfel, el însuşi tăiase în două miraculoasa fiinţă, care, din vrerea şi mila Lui Dumnezeu, se numeşte Limba Română. Tot ţarul a dat istoricei noastre limbi un alt nume: limba moldovenească. Cred că nu este cazul să explicăm de ce s-a recurs la acest criminal procedeu. Motivul este arhicunoscut. Noul nume al Limbii Române în Basarabia de sub ocupaţia ţaristă, apoi de sub cea sovietică, jigneşte un popor ce a trudit la zidirea Limbii noastre istorice, dar şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o desăvârşire deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale lumii. Să pomenim numele doar a câtorva ctitori: Varlaam, Dosoftei, Ion Neculce, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, Mihai Eminescu, Vasile Alecsandri, Ion Creangă, B. P. Hasdeu, Alecu Russo, Mihail Sadoveanu, George Coşbuc, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Octavian Goga, Liviu Rebreanu, George Călinescu, Perpessicius, Marin Preda, Eugen Barbu, Nicolae Labiş, Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ioan Alexandru, ca să ne referim numai la clasicii plecaţi la strămoşi. Aceeaşi jignire apărătorii falsului glotonim o aduc şi savanţilor străini, care, prin competenţa şi cinstea lor, ştiu mai bine decât căţeluşii noştri lingvistici cum se numeşte corect Limba lăsată nouă moştenire. Se pune fireasca şi logica întrebare: cum şi de unde s-a iscat în Basarabia o altă Limbă decât cea Română?! Au declarat oare cândva Stamati, Donici, Stere, Mateevici că scrisul lor este altfel decât românesc?! Aţi găsit undeva nişte mărturisiri în care Eminescu, Alecsandri, Creangă, B. P. Hasdeu, Russo, Sadoveanu, Bacovia vorbesc de limba moldovenească? Este adevărat că există un grai moldovenesc, care mi-e atât de drag, aşa cum există unul muntenesc, bănăţean sau oltenesc. Dar Limba este una singură şi ea se numeşte Română.

Să-i lăsăm mai bine să vorbească pe ctitorii Limbii Române care sunt marii cărturari, scriitorii clasici şi moderni, lingviştii notorii: “Dragoş a adus în Ţara Moldovei româneasca limbă” (Dosoftei, 1642-1693); “... măcară că ne răspundem acum moldoveni; iar nu întrebăm: ştii moldoveneşte? Ce: ştii româneşte?” (Miron Costin, 1633-1691); “Moldovenii, ardelenii şi muntenii alcătuiesc un popor întreg şi aceeaşi limbă” (Alecu Russo, 1819-1859); “Simplul fapt că noi, românii câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, una singură, ca nealte popoare, şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim şi nu altfel” (Mihai Eminescu, 1850-1889); “Cugetarea românească/ Are portul românesc./ Nu lăsaţi dar s-o ciuntească/ Cei ce limba ne-o pocesc!” (Bogdan Petriceicu Hasdeu, 1838-1907); “N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi cu cea de peste Prut” (Alexie Mateevici, 1888-1917); “Teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română este, atunci când e de bună credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar când e de rea credinţă, e o fraudă ştiinţifică” (Eugeniu Coşeriu, 1921-2002); “Adevărul e că nu sunt două limbi identice cu numiri diferite, ci o singură limbă de cultură, şi că ea are o singură denumire: LIMBA ROMÂNĂ” (Silviu Berejan, n. 1927). Să cităm şi afirmaţiile unui clasic în viaţă, care este Ion Druţă (n. 1928), inserate în eseul domniei sale Răscrucea celor proşti: “Cum o numim până la urmă? Fireşte, limba română. După ce am călătorit prin mai multe imperii, ne folosim de limba fiartă şi cizelată de fraţii de peste Prut în cazanele naţionale”. Iată ce zice un alt scriitor, academician, Mihai Cimpoi (n. 1942), atins şi el, ca şi Druţă, de aripa geniului: “Limba română este rostirea esenţială a fiinţei poporului nostru, din care putem deduce modul său de a gândi, de a simţi şi de a exista în şi întru istorie”. Şi alţi scriitori şi cărturari în viaţă: “Limba fiecărei etnii este creaţia sa cea mai profundă, cea mai semnificativă, cea mai bogată şi cea mai dăruită de harul frumuseţii şi al binelui” (Valeriu Rusu, 1935); “Fără îndoială, nu e absolut nimic condamnabil în faptul că cineva foloseşte expresiile vorbire moldovenească, a vorbi moldoveneşte, căci ele corespund unei realităţi incontestabile. Ba din contra, avem tot temeiul să ne mândrim că suntem moldoveni, că avem un fel al nostru de a fi şi de a vorbi. Dar când e vorba de denumirea oficială [...] trebuie folosit doar termenul de limba română” (Ion Etcu, n. 1935; Alexandru Darul, n. 1929); “Se fac referiri la argumente, dar argumentele se iau din diferite sfere, şi ele, formal, parcă permit să tragem concluzii de diferită natură. Însă, până la urmă, formula şi concluzia definitivă trebuie să fie una – cea care se bazează pe tradiţia istorică, cea care se sprijină pe argumentul ştiinţific. De aceea, denumirea limbii literare, a limbii în care au scris toţi clasicii noştri, toţi oamenii de cultură, a fost şi rămâne una: limba română” (Haralambie Corbu, 1930). Vor rămîne în istoria naţională şi cuvintele primului preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur: “Este lesne de înţeles că noţiunea de limbă maternă din art. 13 al Constituţiei ţine nu atât de un termen ştiinţific, cât de unul politic. Limba română este numele corect al limbii noastre istorice, literare, de cultură şi scriere”. Am vizionat spectacolul Oltea montat la Teatrul Naţional “Mihai Eminescu” şi la Teatrul Naţional “Vasile Alecsandri” din Bălţi, după piesa lui Andrei Strâmbeanu cu acelaşi nume, piesă care, după mine, va intra în Fondul de Aur al dramaturgiei româneşti. Mă întreb în ce limbă vorbea mama lui Ştefan cel Mare, Oltea, care olteancă era, cu tatăl lui, moldovean, dar trăgându-se din viţă ardelenească: olteneşte, moldoveneşte, ardeleneşte?! Mi-e jenă să mai discut acest subiect (al limbii moldoveneşti), clar şi pentru un copil din clasele primare. Ştiu că harul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu este atât cât îl am. Dar limba şi literatura română, şi nu cea moldovenească, mi-au dat totul. Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii.

Prima victimă în şirul de jertfe în lupta pentru Limba Română a fost poetul Nicolai Costenco. Numai pentru faptul că, în 1940, a declarat că nu există nici o diferenţă între limba moldovenească şi cea română fusese condamnat la 25 de ani de surghiun siberian. Dându-şi duhul Stalin, poetul îndurase urgiile infernului numai 15 ani din cei 25. De mare curaj bărbătesc a fost gestul generaţiei Andrei Lupan de a readuce în spaţiul basarabean, în 1956, o parte din clasicii literaturii române – Eminescu, Alecsandri, Creangă, Hasdeu, Cantemir, Russo, Negruzzi, Stamati, pe care generaţia din care fac parte i-a cunoscut abia la facultate. Prin acest gest naţional, generaţia Lupan îşi spală păcatele ideologice. Mai tinerii scriitori de azi, dar şi unii mai vârstnici, se tot împiedică de Lupan. Or, dacă activau şi ei în aceleaşi condiţii draconice, cu siguranţă că se alegeau cu aceleaşi păcate. Un coleg de generaţie afirma că eu am secerat pe Lupan la Adunarea Generală a Scriitorilor din 1987, în luarea mea de cuvânt. Chiar aşa?! Iată adevărul, iată ce am spus la acea adunare: “Andrei Pavlovici, mi-a întunecat adolescenţa piesa dumitale Lumina. Acum întunecă şi adolescenţa copiilor mei. Scoateţi, vă rog, din manuale această lucrare, scoateţi şi versificările dogmatice, şi puneţi în locul lor poemele dumitale frumoase şi curate, că aveţi de unde alege!”. Să se cheme oare asta “secerare”?!
Un pamflet plin de vervă satirică publicase Vasile Coroban pe la sfârşitul anilor ‘50 ai secolului trecut în săptămânalul Cultura (redactor-şef: Petrea Cruceniuc). Distinsul critic ironiza pe pseudosavantul lingvist care se numea Borsci. Pamfletul era semnat Zama.
O minunată şcoală de Limba Română au fost superbele traduceri din literatura universală semnate de Igor Creţu, Alexandru Cosmescu şi Aureliu Busuioc. De o covârşitoare importanţă – nu numai artistică, ci şi documentară – au fost romanele scrise pe teme istorice: Biserica Albă (1975-1981, 1986-1981) de Ion Druţă şi Sânge pe zăpadă (1985) de Vladimir Beşleagă, primul roman din trilogia despre Miron Costin. În acelaşi plan istoric se înscriu şi piesele Doina (1968) şi Horia (1973) semnate de acelaşi Ion Druţă, apoi Ioan Vodă cel Cumplit aparţinând lui Dumitru Matcovschi. O satiră vehementă este piesa lui Aureliu Busuioc, Radu Ştefan Întâiul şi Ultimul, adresată falsificatorilor istoriei noastre, piesă care fusese montată la Teatrul pentru Tineret “Luceafărul”, în regia eminentului regizor Ion Ungureanu. Se jucase o singură dată, pentru că fusese interzisă de autorităţi din start. Vorbesc şi de istorie, deoarece ea este strâns legată de Limba Română. Lumea la Chişinău descoperea arta dramatică prin Teatrul “Luceafărul”, aflat atunci sub oblăduirea lui Ion Ungureanu. Frecventam “Luceafărul” şi de dragul Limbii Române, pe care o cultiva în mijlocul actorilor tineri acelaşi Ungureanu. În 1988, când încă nu se prăbuşise imperiul sovietic, apăruseră trei studii care sunt istorice şi ele: Veşmântul fiinţei noastre de Valentin Mandacanu, publicat în revista Nistru (redactor-şef: Dumitru Matcovschi), O limbă maternă, un alfabet de doctorul habilitat în istorie Ion Buga, studiu inserat în săptămânalul Învăţământul public (redactor-şef: regretatul Anton Grajdieru) şi Dezvăluiri parţiale în istoria limbii de Constantin Tănase şi Vasile Băhnaru, publicat în aceeaşi revistă Nistru. O pagină de aur în istoria marii bătălii este Frontul Popular. Copiii au noroc de o fundamentală şi atractivă carte – În căutarea identităţii noastre – gândită şi simţită de Nicolae Dabija. Jertfă stau la temelia luptei noastre pentru Limba Română şi grafia latină Doina şi Ion Aldea-Teodorovici, care scriseseră cu vocea lor pe faţa cerului numele Limbii Materne şi al grafiei latine. Murise, în mod misterios, Gheorghe Ghimpu, un om de o frumuseţe sufletească rară, inimos luptător pentru eliberarea naţională, care făcuse ani grei de puşcărie alături de Alexandru Usatiuc, Valeriu Graur, Alexandru Şoltoianu. Din cauza aceleiaşi iubiri pentru Limba şi pentru istoria neamului fuseseră aruncaţi în temniţa bolşevică transnistreană Ilie Ilaşcu, Andrei Ivanţoc, Tudor Petrov Popa, Alexandru Leşco. Toate aceste victime şi suferinţe se uniseră într-un singur şuvoi spiritual care începuse să rupă zăgazul antinaţional. Pe la sfârşitul anilor ‘80, apare în ilegalitate, la Riga, primul nostru ziar cu caractere latine, Glasul, fondat de Ion Druţă, redactor-şef fiind Leonida Lari. Săptămânalul Literatura şi Arta (redactor-şef: Nicolae Dabija) publica primele texte cu litere latine. Poţi oare să uiţi aşa ceva?! E un noroc ca în elucidarea problemelor de limbă şi istorie alături de scriitori s-au aflat şi se află mereu cei mai distinşi istorici. Un noroc avusese Parlamentul Moldovei şi cel unional de personalităţi scriitoriceşti ca Ion Druţă, Mihai Cimpoi, Leonida Lari, Nicolae Dabija, Ion Vătămanu, Lidia Istrati, Andrei Strâmbeanu, Constantin Tănase. Paznici de nădejde la curăţenia Limbii noastre sunt scriitorii Valentin Mandacanu, Ion Ciocanu, Ion Melniciuc.
Iată un document al zilelor noastre, poate cel mai important, pentru că este semnat de supremul şi întregul for al Ştiinţei, intitulat Declaraţia Adunării Generale Anuale a Academiei de Ştiinţe a Moldovei. Cităm: “Adunarea Generală Anuală [din 28.02.96 – n. n.] a Academiei de Ştiinţe a Moldovei confirmă opinia ştiinţifică argumentată a specialiştilor filologi din Republică şi de peste hotare (aprobată prin Hotărârea Prezidiului ASM din 09.09.94) potrivit căreia denumirea corectă a limbii de stat (oficiale) a Republicii Moldova este Limba Română”. Sărut mâna tuturor academicienilor şi specialiştilor filologi care au semnat o asemenea declaraţie. Ea îmi adâncise mândria că fac parte şi eu din cei care vorbesc şi scriu româneşte.
Greul cel mare căzuse însă pe umerii Institutului de Lingvistică, al cărui director era unul dintre cei mai de seamă savanţi lingvişti, Silviu Berejan, care a împlinit recent 80 de ani. Primiţi, vă rog, floarea inimii tuturor intelectualilor noştri, maestre! Alăturăm aceste cuvinte pe care le meritaţi din plin, venite din partea doctorului şi profesorului universitar Dan Mănucă, director al Institutului de Filologie “Al. Philippide” din Iaşi: “Model de demnitate naţională, care de-a lungul întregii vieţi şi-a urmărit mereu obiectivul ştiinţific, în ciuda numeroaselor obstacole materiale şi politice, încadrând cercetările sale în contextul socio-cultural al ţării sale frământate, Silviu Berejan, avându-i alături pe colegii de Institut Ion Etcu, Alexandru Darul, Vasile Pavel, Anatol Eremia, Nicolae Raievschi, Maria Coşniceanu ş. a., pe academiceinii-filologi Nicolae Corlăţeanu, Mihai Cimpoi, Haralambie Corbu, Anatol Ciobanu, Anatol Bileţchi, pe titularii ASM reprezentând alte domenii, între care Andrei Andrieş, preşedintele ASM, Vasile Anestiade, Dumitru Ghiţiu, Gheorghe Ghidirim, Mihai Lupaşcu, Vsevolod Moscalenco, Sergiu Rădăuţanu, Ilie Untilă, Gheorghe Şişcanu, a reuşit să dea expresie argumentată unui concept ştiinţific ce înnobilează imaginea Academiei noastre”. Post-factum, va concluziona academicianul, parlamentul a găsit de cuviinţă să solicite şi părerea Academiei în această privinţă. Drept răspuns, a urmat declaraţia Institutului de Lingvistică, apoi cea a Prezidiului ASM, prin care s-a pus punctul pe i. Sub aspect legal, lucrurile au rămas în continuare neschimbate, deşi, în fapt, întoarcerea înapoi a devenit imposibilă.
Un rol important în rezolvarea unor probleme naţionale avusese în parlament domnul profesor doctor Ion Borsevici, şeful Cancelariei prezidenţiale, deşi, cu modestie, dânsul declara că, pur şi simplu, este acolo un om de porăială. Cu toate greşelile forului parlamentar, fără îndoială că avusesem atunci cel mai serios şi cel mai inteligent parlament. Dar şi cel mai operativ şi luminat guvern, avându-l ca premier pe Mircea Druc, ca ministru al Învăţământului pe Nicolae Mătcaş, ca ministru al Culturii şi Cultelor pe Ion Ungureanu, ca ministru al Apărării pe Ion Costaş. Totodată, aduc adânci mulţumiri Academiei Române, în special ex-preşedintelui Academiei, domnul Eugen Simion, care, împreună cu savanţii lingvistici de dincolo de Prut, ne-au dat o mână de ajutor în limpezirea unor dificile şi controversate probleme legate de numele autentic al limbii noastre. Aceleaşi mulţumiri trebuie să le aducem şi savanţilor ruşi, a căror opinie despre numele corect al Limbii noastre era greu de respins şi sub aspect ştiinţific, şi în plan politic. Ne face plăcere să cităm numele şi textele câtorva dintre ei, în dezacord cu poziţia unor falşi lingvişti şi istorici de la noi: “Numai pentru faptul că I. V. Stalin aminteşte de limba moldovenească, a apărut problema limbii moldoveneşti de sine stătătoare, deşi majoritatea lingviştilor consideraseră până acum că românii şi moldovenii vorbesc aceeaşi limbă”. Aceste afirmaţii le făcea reputatul lingvist rus Ruben Budagov (1910-2001) încă în 1957. Răspicate, clare, întemeiate pe studiul ştiinţific sunt şi afirmaţiile unuia dintre cei mai autoritari lingvişti din Federaţia Rusă, Rajmund Piotrowski (n. 1922): “Ocrotirea şi susţinerea limbii române în Basarabia presupune aplicarea, utilizarea ei intensă în toate domeniile de activitate, dar mai întâi la nivel statal şi administrativ”. Iată şi opinia altui celebru savant rus, Serghei Kapita, născut în 1930: “Academicianul Piotrowski, un mare romanist şi un foarte bun prieten al familiei noastre, a tot vorbit despre situaţia lingvistică din Basarabia, inclusiv despre felul acesta al multor intelectuali, iscat din raţiuni de circumspecţie politică, desigur, de a ocoli numele ei cel adevărat. Dar ea este limba română şi n-ai ce-i face. Eu, fiind departe de locurile de baştină ale străbunicilor mei, ţin la această limbă tocmai din acest sentiment de demnitate care include pentru un intelectual şi datoria de a cunoaşte şi de a vorbi limba mamei care i-a dat viaţă şi l-a crescut”.
Profunda noastră recunoştinţă pentru aceşti mari savanţi de viţă nobilă. Nu am confundat niciodată politica imperială ţaristă şi sovietică cu marea cultură rusă: cu Tolstoi, Dostoievski, Gogol, Puşkin, Lermontov, Ceaikovski, Esenin, Pasternak, Ahmatova, Ţvetaeva, Bulgakov, Soljeniţîn, cu nobilimea rusă în general. Am citit de curând o zguduitoare carte documentară intitulată Cât costă un om, apărută sub îngrijirea doctorului în ştiinţe istorice şi academicianului Valeriu Păsat, în care o rusoaică basarabeană de viţă nobilă, Eufrosinia Kersnovskaia, îşi povesteşte viaţa tragică trăită în GULAG, fiind urmărită şi umilită şi după ieşirea din infern, dar continuând să-şi trăiască restul vieţii cu aceeaşi demnitate umană. Mărturisesc că, după lectura unor lucrări semnate de Soljeniţîn, nimic mai tulburător nu am citit despre crimele din GULAG. Iată că au avut de suferit şi ruşii în cea mai fericită ţară din perioada stalinistă, ţară care era împânzită de închisori, de GULAG-uri, de spitale de psihiatrie în care erau aruncaţi oameni nevinovaţi şi oameni sănătoşi. Suferinţelor noastre însă li se adaugă cele ale Limbii, ale istoriei propriului neam şi ale credinţei strămoşeşti, comori falsificate ori şterse în general de pe faţa pământului. Câteva distinse publicaţii de cultură şi istorie – Literatura şi Arta, Basarabia (redactor-şef: Dumitru Matcovschi), Limba Română (redactor-şef: Alexandru Bantoş) şi revista de istorie Cugetul (redactor-şef: Ion Negrei) au ţinut mereu vie, prin articole şi studii, flacăra Limbii Române şi a istoriei noastre. Cu totul neaşteptat este şi faptul că jalnicii patrioţi şi argaţi ai inventatei limbi moldoveneşti au cenzurat şi falsificat nu numai pe cronicarii, pe clasicii literaturii române, pe marii lingvişti şi istorici, dar şi pe dumnezeul religiei comuniste, Karl Marx! Or, iată ce zice creatorul ideologiei comuniste, care, teoretic, pare creştinească, dar, aplicată în viaţa de toate zilele, a devenit contrariul ei şi şi-a dat duhul o dată cu imperiul sovietic: “Limba română – zice Marx – e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi denumesc vlahi sau valahi”. Slujitorii falsului glotonim “limba moldovenească” ne pot replica: “Să vedem ce zice poporul!”. După ce i s-a băgat în cap, amar de vreme, ideea că vorbim o altă limbă decât cea română, e clar ce poate zice poporul, mai exact o parte a poporului. Savanţii ihtiologi ruşi au făcut un experiment interesant. Cităm dintr-o publicaţie datele experimentului: “Studiind, vreme de câţiva ani, comportamentul crapilor din bazinele crescătoriilor şi făcând diverse experiente de laborator, ei au remarcat că peştii, în principal crapii crescuţi în captivitate, sunt mult mai uşor de prins decât cei crescuţi în libertate. Spre deosebire de aceştia din urmă, crapii de crescătorie înoata mai aproape de suprafaţă, se deplasează în cârduri, se împotrivesc curenţilor de apă şi constituie astfel o pradă uşoară chiar şi pentru pescarii mai puţin experimentaţi”. Crescuţi în nelibertate, o bună parte a oamenilor noştri, mai ales cei vârstnici, plutesc în cârduri la suprafaţa Limbii Române şi a istoriei neamului, prinzând grabnic şi orbeşte momeala.
Suntem învinuiţi de către aceiaşi patrioţi ai limbii moldoveneşti că, pentru opinia noastră, opusă fanteziei lor, primim de la străini, în special de peste Prut, premii şi granturi. Să fi primit oare nişte granturi şi Marx, Budagov, Piotrowski, Kapita, Mateevici, Coşeriu, Druţă pentru aceleasi convingeri ştiinţifice şi creştineşti în respectivul domeniu?! Să primească oare granturi şi Nicolae Corlăţeanu acolo, în ceruri, pentru istoricul său testament?!
Am citit, nu demult, în ziarul bucureştean 7 plus, din 28 iulie a. c. [2007], despre un caz real, cu totul neobişnuit, din Canada. În urma unei neînţelegeri cu regina, un roi de albine a evadat din stup, luându-şi zborul într-o direcţie necunoscută. Prisăcarul a anunţat poliţia despre dispariţia roiului, iar slujitorii ordinii publice au purces în căutarea fugarelor aurii. Fericiţi oamenii care trăiesc într-o ţară în care poliţia caută nu criminali, ci un roi de albine! Mă întreb cine şi cum va întoarce înapoi roiul de moldoveni împrăştiaţi prin Canada, Italia, Franţa, Spania, Grecia, Portugalia, America?! Am vizitat în ultimii ani majoritatea acestor ţări. Am stat de vorbă cu moldovenii de acolo, mulţi câştigând bine, este adevărat, dar muncind pe rupte, despărţiţi de familie, de copii, de baştină. Mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, nu mai vor să revină acasă. Iată că azi nu mai suntem deportaţi în Siberii de gheaţă – suntem aruncaţi în ţări bogate, de unde mulţi nu se vor mai întoarce acasă. Mă puteţi întreba ce legătură are Limba Română cu moldovenii pierduţi în furnicarul global. Are, şi încă una foarte strânsă! Dacă vom fi nevoiţi să părăsim pământul natal cu acelaşi ritm, peste vreo 50 de ani s-ar putea să nu se mai vorbească româneşte pe la noi. Or, tocmai Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: “Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele”. Am spus-o de nenumărate ori: sârma ghimpată din fundul grădinii noastre mi-a zgâriat şi îmi zgârie inima. O suport, însă, cu îngăduinţă, ştiind că, aidoma Zidului Berlinului, va cădea şi ea atunci când vor dori organismele internaţionale, marile puteri şi, bineînţeles, atunci când va vroi poporul să o dărâme. Zidul, însă, dintre noi şi Limba Română trebuie să cadă azi. Nu am nici o îndoiala că va cădea în curând. Lacrimi aşteaptă la rând, aşteaptă la coadă să strălucească de bucurie în ochii noştri în acea măreaţă zi când vom fi şi noi în rând cu lumea – cu alte cuvinte, în Europa. Nu poţi intra în Europa cu graniţa în spate...
Aşa să ne ajute Dumnezeu!

Grigore VIERU

FILM: "AGORA" DE ALEJANDRO AMENÁBAR

SUMARUL BLOGULUI

O IMPOSTURĂ ISTORICĂ DE PROPORŢII

Încă de la începuturile cinematografului, numărul filmelor explicit antireligioase l-a prevalat cu mult pe cel al specialiştilor dispuşi să le amendeze. Situaţia nu s-a schimbat nici azi, cu toate că steagurile politice sub care defilează marile industrii de film nu mai arborează zvastica ori secera şi ciocanul. Pe de altă parte, frica de a fi acuzată de “spirit inchizitorial” şi bigotism (?!) determină critica la o extremă reticenţă în demascarea instigărilor la ură şi discriminare religioasă, ori a gogonatelor imposturi istorice (precum cea a lui James Cameron din “Mormântul pierdut al lui Iisus”, sau în ecranizările după Daniel Brown).
Unul dintre cineaştii nefast consacraţi în această opţiune este spaniolul Alejandro Amenábar, autorul răsunătorului Mar adentro/ “Marea dinlăuntru” (2004), o tulburătoare şi subtilă pledoarie pentru eutanasie, îmbrăcată în ambalajul unei drame psihologice complexe şi seducătoare, laureată cu cele mai prestigioase premii.
Dar iată că multioscarizatul cineast nu se mulţumeşte cu postura (avantajoasă) de liber-cugetător, militant pentru drepturile omului, ci o îmbrăţişează făţiş pe aceea de luptător angajat împotriva credinţei în general, a creştinismului în special, dar mai ales a adevărului istoric şi a… bunului simţ scenaristic. Oscarurile obţinute i-au permis să se angajeze, împreună cu co-scenaristul Mateo Gil şi cu producătorii Fernando Bovaira şi Álvaro Augustín, în aventura unei superproducţii istorice costisitoare (50 mil. euro), Agora, o descindere în labirintul de conflicte politice şi religioase ale Alexandriei elenistice (secolul IV d. H.). Perspectiva virulent anticreştină abordată este probabil cea care le-a dat realizatorilor speranţa că… “investiţia va fi recuperată”! Numai că ambiţia a surclasat cu mult competenţele în domeniu şi cheful de documentare ale echipei artistice, convinsă probabil (de un Cameron, de un Daniel Brown şi de alţii) că orice impostură istorică, dacă e politic-corectă, e salutată de spectatori şi de industria filmului. Dar nu e tocmai aşa, mai ales când tendenţiozitatea imposturii se bate cap în cap cu pretenţiile elucubrante, ridicole şi contradictorii ale realizatorilor.

Încercaţi să vizualizaţi, în termeni hollywoodieni, subiectul filmului din prezentarea făcută chiar de Amenábar: “Agora este povestea unei femei, a unui oraş, a unei civilizaţii şi a unei planete. Agora este o planetă pe care trebuie să locuim împreună. Am căutat să punem în evidenţă realitatea umană în contextul tuturor speciilor de pe Pământ, iar Pământul în context cu Universul; oamenii, care sunt ca nişte furnici pe Pământ, iar Pământul ca o minge între multe alte stele”. Da, filmul este o cacealma, pentru că piesele-cheie care-i lipsesc sunt focala (sau perspectiva) şi subiectul.

Stabilirea subiectului poate fi ea însăşi subiectul unei hermeneutici: filmul este despre o fecioară savantă, filozoafă neoplatoniciană, Hypatia din Şcoala Alexandrină a Egiptului (personaj real, interpretat în film de actriţa Rachel Weisz), şi despre concurenţa a doi elevi ai acesteia la mâna ei; despre cum Hypatia renunţă atât la iubirea ambiţiosului aristocrat Orestes (alt personaj real), pentru a se dedica studiului mişcării planetelor, cât şi la oferta celuilalt pretendent de a se converti de conivenţă la creştinism; despre Biblioteca Alexandrină în sine şi despre una din incendieriile acesteia (la sfârşitul secolului IV), atribuită unor fanatici creştini; despre luptele dintre “hoardele” de creştini, iudei şi romani (aşa cum numai un împătimit al MTV-ului, care nu a citit niciodată o carte de istorie antică, şi le-ar imagina); despre lapidarea Hypatiei de către o altă “hoardă” de creştini (fapt consemnat, se pare, de doi istorici ai epocii, Socrate Scolasticul şi Eunapius de Sardis); dar şi despre veşnicul conflict dintre ştiinţele liberale, care înnobilează şi mântuie, şi religiile - înrobitoare şi obscurantiste. Că filmul este un mare fiasco – e puţin spus.

Să fim bine înţeleşi: o oarecare distanţare de veridicitatea istorică nu e neapărat un păcat; inadvertenţe istorice se găsesc în multe opere-reper ale literaturii universale şi filmului. Mari creatori (de la Shakespeare la Tarkovski) îşi permit să “modeleze” detalii ale istoriei în favoarea ideii dramatice, fără a compromite evenimentul evocat. În termeni juridici, o fac cu “bună credinţă”. Reaua credinţă apare când, mizând pe ignoranţa sau neatenţia auditoriului, detaliile sunt modificate pentru a impune intenţionat un sens străin, chiar opus celui al evenimentului evocat. În semiotică se numeşte “deturnare semantică”, iar în termeni juridici: rapt, calomnie, impostură.

Filmul a fost amendat pentru anticreştinism până şi de cronicarii cel mai puţin interesaţi de credinţă; recursul la creştinofobie e cu atât mai evident cu cât filmul e mai lipsit de structură şi logică scenaristică. Povestea se răsfiră între planuri narative şi teme multiple, pe care nici regizorul, nici co-scenaristul nu le mai ţin sub control: tema fecioarei dedicate virtuţilor, înţelepciunii şi ştiinţei – motiv antic grecesc, exaltat mai târziu de renascentişti şi romantici; tema Bibliotecii – fără apanajul mistic borgesian, ci ca simplu (şi ipocrit) stindard al ataşamentului pentru erudiţie (dacă ar fi fost real, filmul n-ar fi arătat astfel!); şi tema “eternului” conflict dintre progresism şi obscurantism – primul, ataşat prin definiţie partizanilor lui Euclid, iar cel de-al doilea, discipolilor lui Hristos şi ai oricărei teofanii.

Este uimitor cum regizorul atribuie Veacului de Aur al creştinismului, care a dat marea Şcoală Patristică Alexandrină şi despre care a curs atâta cerneală, clişeele Inchiziţiei, războaielor religioase medievale ori Conquistei spaniole, ba chiar obsedantelor decenii totalitare!!! În viziunea sa egalizatoare, creştinismul, după trei veacuri de mucenicie şi catacombe, s-ar fi adoptat în masă, asemeni carnetului de partid, din oportunism (“Trebuie să fii de partea puterii”, sugerează fostul sclav al Hypatiei, Davus, convertit de curiozitate la creştinism şi ajuns peste noapte episcop), martiriul nu ar fi decât joc fachiric (ne arată predicatorul Ammonius, ce ţopăie ca un derviş prin jăratec, instigă la ură, acoperindu-se viclean cu citate evanghelice, şi se laudă că Dumnezeu îi vorbeşte tot timpul), iar omiliile, o sforăitoare poliloghie de partid.

Gesturile şi facies-urile grupurilor de creştini amintesc de cele ale papuaşilor dintr-un ritual orgiastic ori, în cel mai bun caz, de ale suporterilor la un meci de fotbal. Culmea “subtilităţii” regizorale e atinsă când momentul prohodirii unui episcop – personaj episodic, neutru în film – este acompaniat sonor de un apăsător bâzâit de muşte (procedeu deloc original, de altfel)… Alături de atâta ură, obtuzitate şi ignoranţă, orice elogiu al Palas-Athenei îşi deconspiră singur duplicitatea, lovit chiar de paloşul, intolerant la ipocrizie, al olimpienei fecioare!

Elena DULGHERU

(Text preluat de pe blogul autoarei)

POVESTEA UNEI CONVERTIRI

SUMARUL BLOGULUI

Un prolog al Părintelui Calciu

Mai cu seamă după apariţia căr­ţii mele Christ is calling you (Hristos te cheamă), în 1997, am fost invitat în multe comunităţi americane ortodoxe spre a le vor­bi şi prin viu grai despre Ortodoxie, despre suferinţele Bise­ricii Ortodoxe Române şi despre toate încercările prin care a trecut poporul nostru. Am fost surprins să descopăr ce mare influenţă are Ortodoxia asupra unor comunităţi ame­­­ricane: pe măsură ce Catolicismul (din ce în ce mai secu­larizat) şi Protestantismul (despuiat de orice căldură spiri­tuală) pierd evident terenul, Ortodoxia îl cîştigă, prin pre­dania unor preoţi şi monahi care aduc în sufletul omului american o vibraţie nouă a credinţei adevărate. Dacă pînă nu prea demult răspîndirea Ortodoxiei revenea aproape în exclusivitate ruşilor, astăzi Ortodoxia românească îşi afirmă din ce în ce mai mult prezenţa, nu atît prin preoţii din Ame­rica (unde bisericile noastre sînt încă “naţionale”, slujindu-se în limba română), cît mai cu seamă prin miracolul mă­năs­tirilor şi vieţii monahale din România, pe care ameri­canii încep s-o descopere cu un emoţie.
În apropiere de San Francisco, în Forestville, se află o comunitate monastică ortodoxă numită “Sfîntul Paisie Velicikovski” şi întemeiată de un călugăr rus, pe la sfîrşitul anilor ‘80. Chiliile în care călugăriţele locuiesc poartă numele unor vetre mănăstireşti din România (“Suceviţa”, “Voroneţ”, “Arbore” etc.), pentru că aceste maici, peste 90% convertite de la Pro­testantism, iar cîteva şi de la Catolicism, au vizitat România şi au adus de acolo sufletul monahal al mă­nă­sti­rilor româneşti, care influenţează întreaga noastră viaţă na­ţio­nală, ceea ce americanilor li se pare ceva uluitor. În orice biserică americană am fost invitat, am găsit convertiţi de pe urma unor vizite în România. Din ce în ce mai mult, priori­tatea Ortodoxiei româneşti se afirmă în planul credinţei ortodoxe, fiindcă, după mărturisirea multora care vizitează Rusia şi alte ţări ortodoxe, renaşterea monahismului în duh au­tentic ortodox nu este nicăieri atît de evidentă ca în Româ­nia. Nici o ţară ortodoxă nu pare să mai aibă astăzi atîţia părinţi spirituali, atîţia duhovnici, atîţia adevăraţi “sta­reţi”, ca România.
Textul de mai jos, pe care l-am expediat în tradu­cere unor publicaţii din ţară încă din 1997, este o ilustrare a aces­tor afirmaţii. Am întîlnit-o pe d-na McCann la o bise­ri­că rusă din New York, unde preotul este de origine româ­nă (origine pe care şi-o descoperă acum cu bucurie spiri­tu­a­lă) şi unde duhul Ortodoxiei româneşti este astăzi cu mult mai prezent decît cel al Ortodoxiei ruse. (Preot Gh. Calciu)

Ascultând glasul “lumii vechi”
cu urechi care să audă...

Dacă cineva mi-ar fi spus acum cinci ani că viaţa mea va fi în mod profund schimbată de fiinţele unui loc şi ale unei culturi atît de îndepărtate de sofisticatul, tehnologizatul şi progresivistul mod de viaţă american, de fiinţe îmbrăţişînd secole de istorie, dintr-un loc total nefa­miliar mie, aş fi respins această posibilitate ca pe un non­sens. De altfel, eram foarte conştientă de diferitele influ­enţe exercitate asupra vieţii mele; ele erau, aşa cre­deam, în spe­cial cele de aici şi de acum, cu urmări imediate şi vizi­bile. Atunci, prin harul Domnului, un glas s-a auzit din înalt şi, în marea tapiserie ţesută de Creator, firul meu s-a întîlnit cu firul incandescent numit România.
La vremea cînd miracolul a avut loc, nu am realizat imediat chemarea: la început, urechile mele nu au putut să audă… Misterioase sînt căile Domnului! Pînă în acel mo­ment din viaţa mea, fusesem sigură, după nenumăraţi ani de frustrare spirituală, că eram, în cele din urmă, pe ade­văratul meu drum. În pragul vîrstei de 40 de ani, înce­pusem să cred că, în aceste zile şi în acest secol, nu mai este posibilă existenţa unei tradiţii religioase pure. Am fost crescută în tradiţia protestantă, ca prezbiteriană. Încerca­sem sincer în prima tinereţe, dar şi mai tîrziu, după 30 de ani, să aflu înţelesul real al învăţăturilor acestei biserici, dar nu reuşisem să-l găsesc. Aşa că am început să-mi caut hrana spirituală în altă parte. Totuşi, credeam că ar fi po­si­bil, chiar şi-ntr-o vreme “fără Dumnezeu” ca a noastră, să se facă o artă sacră, iar sufletul umanităţii să strălu­cească, în ciuda întunecării orizontului, pentru sărmanii des­cen­denţi ai lui Adam. M-am străduit din răsputeri să-mi aduc modesta mea contribuţie la înălţarea sufletului omenesc.
Ca artistă de teatru, am hotărît să ofer producţii spirituale oamenilor frămîntaţi de întrebări reale şi însetaţi de adevăr. Am pus în scenă o piesă într-un act, mai puţin cunos­cută, a poetului irlandez Yeats, intitulată Învierea. În turneul cu acest spectacol, la festivalul de teatru din Edin­burgh, Scoţia, am văzut, în interpretarea unei companii de teatru româneşti, ceea ce eu căutasem mereu: o sacralizare a artei teatrale. Talentatul regizor român Andrei Şerban a conceput şi a realizat, cu echipa Teatrului Naţional din Bucureşti, Trilogia antică, după Medeea, Troienele şi Electra. Experienţa la care am putut lua parte, ca spectator la această piesă, a însemnat o cotitură în viaţa mea. Mi s-a deschis o poartă necunoscută mie; mă simţeam de acum pregătită, parcă, să întîlnesc ceva şi mai mare, ceva şi mai înalt decît teatrul sacru: Biserica.
La întîlnirea pe care am avut-o, după spectacol, cu artiştii români, am încercat cu insistenţă să aflu cum de a fost posibil ca ei să realizeze o creaţie teatrală atît de excepţională; ce au ei – sau ce ştiu ei – pe care noi, aici în Vest, nu-l avem şi nu-l ştim? Nimeni n-a dat un răspuns întrebărilor mele repetate. Unul dintre aceşti stră­luciţi ac­tori de teatru, Claudiu Bleonţ, a auzit întrebarea mea mai adîncă, întrebare pe care nici nu ştiam măcar că mi-o pu­neam. M-a auzit întrebînd: “Unde să găsesc Biserica adevărată?”. Aceea pe care o căutasem cu dispe­rare din­tot­deauna, de copil încă, aceea pe care inima mea o presimţea că trebuie să existe pe undeva, în vreun fel! Poate doar înlăuntrul nostru! Claudiu Bleonţ mi-a spus em­fatic: “Oricît de mulţi oameni ai întreba, de oricît de multe ori ai întreba, nu vei primi un răspuns în cuvinte”. Apoi a continuat, pe un ton categoric: “Trebuie să vii în România! Atunci ai să înţelegi!”. Îmi aduc aminte exact ce am gîndit atunci: “Sigur, într-adevăr, iată-mă pe mine, o femeie fără bărbat, cu doi copii mici, străduindu-mă din răsputeri să supravieţuiesc la New York, iar tu-mi spui mie să vin în România!”...
Incredibil, dar m-am urcat în avion! În primele două zile la Bucureşti, am văzut repetiţiile la o minunată punere în scenă a piesei Romeo şi Julieta, la Teatrul Naţional, în regia talentatei Beatrice Bleonţ, soţia lui Claudiu. Încă o dată, munca lor avea un nivel înalt, mai înalt decît tot ce văzusem vreodată în alte părţi. Mi-am muş­cat limba din nou, dorind să întreb şi să aflu cum de era posibilă o artă de acest calibru.
A treia zi, m-am dus cu maşina de la Bucureşti pînă la trecătorile muntoase din Nord, străbătînd oraşe cenuşii, cu blocuri de locuit din beton, aproape ruinate, pe drumuri ne­pavate, alături de căruţe trase de cai, cu ţărani şi cu fami­liile lor. În cele din urmă, am ajuns la locurile unde între­bările mele aveau să primească răspunsurile fără cu­vinte... Eram în lumea mănăstirilor creştine ortodoxe ale Mol­dovei şi Bucovinei. Stînd tăcută în umbra adîncă a Mă­nă­stirii Văratec, genunchii mei s-au îndoit instinctiv şi m-am trezit îngenuncheată pe acel pămînt binecuvîntat. Pe obraji îmi curgeau lacrimile. După încă cinci zile, totul în mine a început să se schimbe. Stînd în faţa icoanelor Maicii Domnului, vechi de secole, am vărsat lacrimi care erau în mine de zeci de ani. Niciodată nu mai plînsesem. Nici nu ştiam că pot plînge… Simţeam cum mi se frînge co­şul pieptului ori de cîte ori căutam să pătrund înţelesul ace­lor mănăstiri pictate; inima mea îşi depăşea limitele, re­vărsîndu-se în afară. Pricina era puterea învăţăturilor lui Hris­tos revelate în frescele care acopereau fiecare cen­ti­metru pătrat din pereţii bisericilor, atît în interior, cît şi în exterior. Şi mi-a fost dat să înţeleg! Nu teatrul era cel pe care îl căutam, ci acel ceva din care arta sacră nu este de­cît o răsfrîngere: învăţăturile originare ale lui Hristos, ale Dumnezeului cel Viu, intacte, chiar în epoca noastră coruptă; acestea erau cele către care fusesem adusă. În li­niş­te şi scăldată de rugăciunile reverberate ale miilor şi miilor de fiinţe care-şi închinaseră şi continuau să-şi închine vie­ţile lor acestei înalte chemări care este trăirea monastică, am fost primită înapoi, în turmă, cu prisos de bucurie. Călă­toria mea era totuşi departe de a fi împlinită. Fusesem doar pusă pe cale. A trebuit să o iau ca pe un dar bine­cu­vîntat.
M-am întors, de atunci, de două ori în România: prima oară, ca să-mi botez ortodox fiica, avîndu-i ca naşi pe Beatrice şi Claudiu; a doua oară, mai recent, cu fiul meu, care şi el a ales să se convertească şi să se boteze ortodox. Acum eu sînt ortodoxă şi am fost binecuvîntată să-mi găsesc o biserică adevărată în New York – casă pen­tru familia mea – avînd un călugăr român de la Putna, preotul fiind el însuşi de sînge românesc şi cu mulţi eno­­ri­aşi români. În recenta călătorie a preoţilor bisericii noastre în România, s-au legat frumoase prietenii cu nume­roşi mo­nahi români. De asemenea, în vizita pe care eu şi fiul meu am făcut-o, am fost primiţi cu multă căldură, generozitate şi dragoste de către călugării şi călugăriţele cu care am avut prilejul să ne întîlnim.
Sînt multe căi prin care noi, americanii, am putea răs­punde dragostei lui Dumnezeu, căi care ne-au fost con­stant arătate, prin intermediul celor ce şi-au dedicat lu­cra­rea lor de o viaţă autopurificării şi ajutorării altor fiinţe u­mane. Desigur, le-ar fi şi lor de ajutor dacă noi am deveni conştienţi şi recunoscători faţă de strădania lor în slujba lui Dumnezeu şi a semenilor, fiind noi înşine incluşi în aceas­­tă strădanie. Monahii români au fost profund impre­si­o­­naţi auzind cum credinţa ortodoxă devine cunos­cută mul­tor neortodocşi din America. Ei au fost şi mai surprinşi să afle că unii dintre noi doresc să-i ajute în lucrarea duhov­nicească desfăşurată în mănăstirile din România. Desigur, rugăciunile noastre pentru ei le sînt folositoare. Noi avem multe daruri spirituale pe care le-am putea împărtăşi cu această “lume veche”, care are atîtea să ne înveţe.

Dumnezeul meu, dă-mi urechi ca să-Ţi ascult che­marea, de oriunde mă aflu şi oriunde mă îndrept!

Mary Magdalene McCann

De mîine începe Sfîntul şi Marele Post.

Dumnezeu să dea creştinilor tărie în osteneli, iar ostenitorilor mult folos duhovnicesc.

"NOUL ADAM" ŞI "NOUA EVĂ"

SUMARUL BLOGULUI 

O ALTĂ PARADIGMĂ A DIVIZIUNII SEXUALE

Conştiinţa creştină comună nu sesizează îndeajuns “revoluţia antropologică” adusă de creştinism prin convergenţa mîntuitoare a bărbăţiei hristice şi a feminităţii ma­rianice. Ipostaza feminină a umanului, cîndva aducătoare de pierzanie, se deschide “astăzi” (în prezentul etern al lucrării dumnezeieşti) de bunăvoie Duhului Sfînt, ca o poartă a mîntuirii, devenind co-biruitoare a răului şi mijlocitoare la Dumnezeu pentru tot neamul omenesc. Maica tu­turor ce­­lor vii după trup (Fa­cerea 3, 20) devine – printr-o fecioară din Naza­retul Galileii – şi Maica tuturor celor vii du­pă duh (Ioan 19, 26-27): ea nu mai este doar dătătoarea de “viaţă moar­tă”, nekrós bios (Sf. Grigorie de Nyssa), ci, prin dumnezeiescul ei Fiu, dătă­toare de viaţă vie şi netre­cătoare, veghind maternal no­­ul eon al învierii.
“Hristos Îşi asumă firea urmaşilor lui Adam pen­­tru a o înnoi dinlăuntru” (Dumitru Stăniloae). Prin Iisus Hristos, “No­ul Adam”, şi prin Fecioara Maria, “Noua Evă”, ome­nitatea primeşte o nouă maiestate mistică în am­bele ei ipostaze ontologice, fiind reorientată spre mo­de­lul castităţii şi pusă sub puterea lucrătoare a Tai­nelor, a iconomiei harului care redimen­sionează firea, purtînd-o – paternal şi maternal totdeodată – spre lu­mina neînserată a Zilei a Opta, unde “nici un blestem nu va mai fi” (Apocalipsa 22, 3). “Taina Bisericii este în­­scrisă în cele două persoane desăvîrşite: persoana divină a lui Hristos şi persoana umană a Maicii lui Dum­nezeu” (Vladimir Lossky).
Oarecum în răspărul Tradiţiei (care vorbeşte pre­tutindeni de “Noul/Al Doilea Adam” şi “Noua/A Doua Evă”), dornic de subtilă originalitate, Paul Ev­do­kimov (mai ales în Femeia şi mîntuirea lumii) înţelege să strice speculativ acest echilibru paradigmatic (impus şi de convergenţa soteriologică a umanului cu divinul, şi de relaţia indisolubilă Fiu-Maică, şi de curăţia lor fă­­ră egal în sînul creaţiei, şi de primatul lor firesc în conştiinţa liturgică a Bisericii) şi, luînd ca reper re­pre­zentarea iconografică numită Deisis (unde “concepţia clasică”, adică Tradiţia, pe care Evdokimov o socoteşte “nemulţumitoare”, vede în Maria şi în Ioan întruchiparea simbolică a celor două Testamente – Legea nouă şi Legea veche), propune, nu fără ingeniozitate, o altă “unitate arhetipală”, strict omenească, a Masculinului şi Femininului: “Sfînta Fe­cioară şi Sfîntul Ioan Botezătorul integraţi în Hris­tos, unitate prefigurată în cei doi poli ai oricărui su­flet: fiecare este totdeodată roaba şi prietenul Mire­lui”. Pentru Evdokimov, care lasă impresia de a fi ui­tat, de dragul demonstraţiei sui generis, că Hris­tos S-a întrupat ca om adevărat, Acesta nu poate reprezenta decît “universalul” supra-sexual, în regim de coincidentia oppositorum. Or, Iisus Hris­tos întruchipează pe “Noul Adam” nu atît în vir­tu­tea dumnezeirii (care este, desigur, mai presus de ori­ce determinare sexuală), cît în virtutea omenităţii Lui (indiscutabil de sex bărbătesc, dar liberă de sexuali­ta­tea căzută a vechiului Adam); nu atît ca Fiu al lui Dum­nezeu, cît ca fiu al Mariei, cea “din osul lui Da­vid” (asimilată, prin logodnicul ei Iosif, arborelui ge­nealogic al lui Iesei). Aceasta nu contrazice cu nimic adevărul dogmatic că cele două firi sînt unite în divi­no­umanitatea lui Hristos fără vreun amestec şi fără vreo schimbare, afară de păcat (formularea Sinodului IV ecumenic). Pe de altă parte, în firea omenească a lui Hristos, chiar dacă manifestată vizibil în ipostaza masculi­nu­lui, femininul se recunoaşte pe sine deopotrivă, căci, în starea neatinsă de cădere, omenitatea este solidară ontologic în ipostasurile sale, unitatea dominînd diversitatea (în virtutea a ceea ce s-a numit “deofiinţimea” umanului, “după chipul” deofiinţimii divine).
Probabil pentru ca să fie menajată percepţia co­­mu­nă, prea legată de “simetriile” experienţei cu­rente, nu se accentuează îndeajuns faptul că Sfînta Fe­­­cioară Maria Îi este lui Dumnezeu în acelaşi timp Maică şi Mireasă, iar Hristos, ca om, îi este ei fiu trupesc, dar ca, Dumnezeu, îi este Mire duhovnicesc; iar Dumnezeu, nu doar prin naşterea cea “mai înainte de toţi vecii”, dar şi prin raport cu naşterea cea după trup, Îşi este Sieşi Tată şi Fiu, ca Tată ceresc, cu pu­terea atotfăcătoare a dumnezeirii Lui, “umbrind-o” pe cea neîntinată, prin pogorîrea Prea Sfîntului şi de-viaţă-făcătorului Său Duh, pentru ca Fiul cel din Trei­me să fie zămislit şi născut din ea ca Fiu al Omului: “«Nu te teme, Marie, fiindcă ai aflat har la Dumnezeu. Şi iată-n pîntecele tău vei zămisli şi vei naşte Fiu […] şi Fiul Celui-Preaînalt se va chema […]». Şi a zis Ma­ria către înger: «Cum va fi mie aceasta, de vreme ce eu nu ştiu de bărbat?»”. Şi răspunzînd îngerul, i-a zis: «Du­hul Sfânt Se va pogorî peste tine şi puterea Celui Prea-Înalt te va umbri; pentru aceea şi Sfîntul Care se va naşte din tine Fiul lui Dumnezeu se va che­ma»” (Luca 1, 32 şi 34-35).
Este evident – şi de o importanţă crucială – că Noul Adam şi Noua Evă des­chid spre o altă paradigmă a diviziunii sexuale, anti­cipînd condiţia îngerească a veacului viitor şi comu­ni­­tatea tainică a umanului cu divinul. Nu este tocmai exact ceea ce afirmă Lossky, anume că “născîndu-se din Fecioară, El desfiinţează prin naşterea Sa despăr­ţirea naturii umane în bărbaţi şi femei”. Nu ce-a creat dintru început Dumnezeu se desfiinţează (împărţirea – nu despărţirea! – în se­xe), ci ceea ce s-a adăugat acestei ipostazieri din cauza păcatului (sexualitatea animală, cu toate posibilele ei devieri pătimaşe la nivel uman). Este vorba mai de­grabă, cum bine va zice Lossky însuşi mai tîrziu, de “răs­­­­­cumpărarea eros-ului”, prin supunerea materiei de către spirit şi prin reconexarea umanului la divin. “Con­­­­­­­­jugalitatea” iese astfel de sub teroarea “sexuali­tăţii” păcătoase*, dar paternitatea şi maternitatea, care conformea­ză intim masculinul şi femininul, rămîn în vigoare, ca realităţi complementare, definite însă spiritual, iar nu biologic. Ba mai mult, maternitatea vinovată a vechii Eve este înlocuită de maternitatea nevinovată a Ma­riei, care consimte primatului paternal al dumnezeirii (“Iată roaba Domnului! Fie mie după cuvîntul tău!” – Luca 1, 38) şi se face vrednică să nască pe Fiul lui Dumnezeu, dar consimte feciorelnic şi paternităţii se­cun­dare a omenităţii (Dreptul Iosif), ajutorul cel după fire “pe potriva ei”, cu care în chip neprihănit “lucrea­ză” şi “pă­­­zeşte” noul Eden al răscumpăratei comuni­uni conjugale (ec­­cle­sia domestica).
Cu toate acestea, trebuie observat că accentul raportului dintre masculin şi feminin se mută de pe binomul soţ-soţie/mire-mireasă, predilect definitoriu pen­­tru primul Adam şi prima Evă, pe binomul Fiu-Maică, pe care se întemeiază prioritar omenitatea reîn­noită prin Al Doilea Adam şi A Doua Evă. Faptul acesta sugerează tainic, în paradigma omenităţii, o re­laţie intersexuală mult mai profundă şi mult mai flexi­bilă, din care dispar conotaţiile brute ale sexualităţii curente. Maternitatea deţine o centralitate răscumpărătoare, dar complementul ei, simbolic vorbind, este mai degrabă “rodul” decît “sămînţa”. Noua Evă, cea întruchipată ma­­rianic, nu mai este atît femeia întregitoare a băr­batului, cît femeia ocrotitoare a tot şi a toate. Sfînta Fe­cioară nu rămîne doar Maica Fiului ei, ci devine Maică a întregului neam creştinesc, acesta fiind şi tîl­cul cuvintelor lui Iisus de pe cruce, cînd îi încre­din­ţează unul altuia pe Maria, Maica îndurerată, şi pe Ioan, Apostolul iubirii, zicîndu-i ei: “Femeie, iată, fi­ul tău!”, iar lui: “Iată, mama ta!” (Ioan 19, 26-27).
Creştinismul a crescut sub semnul acestei taine primenitoare. Dacă prin femeie (Eva) a intrat păcatul în lume, tot prin femeie (Maria) a venit mîntuirea de păcate. Năs­cătoarea de Dumnezeu reprezintă icoana ideală a femi­nităţii (şi a "eternului feminin", putem spune), însu­mînd, în chip tainic, maternitatea şi fecioria. Femeia creştină, născută mistic din fiat-ul Mariei, este angajată plenar în iconomia mîn­tuirii nea­mului omenesc: ea este izvor de viaţă şi de în­viere, sub raza transfiguratoare a harului dumnezeiesc.
Ambele sexe sînt chemate la împreună-lucrarea mîntuirii personale şi obşteşti, făcîndu-se (fie prin Taina Cununiei, fie prin asceza fecioriei) vase de castitate deschise cu evlavie harului dumne­zeiesc şi urmînd marianic lui Hristos, Mirele ceresc al kosmos-ului ecclesial, întru Care unitatea fiinţială pri­soseşte asupra diviziunii ipostatice şi instaurează de­să­­vîrşita armonie a nunţii mistice, prin care nimic nu se desfiinţează (căci dreapta credinţă nu pune la în­doială pertinenţa eternă a creaţiei divine), ci totul se transfigurează pentru marele ospăţ al Împărăţiei, unde nu se intră în “haine de piele”, ci numai în “haină de nuntă” (cf. Matei 22, 11-12).

Răzvan CODRESCU

* Teologic vorbind, ar trebui evitată, la rigoare, confuzia care se fa­ce în mod curent, prin deducţie automată, între sex şi sexualitate. Sexul ţine de structura ontologică a o­mu­­lui (“bărbat şi femeie i-a făcut pe ei” – Facerea 1, 27), avînd de­sigur nu numai implicaţii materiale, ci şi profund spi­rituale, în vreme ce sexualitatea, în forma biologică sub care o experiem în condiţia noastră actuală, este doar o întrebuinţare derivată şi con­juncturală a sexului, necesară în prezenţa păcatului, dar ne-necesară în absenţa lui. Sexul există înaintea sexu­alităţii şi subzistă abo­lirii ei, marcînd umanul în toată devenirea lui. Conform Revelaţiei, istoria sexualităţii nu este decît intervalul indefinit din­tre sexul fără sexualitate al condiţiei originare (caracterizate prin castitatea “în­ge­­rească”, prin goli­ciunea cea fără de ruşine) şi sexul fără sexualitate al Împărăţiei finale (“Că la înviere nici nu se însoară, nici nu se mărită, ci sînt ca îngerii lui Dumnezeu în cer” – Matei 22, 30). Moartea şi se­xu­a­litatea sînt “to­varăşii de drum” ai păcatului. Unde nu mai este păcat, nu mai este nici moarte (“Moarte, unde-ţi este bol­dul?” – I Corinteni 15, 55), nu mai este nici sexuali­tate (“… nici nu se însoară, nici nu se mărită…”).

RĂZVAN CODRESCU: AL OPTULEA POEM NEPTIC

SUMARUL BLOGULUI

Închin acest al optulea poem neptic,

cu fiiască plecăciune,

Părintelui Arhimandrit Iustin Pârvu,

avva pustiei româneşti,

care a împlinit astăzi, 10 februarie 2010,

patriarhala vîrstă de 91 de ani.

DE LA AVVA ANTONIE CITIRE

Venit-au fraţii, dar ajunşi la el,
se tot codeau şi nu găseau cuvinte...
Şi-a zis bătrînul: “Răsuflaţi niţel,
că face bine-adusului aminte!”.

Aceia îl priveau cu ochii mari,
şi încîntaţi să-i fie aşa de-aproape,
şi ispitiţi să-l pună la cîntari,
cu-n gînd viclean clipindu-le pe pleoape.

Sfiala lor părea cumva să-i doară,
umbriţi de el, dar şi geloşi de sine –
şi-un drac sprinţar, cu coada lui uşoară,
juca de zor în poala lunii pline...

Şi-ntr-un tîrziu: “Venim anume, avvă,
să-ţi cerem un cuvînt de mîntuire”,
se-ncumetă, dregîndu-şi vocea gravă,
să zică unul, mai scorţos din fire.

“De ştiţi Scriptura, de ajuns vă este,
căci nu-i cuvînt de dînsa mai presus”,
grăi bătrînul, cu privirea peste
pustia oarbă. Şi mai mult n-a spus.

“Dar noi, părinte, şi din gura ta
vrem s-auzim deplina-nvăţătură!”,
sări atunci şi cel ce arăta
a fi mai mic de ani ca de statură.

Cătă la el bătrînul, cumpănind,
şi-apoi: „La Evanghelie mă-nvaţă
şi celălalt obraz să i-l întind,
de mă loveşte unul peste faţă”.

Aceia tresăriră şi-ntre ei
privindu-se: „Ne fie cu iertare”,
grăiră ca-ntr-un singur glas toţi trei,
„dar noi de asta nu sîntem în stare!”.

„De asta nu puteţi, atunci măcar
lovirea s-o-nduraţi fără crîcnire”,
urmă bătrînul, pe un ton amar,
dar nepărînd ca vorba lor să-l mire.

„Nici asta nu putem!”, grăiră-aceia.
„De nici de-atît n-aveţi putinţă voi,
măcar, spre-a nu preface-n foc scînteia,
nu-ntoarceţi lovitura înapoi”.

„Nici asta nu putem!”. Şi lung tăcură.
Iar avva-atunci, cătînd spre ucenic:
„Mai bine fă-le-o oleacă de fiertură,
că-s slabi şi poate se-ntăresc un pic!”.

Şi-apoi le zise-acelora: „Păi dacă
putinţă nu-i, nici voie-n cele bune,
nimic şi nimeni n-are ce să facă,
ci-aici e rost de multă rugăciune...”

Din danţul lui lunatic şi uşure
stătu sprinţarul drac, iar împrejur,
pe-ntinsul nesfîrşit al pietrei sure,
doar umbra avvei mai prindea contur.

Răzvan CODRESCU

----------------------------------------

----------------------------------------

Puteţi (re)citi aici primele două poeme neptice.
Puteţi (re)citi aici al şaselea poem neptic.
Puteţi (re)citi aici al şaisprezecelea poem neptic.

DANTE: PAPÈ SATÀN, PAPÈ SATÀN, ALEPPE !

SUMARUL BLOGULUI

Profitînd de traducerea românească oferită de prietenul Alexandru Anghel (şi apărută iniţial în revista Puncte cardinale), postez aici o contribuţie majoră – semnată de Berthe M. Marti – la exegeza unuia dintre cele mai controversate locuri din Divina Comedie: Infernul, VII, 1. La sfîrşit postez, pentru cei mai puţin avizaţi, şi traducerea întregului cînt, cu notele şi comentariile ediţiei mele din 2006. (R. C.)

O PIATRĂ DE POTICNIRE
ÎN INFERNUL LUI DANTE*

Puţine locuri din Divina Comedie au generat mai multe probleme sau mai multe interpretări fanteziste decît începutul celui de-al VII-lea cînt al Infernului: “Papè Satàn, papè Satàn, aleppe!”,/ cominciò Pluto con la voce chioccia**. Încercînd să înţeleagă aceste ciudate vorbe, mulţi dintre comentatorii mai vechi au interpretat pe papè ca pe o interjecţie greacă sau latină, iar pe aleppe drept ebraicul aleph, prima literă a alfabetului. Ultimul termen a fost considerat ca o simplă exclamaţie (de felul începutului tînguirii lui Ieremia) sau ca o metaforă a capului: cel dintîi şi cel mai de frunte. Astfel, versul s-ar tîlcui cam aşa: “O, cel dintîi dintre demoni, aşa cum aleppe este cea dintîi dintre litere!” – adică: “O, Satana, o, Satana, întîistătătorule!”. Alţii au susţinut că Pluto este pus de Dante să vorbească fie în franceză, fie în greacă sau ebraică. Unii sînt de părere că ar spune: Paix, paix, Satan; paix, paix, Satan, allez, paix! sau Pas paix, Satan; pas paix, Satan, à l’épée!... Dacă foloseşte ebraica, cuvintele sună astfel: Bab-e-sciatan, bab-e-sciatan, alep, pentru a sugera că iadul a învins, fraza fiind exact opusul celei rostite de Hristos în Evanghelia după Matei – 16, 18 (“…şi porţile iadului nu o vor birui”). Unele ca acestea arată cum o desfăşurare strălucitoare de cunoştinţe şi de ingeniozitate are uneori rolul de a ascunde deruta frustrantă a exegeţilor[1].
De ce Dante s-ar îndepărta atît de mult de tehnica sa obişnuită, învăluindu-şi sensurile în franceză, greacă sau ebraică? Cei ce ar vedea în aceste cuvinte doar o serie de sunete fără sens, menite să indice furia oarbă a demonului, încearcă, cel puţin, să explice un text literar, iar nu un puzzle încrucişat[2]. Este posibil, spun aceştia, ca în pasajul respectiv Dante să-l fi făcut pe Pluto să urle cu o voce înfundată, dînd doar impresia unui limbaj articulat, dar în realitate neanalizabil. Astfel, obscuritatea versului este una intenţionată, de vreme ce scopul lui Pluto este să-l înfricoşeze pe poet, pronunţînd cuvinte misterioase, ininteligibile.
Ar putea fi adevărat. Există însă un element de selecţie în alegerea acestor cuvinte fără sens, căci, un poet, chiar şi atunci cînd alege să se exprime criptic, nu foloseşte sunete sau cuvinte la întîmplare. Cei mai criptici scriitori au, ca toţi artiştii, ceva de comunicat şi îşi aleg pe cît cu putinţă uneltele cele mai potrivite efectului pentru care trudesc. Dante, cel mai limpede dintre poeţi, trebuie să fi avut în minte un scop anume atunci cînd a început acest cînt cu obscurul strigăt Papè Satan. Deşi fără înţeles în afara contextului respectiv, ambele cuvintele au o semnificaţie foarte precisă. Orice cititor contemporan va fi zguduit de juxtapunerea lor, fiindcă unul, în mod clar, porneşte un lanţ de asocieri ce are de-a face cu papii sau prinţii Bisericii, pe cînd celălalt aduce inevitabil aminte de prinţul întunericului şi al răului. Aceste cuvinte, la începutul unui nou cînt, sînt ca două corzi lovite tare şi solemn pentru a indica începutul unui nou ritm într-o simfonie. Nu se află în vreun context de recunoscut, şi totuşi par a introduce o temă nouă. Par a anunţa motive ce vor fi tratate în acest cînt, iar spontaneitatea cu care sînt rostite de către demon le dă, în mod tainic, un plus de forţă. Prin urmare, primul vers trebuie studiat nu numai în sine însuşi, ci şi ca parte integrantă a întregului cînt.
În al patrulea cerc sînt pedepsiţi cei ce s-au folosit greşit de bunurile lor pămînteşti. Avarii într-o jumătate a cercului şi risipitorii în cealaltă sînt puşi să împingă greutăţi într-un dans ce se desfăşoară neîncetat; cele două cete separate, dispuse semicircular, se învîrtesc în cerc, se ciocnesc cu putere şi se întorc pentru a realiza din nou desfăşurarea neîncetată a pantomimei lor de coşmar. Acesta este singurul cerc în care Dante nu reuşeşte să identifice personaje. Vergiliu îi explică însoţitorului său că aceştia erau oameni denaturaţi, lipsiţi de măsură în întrebuinţarea banilor pe care îi aveau. Cei din stînga sînt avarii: Questi fuor cherci, che no han coperchio/ piloso al capo, e papi e cardinali,/ in cui usa avarizia il suo soperchio***. Aceşti oameni, a căror avariţie i-a condamnat la mişcări atît de inutile şi nesfîrşite, precum sînt mişcările celor două mări ce se ciocnesc la Caribde [Cariddi], sînt papi şi cardinali, “ce n-au pereche-n lume de zgîrciţi”. Descrierea dublei lor ciocniri şi întunericul generat de păcatul lor, ce face imposibilă recunoaşterea particulară a acestora, reprezintă punctul culminant al cîntului.
Ne întoarcem acum la versul obscur ce deschide al VII-lea cînt. Aici îl găsim pe Pluto, zeu al lumii de dedesubt, în acelaşi timp larg asociat cu bogăţiile. Apariţia sa este prima indicaţie clară a ceea ce va urma şi totodată o pregătire a cititorului pentru subiectul acestei prime părţi a cîntului. Pare evident că, în timp ce ţipătul demonului îndeplineşte efectul dorit de a trezi spaimă în inima lui Dante, sunetele pe care le pronunţă sînt ele însele legate de conţinutul cîntului. Aceasta fiindcă subiectul cîntului, cel puţin în prima parte, îl constituie pedeapsa oamenilor depersonalizaţi şi a cardinalilor, a căror credinţă pe pămînt n-a fost îndreptată spre Domnul lor, ci spre Satana. Papè Satan nu este o propoziţie, ci o exclamaţie care, fiind citită la vremea cînd conflictele dintre Biserică şi Stat erau în floare, şi cînd înalţii demnitari ecleziastici erau dur criticaţi pentru cupiditatea şi averile lor, aducea inevitabil aminte de evenimente şi persoane recente. Cele două cuvinte, Papè Satan, papè Satan, aşa cum sînt repetate în primul vers, au rolul unui ecou ce se întinde pe tot fundalul descrierii celui de-al patrulea cerc. Rezonanţa acestora se face simţită cînd Dante, cu inima îndurerată, întreabă cine sînt cei o mie din stînga sa. Se face simţită cînd aceşti foşti prelaţi sînt înfăţişaţi lătrînd, reduşi de păcatul lor la stadiul de animale. Se face simţită şi cînd Vergiliu spune că aceşti demnitari ai Bisericii sînt de nerecunoscut ca indivizi. Dintre aceştia nu se poate identifica vreun cardinal anume, nici un papă sau altul, ci rămîn cu toţii sub semnul unei pluralităţi indistincte: papae.
Spuneam că aceste cuvinte aminteau de persoane şi evenimente contemporane. Dar, mai mult, juxtapunerea lor aparent arbitrară şi ilogică ar putea aduce aminte chiar de texte satirice ale vremii. Îndrăznesc să afirm că într-un manuscris de la Copenhaga am putea găsi un fragment al unei satire atît de bine cunoscute şi atît de actuale încît simpla pomenire a cuvintelor cheie, papa Sathan, va fi suficientă pentru a aduce în minţile cititorilor lui Dante un trecut bogat de vestigii literare. Această satiră a fost publicată în 1935 de Paul Lehmann, după un codice ce conţinea versuri medievale cu o paternitate pînă acum necunoscută, scrise în cea mai mare parte în secolul al XII-lea[3]. În fila cu nr. 75 pot fi găsite următoarele rînduri: In Honorium papam/ Dum sedet aut graditur loquiturve quibusque serenum,/ inficit exhalans horrida papa Sathan./ Bubo sedens, bubalus gardiens, infausta loquens strix/ et tandem totus non homo, sed pavor est./ Italicumque suum larvali corneus ore,/ dum crepitat, Daci Theutonicique timent./ Sed neque Cerberus est neque Deomgergon eadem,/ cum ridet, si parrideat misellis,/ carius hospitibus gratia vendet eum./ Hic non immerito rem nomine dissimulante./ Dictus Honorius est non quod honor sed ons. Un citat ceva mai lung din acelaşi poem se regăseşte, tot fără vreo indicaţie a datei şi paternităţii, într-un manuscris al bibliotecii municipale din Rouen (Ms A 376 [479], fila 179)[4]: Iam iam cis Aleps premasticabat ad aurum/ Gallorum, Romenon saturanda fames./ Set, miserante Deo, textus, calices, crucifixos./ Occidit, olfacines Gallica sacra Draco. Gel./ Dum sedet aut graditur, loquiturve quibusque serenum/ inficit exhalens horrida, Papa Sathan./ Bubo sedens, bubalus gradiens, infausta loquens strix/ et tandem totus non homo set pavor est./ Imperio Pluto, draco voce, Typhoeus actu,/ Tartara seva, solum, sidera terrificat. Hon.
Singurul indiciu despre autorul acestei splendide şi virulente satire se găseşte într-un comentariu la Pharsalia nepublicat, redactat la sfîrşitul secolului XII sau la începutul lui XIII de către Arnulf de Orléans. După ce menţionează că romanii au fost atraşi tot timpul de bogăţia galilor, adaugă: Diu est quod nos spoliare auro ceperunt Romani, unde quidam noster Aurelianensis de quodam papa qui in Galliam ueniens circa Alpes interiit hos uersus edidit: Iam iam trans Alpes premasticabat ad aurum/ Gallorum Rome non stianda femes.
În textul din Rouen întîlnim mai multe serii înrudite de invective adresate unor papi diferiţi, din care în cele două citate din manuscrisul lui Arnulf este păstrată doar o scurtă parte, cu deosebiri minore. Papa Sathan din acest fragment anonim este papa Honorius. Autorul, după Arnulf, era născut sau profesa la Orléans. Ceea ce diferenţiază această operă de majoritatea satirelor contemporane este măiestria aproape fără cusur şi forţa discursului. Putem fi tentaţi să atribuim aceste versuri faimosului poet din Orléans, Hugh, cunoscut drept Arhiepiscop de Orléans. Pomenirea ocazională pe care Arnulf o face despre quidam noster Aurelianensis aminteşte de una dintre descrierile pe care le-a făcut Richard de Poitiers lui Hugh: his etenim diebus viguit apud Parisios quidam scholasticus, Hugo nomine, la care se referă mai tîrziu cu apelativul Hugone lo Primat Aurelianensi[5]. Vigoarea expresiei, stilul şi alcătuirea acestei satire împotriva papilor contemporani Honorius şi Galesius sînt asemănătoare şi în nici un caz nedemne de operele autentice ale lui Hugh.
Se pare că aceste versuri satirice erau foarte bine cunoscute în epocă. Cuvintele papa Sathan, folosite pentru a-l descrie pe Honorius, ar fi rămas, prin însuşi caracterul lor impropriu, pentru totdeauna în memoria cititorilor, iar repetarea acestora în cazul lui Dante ar reactualiza în minţile lor întregul conţinut satiric. În amîndouă textele scena este iadul, Pluto este prezent şi înalte feţe bisericeşti sînt asociate cu animalele. Poetul anonim îl numeşte pe Honorius draco şi îl identifică cu o serie de animale, pe cînd în Dante umbrele papilor şi cardinalilor latră precum cîinii, preluînd unele caracteristici ale paznicului lor, Cerber. În satira latină, nemilosul şi puternicul papă este asociat cu Pluto însuşi, iar la Dante papii sînt osîndiţi sub stăpînirea lui Pluto. Cel mai important, tema ambelor texte o constituie avariţia. Fie intenţionat, fie inconştient, cum se întîmplă cu poeţii, se pare că Dante a adus ecoul acestui fragment satiric în urletul aparent fără sens al lui Pluto. Ignoranţa faţă de poezia latină a făcut ca majoritatea cititorilor de mai tîrziu să fie incapabili a recunoaşte punerea în scenă, tema şi aluziile politice, uşor de recunoscut contemporanilor familiari cu ele. Poate că dacă ar fi supravieţuit mai mult din satira latină, ne-am fi putut explica şi încă nelămuritul cuvînt aleppe.

Berthe M. MARTI

(Bryn Mawr College)

În româneşte de

Alexandru Anghel

* Articol publicat în Speculum, vol. 27, nr. 1 (ianuarie 1952), pp. 67-70. [N. tr.]** Literal: “Papè... !”, începu Pluto cu voce răguşită. În versiunea Eta Boeriu: “Papè…!”, cu voce aspră Pluto cuvînta. În versiunea Răzvan Codrescu: “Papè…!”, strigat-a Pluto cu amarnic grai. [N. tr.][1] Pentru mai multe interpretări, referinţe şi bibliografie, vezi T. Casini, La Divina Commedia, 6-a edizione, rinovata e accresciuta per cura di S. A. Barbi, Florenţa, 1923, p. 59.[2] C. Grabher, La Divina Commedia, 12-a edizione, Milano, 1950, I, p. 85.*** Literal: Aceştia au fost clerici, ce n-au fir de păr/ pe cap, şi papi, şi cardinali,/ la care de obicei prisoseşte avariţia. La Eta Boeriu: Iar cei ce-n creştet sînt de păr lipsiţi/ ori papi ori cardinali s-au fost aflat,/ ce n-au pereche-n lume de zgîrciţi. La Răzvan Codrescu: Cît despre cei cu creştetele rase,/ ca preoţi, cardinali sau papi trăiră/ şi de zgîrciţi lor faima le rămase. [N. tr.][3] Paul Lehmann, “Eine Sammlung mittellateinischer Gedichte aus dem Ende des 12. Jahrhunderts”, în Historische Vierteljahrschrift, XXX (1935), pp. 20-58 (vezi mai ales p. 43 f.).[4] Datorez această referinţă dr. Bernhard Bischoff de la Universitatea din München.[5] M. G. H., SS., XXVI, 81; cf. F. J. E. Raby, A History of Secular Latin Poetry in the Middle Ages, Oxford, 1934, II, 171 ff.; M. Manitius, Geschichte der lateneischen Literatur des Mittelalters, III, 1931, 973-978.

DANTE, INFERNUL, CÎNTUL VII 
(în versiunea românească a lui Răzvan Codrescu)

Dante şi Vergiliu trec spre cel de-al patrulea cerc al Infernului, păzit cu grozăvie de Pluto (cîntul se deschide tocmai cu strigătul enigmatic al acestuia, într-o limbă necunoscută, dar pe care Vergiliu pare a fi înţeles-o) şi destinat zgîrciţilor şi risipitorilor. Vergiliu îi face lui Dante o interesantă – dar destul de discutabilă sub aspect teologic – teorie creştină despre Soartă (Fortuna), iar între timp, mergînd de-a lungul unui fir de apă ce se varsă în mlaştina numită Stix, cei doi ajung în pragul cercului următor, unde pătimesc, înecaţi în nămol, mînioşii.

1 “Papè Satàn, papè Satàn aleppe!”,
strigat-a Pluto cu amarnic grai;
iar domnul meu, ce toate le pricepe,
4 spre-mbărbătare-mi zise: “Teamă n-ai,
căci orişicît de mare-i e puterea,
vom scoborî din nou stîncosul plai!”.
7 Apoi spre fiară-şi îndreptă vederea:
“Nu mai striga, lup blestemat”, îi zise,
“ci-n tine însuţi mistuieşte-ţi fierea!
10 Nu fără rost străbatem prin abise,
ci-i voia înălţimilor din care
Mihai l-a smuls pe cel ce se trufise”.
13 Precum, cînd suflă vîntul cu turbare,
catarg şi pînze cad în vălmăşie,
la fel căzu şi cruda arătare.
16 Spre-a patra văgăună de urgie
răzbirăm deci prin apriga genune
ce strînge-ntreaga lumii josnicie.
19 O, sfînt judeţ! Au cine stă s-adune
atîta chin şi zbucium cît văzui?
De ce păcatul pururi ne răpune?
22 Precum se-nfruntă val cu val silhui
şi la Caribda în vîrtej se curmă,
la fel roteau pe-acolo morţi destui.
25 Urla cumplit a duhurilor turmă,
rostogolind cu pieptul gol poveri
din două părţi; abia-şi dădeau de urmă,
28 că se-ntorceau, strigînd din răsputeri –
unii: “De ce să te zgîrceşti întruna?”,
ceilalţi: “De ce să risipeşti averi?”.
31 Şi vînturînd ei astfel văgăuna,
din două părţi se înfruntau de-a roata,
iar la ocări nu pregeta nici una.
34 De cum erau să se ciocnească gata,
o luau 'napoi, cu-aceleaşi vorbe grele.
Stîrnind în mine-adîncă milă gloata,
37 zisei: “Maestre, aceste umbre rele
au cine-s? Iar acelea cu tonsură,
din stînga noastră, preoţeşti sînt ele?”.
40 Răspunse el: “La minte strîmbe fură
acestea toate-n viaţa pămîntească,
de n-au avut la cheltuieli măsură.
43 Ba chiar şi-o spun cînd dau să se ciocnească,
căci rînduit-a cerul să le lase
pe fiecare-n ceata lor firească.
46 Cît despre cei cu creştetele rase,
ca preoţi, cardinali sau papi trăiră
şi de zgîrciţi lor faima le rămase”.
49 Iar eu: “Maestre, dintre cîţi se-nşiră
pe-aici, nu-i chip să nu cunosc cîţiva
ce-n felu-n care zici păcătuiră”.
52 Răspuns-a el: “În van gîndeşti aşa,
căci viaţa lor de ignoranţă plină
i-a-ntunecat de nu-i mai poţi afla.
55 În veci această vrajbă o să-i ţină:
unii cu pumnii strînşi la înviere,
ceilalţi cu părul lipsă or să vină.
58 Necumpătaţi, cereasca mîngîiere
pe-această-ncăierare o schimbară,
ce-a o reda n-au vorbele putere.
61 Tu poţi vedea acum ce farsă-amară
în scurtă vreme Soarta le-a jucat,
cu bunuri ce pe veci îi dezbinară:
64 tot aurul ce-n lume-a existat
pe nici un duh din cele de pe-aici
nu l-ar putea-mpăca de-adevărat”.
67 “Maestre”, zis-am, “vreau să-mi mai explici
ce este-această Soartă despre care
că ţine-n mîini a lumii bunuri zici”.
70 Iar dînsul: “O, făpturi neştiutoare,
în cîtă beznă mintea vă petrece!
De ce-am să-ţi spun, să ai încredinţare:
73 cel ce-n ştiinţă toate le întrece
zidit-a ceruri şi cîrmaci le puse,
iar raza lui din parte-n parte trece,
76 astfel că toate-s în lumină-aduse;
aşijderi şi splendorile lumeşti
le-a rînduit unui cîrmaci supuse,
79 ce-n veac împarte bunuri pămînteşti,
din neam în neam şi din părinţi în prunci,
dar pe deasupra minţii omeneşti.
82 Cînd unii-s sus, iar alţii jos, atunci
e Soarta care-n ei se împlineşte,
ascunsă-asemeni şarpelui în lunci.
85 De-al vostru cumpăt nu se sinchiseşte:
precum în slăvi au îngerii putere,
aşa şi ea în lume cîrmuieşte.
88 Prin firea ei schimbare-n toate cere
şi veşnica nevoie îi dă zor
tot altora favorul să-şi ofere.
91 Ea e aceea ponegrită-n cor
de cei ce s-ar cădea să o cinstească,
nu s-o hulească-n nebunia lor.
94 Dar ea n-aude hula lor lumească,
ci petrecînd cu cele-ntîi create,
şi-nvîrte roata-n pacea ei cerească.
97 Ci-acum spre chin mai mare vom răzbate;
scad stelele ce-abia mijeau pe cînd
pornit-am; s-adăstăm nu se mai poate!”.
100 Spre mal tăiarăm brîul, apucînd
peste-un izvor ce-şi sapă jgheab la vale,
cu unde care curg în clocot dînd.
103 Prin roşu-ntunecat al apei sale,
al cărei curs îl tot urmam anume,
am străbătut în jos cotită cale.
106 O mlaştină-i acolo, Stix pe nume,
la poala-acelei rîpi înfricoşate,
şi-n ea se sting a valurilor spume.
109 Eu, ce-mi ţineam privirile holbate,
văzui cum goale-n smîrcuri colcăiau
făpturi puhoi, cu feţele-nciudate.
112 Nu doar cu pumnii împrejur loveau,
ci chiar cu frunţi, cu piepturi, cu picioare,
iar carnea-n dinţi cumplit şi-o sfîşiau.
115 Şi domnul meu: “Ce vezi sînt duhuri care
orbite de mînie-au fost odată;
şi-aş vrea să ai deplină-ncredinţare
118 că multe gem sub apa-nvolburată,
iscînd pe toată faţa ei bulboane,
cum însuţi vezi, de-ţi faci privirea roată.
121 Din glod se plîng: «Robiţi tristeţii vane
am fost sub dulcea soarelui lumină,
purtînd în inimi doar mînii avane:
124 de-aceea-acum jelim în neagra tină».
Ei imnu-acesta-l gîlgîie din greu,
căci gura-n veci de mîl le este plină”.
127 Tot ocolind scîrnávul heleşteu,
pe dunga dintre smîrc şi-adînca vale,
priveam la cei ce-nghit nămol mereu,
130 şi-un turn atunci ni se ivi în cale.


Note şi comentarii la Cîntul VII:

Versul 1: Papè Satàn...: cuvinte voit enigmatice, într-o limbă necunoscută, pe marginea cărora s-au făcut nenumărate speculaţii, de la Benvenuto Cellini (Vita, II, 27) încoace. S-au încercat tălmăciri analogice, unele cu totul năstruşnice, prin franceză (Pas paix, Satan, pas paix, Satan, allez paix sau à l’épée!), prin arabă (Bab-e Sciaitan, bab-e Sciaitan, alebbi, “Poarta lui Satan, poarta lui Satan, opriţi-vă!”), parţial prin latină (interj. papae, “ei drăcie!”, sau papae ca pl. al lui papa) ori prin ebraică (nume biblic al diavolului, satanael înseamnă “adversarul lui Dumnezeu”, iar aleppe ar fi alef, prima literă a alfabetului, utilizată aici ca metaforă a întîietăţii, de unde tălmăcirea: “Adversarul papei, adversarul papei, cel dintîi [dintre adversarii lui]!”) etc. Pentru Domenico Guerri (care aduce argumente filologice în Di alcuni versi dotti nella Divina Commedia, Città di Castello, 1908), precedat şi urmat de mulţi alţii, înţelesul ar fi: Oh Satana, oh Satana, Dio, cam cum ar zice creştinul, crucindu-se: “Doamne Dumnezeule!”.
Fronda lui Dante cu papalitatea decăzută, atît de prezentă în poem, a încurajat receptarea vecinătăţii dintre papè şi Satan ca stînd în legătură – fie şi numai ca sugestie subliminară – cu critica antipapală. Cea mai convingătoare prin documentare şi argumentaţie este interpretarea mai puţin cunoscută apărută în Speculum (vol. 27, nr. 1, ianuarie 1952, pp. 67-70) şi semnată de Berthe M. Marti, care merită prezentată mai pe larg (citatele care urmează sînt date după traducerea românească a lui Alexandru Anghel, “O piatră de poticnire în Infernul lui Dante”, în Puncte cardinale, anul XIV, nr. 11/167, noiembrie 2004, p. 12):
“Pare evident că, în timp ce ţipătul demonului îndeplineşte efectul dorit de a trezi spaimă în inima lui Dante, sunetele pe care le pronunţă sînt ele însele legate de conţinutul cîntului. [...] Papè Satan nu este o propoziţie, ci o exclamaţie care, fiind citită la vremea cînd conflictele dintre Biserică şi Stat erau în floare, şi cînd înalţii demnitari ecleziastici erau dur criticaţi pentru cupiditatea şi avariţia lor, aducea inevitabil aminte de evenimente şi persoane recente. Cele două cuvinte, Papè Satan, papè Satan, aşa cum sînt repetate în primul vers, au rolul unui ecou ce se întinde pe tot fundalul descrierii celui de-al patrulea cerc. Rezonanţa acestora se face simţită cînd Dante, cu inima îndurerată, întreabă cine sînt cei «cu tonsură» din stînga sa. Se face simţită cînd aceşti foşti prelaţi sînt înfăţişaţi lătrînd, reduşi de păcatul lor la stadiul de animale. Se face simţită şi cînd Vergiliu spune că aceşti demnitari ai Bisericii sînt de nerecunoscut ca indivizi. Dintre aceştia nu se poate identifica vreun cardinal anume, nici un papă sau altul, ci rămîn cu toţii sub semnul unei pluralităţi indistincte: papae. [...] Îndrăznesc să afirm că într-un manuscris de la Copenhaga am putea găsi un fragment al unei satire atît de bine cunoscute şi atît de actuale încît simpla pomenire a cuvintelor-cheie, papa Sathan, va fi fost suficientă pentru a aduce în minţile cititorilor lui Dante un trecut bogat de vestigii literare. Această satiră a fost publicată în 1935 de Paul Lehmann, după un codice ce conţinea versuri medievale cu o paternitate pînă acum necunoscută, scrise în cea mai mare parte în secolul XII («Eine Sammlung mittellateinischer Gedichte aus dem Ende des 12. Jahrhunderts», în Historische Vierteljahrschrift, XXX [1935], pp. 20-58). În fila cu nr. 75 pot fi găsite următoarele rînduri: In Honorium papam/ Dum sedet aut graditur loquiturve quibusque serenum,/ inficit exhalans horrida papa Sathan./ Bubo sedens, bubalus gardiens, infausta loquens strix/ et tandem totus non homo, sed pavor est./ Italicumque suum larvali corneus ore,/ dum crepitat, Daci Theutonicique timent./ Sed neque Cerberus est neque Deomgergon eadem,/ cum ridet, si parrideat misellis,/ carius hospitibus gratia vendet eum./ Hic non immerito rem nomine dissimulante./ Dictus Honorius est non quod honor sed ons. Un citat ceva mai lung din acelaşi poem se regăseşte, tot fără vreo indicaţie a datei şi paternităţii, într-un manuscris al bibliotecii municipale din Rouen (Ms A 376 [479], fila 179): Iam iam cis Aleps premasticabat ad aurum/ Gallorum, Romenon saturanda fames./ Set, miserante Deo, textus, calices, crucifixos./ Occidit, olfacines Gallica sacra Draco. Gel./ Dum sedet aut graditur, loquiturve quibusque serenum/ inficit exhalens horrida, Papa Sathan./ Bubo sedens, bubalus gradiens, infausta loquens strix/ et tandem totus non homo set pavor est./ Imperio Pluto, draco voce, Typhoeus actu,/ Tartara seva, solum, sidera terrificat. Hon. Singurul indiciu despre autorul acestei splendide şi virulente satire se găseşte într-un comentariu la Pharsalia nepublicat, redactat la sfîrşitul secolului XII sau la începutul lui XIII de către Arnulf de Orléans. După ce menţionează că romanii au fost atraşi tot timpul de bogăţia galilor, adaugă: Diu est quod nos spoliare auro ceperunt Romani, unde quidam noster Aurelianensis de quodam papa qui in Galliam ueniens circa Alpes interiit hos uersus edidit: Iam iam trans Alpes premasticabat ad aurum/ Gallorum Rome non stianda femes. În textul din Rouen întîlnim mai multe serii înrudite de invective adresate unor papi diferiţi, din care în cele două citate din manuscrisul lui Arnulf e păstrată doar o scurtă parte, cu deosebiri minore. Papa Sathan din acest fragment anonim e papa Honorius. Autorul, după Arnulf, era născut sau profesa la Orléans. [...] Putem fi tentaţi să atribuim aceste versuri faimosului poet din Orléans, Hugh, cunoscut drept Arhiepiscop de Orléans. [...] Vigoarea expresiei, stilul şi alcătuirea acestei satire îndreptate împotriva papilor contemporani Honorius şi Galesius sînt asemănătoare şi în nici un caz nedemne de operele autentice ale lui Hugh. Se pare că aceste versuri satirice erau foarte bine cunoscute în epocă. Cuvintele papa Sathan, folosite pentru a-l descrie pe Honorius, ar fi rămas, prin însuşi caracterul lor impropriu, pentru totdeauna în memoria cititorilor, iar repetarea acestora în cazul lui Dante ar fi reactualizat în minţile lor întregul conţinut satiric. În amîndouă textele scena este iadul, Pluto este prezent şi înalte feţe bisericeşti sînt asociate cu animalele. Poetul anonim îl numeşte pe Honorius draco şi îl identifică cu o serie de animale, pe cînd în Dante umbrele papilor şi cardinalilor latră precum cîinii, preluînd unele caracteristici ale paznicului lor, Cerber. În satira latină, nemilosul şi puternicul papă este asociat cu Pluto însuşi, iar la Dante papii sînt osîndiţi sub stăpînirea lui Pluto. Cel mai important, tema ambelor texte o constituie avariţia. Fie intenţionat, fie inconştient, cum se întîmplă cu poeţii, se pare că Dante a adus ecoul acestui fragment satiric în urletul aparent fără sens al lui Pluto. Ignoranţa faţă de poezia latină medievală a făcut ca majoritatea cititorilor de mai tîrziu să fie incapabili a recunoaşte punerea în scenă, tema şi aluziile politice, uşor de recunoscut contemporanilor familiari cu ele. Poate că dacă ar fi supravieţuit mai mult din satira latină, ne-am fi putut explica şi încă nelămuritul cuvînt aleppe”.
În orice caz, obscuritatea semantică în jurul singurului cuvînt lesne decodabil, Satan, precum şi eufonia stranie sporesc tensiunea scenei şi forţa malefică a personajului, care se arată furios şi mirat de apariţia celor doi, invocîndu-şi stăpînul. Probabil că aceasta a şi vizat cu precădere fantezia creatoare a lui Dante, lăsînd să transpară totdeodată şi aluzia evidenţiată mai sus.
Pentru lunga istorie a acestui vers dantesc, cf. M. Mignon, în Bulletin de la Société d’Études dantesques du Centre Universitaire Méditeranéen, VIII, 1959, p. 69 şi urm., sau D. Nikulin, “The Distorting Mirror of Hell (On the Interpretation of Pluto’s Words in Dante’s Inferno VII, 1), în Orbis Litterarum, 55(4), 2000, pp. 250-262.

Versul 8: Dincolo de fioroşenie, cuvîntul “lup” aduce conotaţia lăcomiei nemăsurate.

Versul 12: Arhanghelul Mihail, arhistrategul legiunilor cereşti, purtătorul sabiei de foc a dreptăţii divine, l-a alungat din cer “în cele mai din adînc ale pămîntului” pe trufaşul Lucifer, îngerul răzvrătit, cu întreaga lui ceată slujitoare.

Versul 16: “A patra văgăună” – al patrulea cerc al Infernului, unde zgîrciţii şi risipitorii rostogolesc poveri, ocărîndu-se între ei, cum se vede mai departe.

Versul 23: Temuta vîltoare dintre Scylla şi Charybda, în strîmtoarea Messinei, unde se întîlnesc apele Mării Ionice cu cele ale Mării Tireniene, este pomenită în cele două epopei referenţiale pentru Dante: Odiseea şi Eneida.

Versurile 38-39: Tonsura din creştetul capului e marcă distinctivă a preoţimii catolice.

Versul 73: Dumnezeu.

Versul 74: “Cîrmacii” sînt îngerii rînduiţi de Dumnezeu să vegheze asupra mersului tuturor celor create. Dante îi defineşte în altă parte ca sustanze separate da materia, cioè intelligenze, la quali la volgare gente chiamano Angeli (Conv., II, 4).

Versul 92: Ca pe una ce este instrument al voii divine.

Versul 96: “Roata sorţii” e o reprezentare străveche, probabil de origine populară. Pentru cei vechi, Fortuna este o femeie legată la ochi (semn al justiţiei nepărtinitoare), învîrtind o roată cu opt despărţituri (ce trimit spre diferitele stări schimbătoare ale umanului) şi care nu se opreşte niciodată din rotirea ei.

Versul 106: Stixul (de care se face pomenire şi în Eneida): mlaştina infernală ce înconjoară cetatea Dite.

Versul 130: Unul dintre turnurile cetăţii Dite.