ROST 113: UN NUMĂR CARE NU VA MAI APĂREA

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Numărul 111-112 – pe iulie-august 2012 – al revistei ROST a fost să fie cel din urmă. Redacţia a sperat să-l mai poată tipări şi pe cel pe luna septembrie (parţial pus în pagină), dar n-a mai fost cu putinţă, în primul rînd din pricina datoriilor cumulate.

Se cuvine să-i mulţumim cu toţii – cititori şi colaboratori – prietenului Claudiu Târziu pentru admirabila sa strădanie de a face cu putinţă apariţia neîntreruptă, timp de aproape 10 ani, a unei publicaţii de dreapta actuale, cu conţinut deopotrivă cultural-religios şi social-politic, ce a reuşit să adune în paginile ei semnături numeroase, diverse şi adeseori prestante – şi din generaţiile mai vechi, dar mai ales din elita generaţiei tinere, aflate în căutarea unei noi formule autentice de dreaptă creştină, cu năzuinţa de a regăsi şi repune în lucrare „rosturile” pierdute ale lumii româneşti. S-a realizat – din pricini obiective sau subiective – mai puţin decît s-a năzuit, dar s-au făcut paşi importanţi pe o cale nu tocmai bătătorită. Nu mă îndoiesc că multe roade se vor vădi în timp. În orice caz, Claudiu Târziu poate avea sentimentul datoriei împlinite, atît cît s-a putut în contextul problematicei noastre actualităţi. Asociaţia ROST rămîne, ca şi spiritul ROSTULUI întruchipat în site-urile de pe internet şi în cîteva bloguri solidare.

Pentru că întreruperea apariţiei revistei a lăsat neîntregite cîteva materiale publicate în serial, postăm mai jos – adresîndu-ne cu precădere abonaţilor şi cititorilor fideli al revistei – părţile finale ale textelor respective, aşa cum fuseseră pregătite (în tehnoredactarea şi viziunea grafică a prietenului Valentin Dan, al cărui profesionalism plin de solicitudine a marcat inconfundabil ultimul an de apariţie a revistei) pentru numărul 113. Deschiderea în fereastră separată (prin click pe fotografia paginii) şi comanda Ctrl + îi va ajuta pe cei interesaţi la o lectură mai lesnicioasă (dacă nu au posibilitatea printării, care e desigur preferabilă). (R. C.)

UN MESAJ DE RĂMAS-BUN

(reprodus de pe Blogul lui Claudiu Târziu)

Scrisoare către abonaţii revistei ROST

Am ajuns la capătul drumului. L-am vrut şi l-am sperat mai lung, pentru că îl cerea astfel însăşi misiunea noastră: coagularea unei elite tradiţionaliste, care să identifice problemele societăţii româneşi, să ofere soluţii şi să contribuie la schimbarea mentalităţii curente. Dar vremurile ne sînt potrivnice. Numărul 111-112 (iulie-august 2012) al revistei ROST este ultimul tipărit, aşa cum v-am avertizat că riscăm să se întîmple. După aproape zece ani, dintre care patru de criză economico-financiară globală – pe care i-am traversat în chip miraculos –, ne luăm rămas-bun de la cititori.

Este o despărţire dureroasă, mai ales pentru că ROST este locul unde am cunoscut dragostea unor oameni pe care, în convîrşitoarea lor majoritate, nu i-am văzut niciodată, dragostea cititorilor noştri. Poate că abia de acum încolo am fi avut mai multă nevoie unii de alţii. Însă, deşi sîntem fideli primatului spiritual, o revistă nu poate supravieţui prin ignorarea materialului.

Dispariţia ROST probează, încă o dată, că la noi nici o revistă de cultură nu poate trăi din venituri proprii, fără sponsorizări constante. Pentru că nu există atîţia cumpărători cîţi sînt necesari pentru asigurarea finanţării. Chiar dacă suma trebuincioasă ROST era relativ modestă, întrucît a fost vorba numai de acoperirea cheltuielilor de tipărire şi de distribuţie, redacţia şi colaboratorii lucrînd gratuit tot timpul.

În aceste condiţii, am ţinut permanent un preţ de vînzare mic, sub cel al pieţei (faceţi comparaţie cu alte reviste tipărite în condiţii similare), pentru ca să aibă acces la ROST cît mai mulţi din cei interesaţi de o astfel de publicistică.

Pînă la urmă poate ne-am fi descurcat şi aşa, dar nu ne-am primit mare parte din banii pe care trebuia să-i încasăm de la firmele de distribuţie. [De altfel, toate publicaţiile din România au probleme serioase cu difuzorii.]. Sumele pe care ni le datorează sînt uriaşe în raport cu posibilităţile noastre şi aproape imposibil de recuperat. Asta ne-a dezechilibrat şi mai tare şi ne-a făcut dependenţi de ajutor periodic din partea unor persoane cu acelaşi crez ca al nostru, dar cu posibilităţi financiare mai mari. Criza economică i-a lovit însă dur şi pe cei care ne-au sprijinit pînă de curînd, aşa încît, de la o vreme, n-au mai putut contribui la apariţia ROST.

Trebuie să ştiţi că niciodată nu am primit fonduri din partea statului sau a autorităţilor publice locale. Nu le-am solicitat şi nu ni s-au oferit. Am considerat că e mai bine aşa, pentru a ne păstra independenţa, căci astfel de finanţări sînt îndeobşte condiţionate.

În timp, datoriile noastre către tipografie s-au acumulat ameninţător şi astfel am ajuns cu spatele la zid. Acum, la aceste datorii se adaugă aceea faţă de abonaţii noştri. Dar vom căuta o modalitate de a vă despăgubi pentru restul perioadei de abonament care rămîne neonorată.

V-am scris toate acestea ca să ştiţi că nu oprim ROST din vreun capriciu, din plictis sau din îndoiala că ar mai fi nevoie de revistă, ci obligaţi de un mediu de afaceri viciat, de o criză economică fără sfîrşit şi de interesul unui număr de români prea mic pentru o luptă atît de mare.

Drept dovadă că am vrut să creştem răspîndirea, impactul şi influenţa ROST este faptul că, acum exact un an, am relansat revista, în condiţii grafice, editoriale şi de tipărire excepţionale. Am nădăjduit că, dacă va fi mai bună, mai frumoasă şi mai larg distribuită, vom reuşi să-i asigurăm supravieţuirea. Dar nu a fost să fie. Şi noi sîntem cei mai necăjiţi din această pricină.

Totuşi, la capăt de drum avem şi o veste bună: în jurul ROST s-a strîns, în cei zece ani, o grupare semnificativă de intelectuali naţionalişti şi creştini, care va găsi mijloace de a se exprima şi de a influenţa evoluţia societăţii româneşti în continuare. Este important că am coagulat un pol de gîndire tradiţionalistă, aşa cum poate n-a mai fost la noi, în jurul unei singure reviste, din perioada interbelică, şi că rămînem uniţi în urmărirea scopului pe care ni l-am propus de la început: resurecţia morală şi spirituală a românilor de pretutindeni.

Pentru că e ieftin, la îndemînă şi cu un mare rol în formarea tineretului, ne vom continua activitatea publicistică pe internet, la adresa www.rostonline.ro – o platformă on-line de reacţie rapidă, pe care am înfiinţat-o în urmă cu cîteva luni, ca produs separat al Grupării ROST. Internetul a căpătat o tot mai mare pondere în viaţa noastră şi a devenit foarte important, inclusiv în dezbaterile culturale şi în lupta politică. Sîntem siliţi să-l folosim ca instrument, dacă ne pasă şi dacă dorim să ne mai implicăm în viaţa cetăţii.

Însă, desigur, nu vom fi de găsit numai în mediul virtual. Ca şi pînă acum, vom încerca să fim cît mai mult faţă către faţă cu românii care se regăsesc în discursul nostru: prin conferinţe publice, alte manifestări culturale, atitudini exprimate în mass-media şi chiar prin acţiuni de stradă, dacă realitatea o va impune.

În final, vă mulţumesc pentru fidelitatea dvs. faţă de ROST şi vă împărtăşesc speranţa că ne veţi fi alături pe mai departe, dacă nu urmărindu-ne pe internet sau participînd la acţiunile noastre, măcar cu sufletul şi cu rugăciunea.

Doamne, ajută!

Cu drag şi urări de bine,

Claudiu TÂRZIU

P. S. Din motive tehnice, am fost nevoit să şterg postarea iniţială şi să repostez. Am făcut-o sub aceeaşi dată: 30 august 2012. Comentariile din subsol (datate: 30 august, 31 august sau 1 septembrie) le-am copiat ca atare şi le redau aici. Prin Internet Explorer, din motive care îmi scapă, blogul nu mai poate fi accesat decît parţial. E preferabil, din toate punctele de vedere, să se utilizeze Mozilla Firefox. (R. C.)

Comentariile din subsolul postării iniţiale:

La 30/8/12 11:18 AM ,  Anonim a spus...

Chiar nu se mai poate sa se faca nimic pentru salvgardare?

La 30/8/12 12:17 PM ,  Răzvan Codrescu a spus...

Practic, nu. S-au cumulat prea multe datorii, difuzarea e tot mai problematică şi banii vin tot mai greu din teritoriu, colaboratorii nu pot fi plătiţi nici măcar "simbolic" (ceea ce nu se poate să nu se resimtă în timp), iar criza generală continuă, reducînd drastic disponibilităţile de sponsorizare.

Claudiu Târziu s-a zbătut şi a găsit mereu soluţii, şi de data aceasta, dacă ar mai fi fost vreuna, sigur n-ar fi ignorat-o.

Pe de altă parte, dincolo de problema pecuniară şi administrativă, poate că trebuie să avem curajul şi luciditatea să constatăm cu amărăciune că în lumea românească de azi, la nivel larg, nu mai e resimţită nevoia unei drepte politice adevărate (e vremea "pseudomorfozelor" de dreapta, atîtea cîte poate tolera un establishment de stînga, fundamental antinaţional şi anticreştin), iar a unei drepte culturale - nici atît. Obiceiul lecturii (în sens clasic, pe suport de hîrtie) dispare şi el treptat, iar noile generaţii nu se mai sinchisesc de tradiţie şi nu mai au patos comunitar. Rosturile lor, dacă mai au unele, nu se mai raportează nici la transcendenţă, nici la memorie, nici la vreun ideal transfigurator, ci se mişcă în ţarcul intereselor imediate (What's for me?). Rostul a fost, în felul lui, "cîntecul de lebădă" al unei alte lumi, al unui alt mod de raportare existenţă... De aceea, poate că nici nu putea reuşi, în contextul dat, mai mult decît a reuşit... S-ar putea să mă înşel într-o oarecare măsură, dar eu aşa cred că stau lucrurile, oricît de greu ne-ar fi să o recunoaştem.

La 30/8/12 1:10 PM ,  Anonim a spus...

Pacat! Maine-poimaine o sa ii faceti antologia pe Blog, ca Punctelor Cardinale...

La 30/8/12 1:22 PM ,  Răzvan Codrescu a spus...

Eu nu, dar poate Claudiu... Nu-i chiar aşa de rău, pînă la urmă, cînd rămîne, totuşi, ceva! (În paranteză fie spus, o primă antologie a ROST-ului s-a făcut deja, pînă la limita anului 2007, în volumul - de aproape patru sute de pagini - În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Editura Timpul, Iaşi, 2007, care încă se mai poate procura.)

La 30/8/12 2:23 PM ,  Claudiu Târziu a spus...

D-lui Răzvan Codrescu:

Poate nu e cazul să ne firitism reciproc aici, dar dacă tot aţi subliniat rolul meu în povestea Rostului, se cade să precizez (de dragul… istoriei, căci şi aceasta se va scrie, probabil, la un moment dat, după şi pe internet) că această revistă nu ar fi fost cum a fost fără dumneavoastră. Puţină lume ştie că ne-am sfătuit asupra revistei de la bun început, încă din timpul gestaţiei, ca să zic aşa, şi că mi-aţi dat mult ajutor în alcătuirea ei lună de lună în toţi cei zece ani, chiar dacă numai în ultimul an aţi fost redactor-şef. Aşa încît, dacă se simte cineva dator cu mulţumiri, mulţumirile vi se datorează în egală măsură şi dvs.  Deşi, în lumea Dreptei nu se mulţumeşte pentru că ţi-ai făcut datoria. Şi noi asta am făcut. Avem un crez şi îl slujim.

Cît despre antologii, dacă ne va îngădui Dumnezeu, vom face cîteva, tematice, pe hîrtie.
Important este că nici gruparea Rost nu se dizolvă, nici spiritul Rost nu sucombă o dată cu dispariţia revistei pe hîrtie. Lupta continuă!

La 30/8/12 7:25 PM ,  Răzvan Codrescu a spus...

@ Claudiu Târziu

Contează şi naşul de botez, în felul lui, dar pruncul rămîne, înainte de toate, ispravă părintească.
Sigur că "lupta continuă", bat-o vina: deocamdată cu noi, dar sper că, de la o vreme, şi fără noi (abia atunci se va vedea cu adevărat cît a prins rod deplin şi cît a avut rost au ba...)

La 30/8/12 9:51 PM ,  Barbu Catargiu a spus...

Ma scuzati ca va stric atmosfera, dar cred ca e cazul pentru o alta realitate si o explicatie.

ROST-ul, pe langa meritele indiscutabile, a avut o mare hiba: prea-evidentul partizanat cu Traian Basescu si pdl. Sigur, la inceput, nimeni n-a stiut, asa ca am avut o scuza( inclusiv eu l-am votat). Dar dupa primul mandat, apropierea n-a mai avut nicio explicatie. ROST trebuia sa stranga in jur o ALTERNATIVA la intreaga clasa politica, dar a parut doar ca vrea o alternativa la psd( usl). Atat. Dar nu din convingere neaparat, ci ca o "alegere a raului mai mic".Ori nu vreti sau nu puteti sa intelegeti ca exista o generatie de tineri, de oameni, care NU MAI VREA RAUL CEL MAI MIC. Nu mai vrea compromisuri. La un moment mi s-a parut ca ati inteles asta, dar articolele din preajma acestui referendum au fost, unele dintre ele, extrem de dezamagitoare. Acum aveam nevoie, mai mult ca oricand, sa strigati si sa ridicati steagul celor care nu erau nici cu unii, nici cu altii. In schimb, ati ales altceva.

Pana la urma, e dreptul colectivului redactional sa faca asa, e revista lor. Pana la urma, daca asta v-a dictat constiinta... Dar nu va mirati ca nu ati fost receptati asa cum se cuvine "in strada".

Chiar si-asa, parerea mea de rau este foarte mare. Chiar daca mi-am pierdut demult speranta ca se mai poate coagula o forta nationalista in jurul ROST-ului, asteptam cu interes aparitia revistei.

Sper ca veti recepta criticile mele nu cu suparare, ci ca pe o marturisire sincera a unui care v-a citit. Chiar daca n-a fost mereu de-acord cu dvs.

La 30/8/12 11:22 PM ,  Răzvan Codrescu a spus...

@ Barbu Catargiu

Unii s-au supărat că ROST ar fi fost prea "pro-Băsescu", alţii că ar fi fost prea "anti-Băsescu"! E adevărat că "anti-băsismul" revistei n-a fost atît de radical pe cît le-ar fi plăcut unora, dar îţi trebuie o mare doză de "turmentare" intelectuală ca să acuzi de "pro-băsism" o publicaţie care l-a criticat atît de prompt pe preşedintele Băsescu (şi lobby-ul lui intelectual) şi în atitudinea faţă de rege, şi în tendinţele dictatoriale, şi în promovarea "Statelor Unite ale Europei" (cu toată retorica desuveranizării), şi în afacerea Roşia Montană, şi în atîtea alte privinţe! Că n-am agreat, la dezamăgirea PDL, o sinistră alternativă PSD, asta-i cu totul altă discuţie. A nu putea face asemenea distincţii elementare nu vă onorează pseudonimul (ca să nu mai punem la socoteală nedelicateţea alegerii momentului).

La 31/8/12 2:41 AM ,  Corneliu a spus...

Si uite asa a devenit Basescu grila de judecata asupra a tot ce misca pe lumea romaneasca! Ori el e dat dracului, ori noi suntem prosti de dam in gropi!

La 31/8/12 9:03 AM ,  Anonim a spus...

Subscriu la ce a zis Corneliu.

La 31/8/12 10:25 AM ,  Alexandru a spus...

Poate ca daca e continuata pe internet revista va deveni mai accesibila si mai interactiva. Important este sa se pastreze o grupare si un front de opinie.

La 31/8/12 11:28 PM ,  Barbu Catargiu a spus...

In capul meu si-al altora nu e nicio distinctie intre ele, asta nu intelegeti. Pentru cineva nascut in jurul lui 1989...

La momentele importante: alegeri, protestele din ianuarie, referendum, a fost o singura directie. Cel putin la momentul ianuarie ati ratat complet realitatea ca cei mai multi tineri de-acolo au venit impotriva intregului sistem. De frica celor 500 de pensionari usl.

Multumiri pentru treaba buna facuta de-a lungul timpului. Indraznesc sa spun ca inchiderea revistei marcheaza apusul unei anume generatii. E randul altora, acum.

La 1/9/12 12:13 PM ,  Bloggoslovul a spus...

@ Barbu Catargiu

Mereu - şi în mod natural - vine până la urmă rândul altora, dar nu e prea bine cand aceşti alţii nu mai au în cap nici o distincţie şi nu mai vor să creadă în experienţa celor de dinaintea lor. Dar cand nu te conving ideile şi cuvintele, ajung, din păcate, să te convingă faptele. Şi probabil că fiecare - om şi generaţie - trebuie să se convingă pe pielea sa, ca să se vindece de propria încăpăţânare. De acum Rostul generaţiei "apuse" nu vă mai stă în cale: faceţi ce credeţi şi cum credeţi, pentru că voi, tinerii şi foarte tinerii, veţi fi în primul rand şi eventualii beneficiari, şi eventualii perdanţi. Generaţia anterioară şi-a avut "Duminica Orbului" a ei; se pare că şi noua generaţie se pregăteşte să o aibă pe a sa. Şi se pare că aşa ne e scris nouă să mergem, din orbeală în orbeală, spre groapa de gunoi a istoriei.

(Eventualele comentarii noi se vor regăsi în subsolul postării de faţă.)

INTERMEZZO LIRIC: SONETELE LUI DIONIS (10)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

DIN SONETELE

SĂRMANULUI DIONIS

XXVIII

Sonetele, de-s bune sau de-s rele,

nu-i că respectă musai un tipíc,

căci poţi şi liber să te joci cu ele

şi să nu pierzi din preţul lor nimic.

Măsuri şi rime-n fel şi chip se-mbie

să-mbrace gîndu-n straie de cuvînt

şi cu atîta-i vraja lor mai vie

cu cît mai pline de-ndrăzneală sînt.

În paisprezece versuri fă ce vrei,

de simţi că-ţi dă temeiuri bune harul:

nu-l risipi umblînd cu reţetarul,

nici firea n-o sili din mersul ei,

ci cată doar să spui şi să te spui

cum ar grăi un zeu pe limba lui!

XXIX

Nu cred iubirii de-i e gaj femeia,

nu cred femeii de-i e gaj splendoarea,

nu cred splendorii de-i e gaj ideia,

nu cred ideii de-i e gaj visarea.

Dar cred iubirii de-i e gaj rostirea,

şi cred rostirii de-i e gaj francheţea,

şi cred francheţii de-i e gaj jertfirea,

şi cred jertfirii de-i e gaj nobleţea.

Iubirea, dacă nu-i lumină pură,

e amăgire-a cărnii care moare,

nici vremii leac, nici vecilor măsură.

De nu e precum rugul din pustie,

nemistuită-n sfînta ei ardoare,

nimic n-a fost, nici nu-i, nici n-o să fie.

XXX

E-atîta frumuseţe în zadar

pe-o lume care n-o mai preţuieşte,

că verde poţi, vorbind pe româneşte,

să-l dai în mama mamei lui de har!

Numai frumosul josnic şi barbar,

pe care-l vezi şi-l pipăi între deşte,

mai are preţ (de creşte ori descreşte),

dar n-am jertfi nici pentru el măcar!

Pentru-adevăr şi bine – nici atît!

Cînd e deşteaptă lumea şi-şi trăieşte

zeloasă clipa, toate-s moft hilar,

iar bine, adevăr, frumos e clar

că-i stau, asemeni oaselor de peşte,

deşteptăciunii mîrlăneşti în gît.

Pentru conformitate,

Răzvan CODRESCU

 Mai puteţi citi pe acest blog:

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (1)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (2)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (3)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (4)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (5)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (6)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (7)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (8)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (9)

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1996

VIAŢA – PROPRIETATE DE STAT

Dacă priveşti cu atenţie lumea occidentală de azi, nu poţi să nu constaţi că sensul însuşi al vieţii şi al morţii pare, pe nesimţite, a se fi transformat profund. În aceste luni, în Danemarca s-a vorbit mult despre două probleme care sînt mult mai înrudite între ele decît se consideră de obicei: donarea de organe de la persoane care sînt pe cale să moară şi donarea anonimă (sau nu) de spermă şi de ovule. S-a mers deja foarte departe. Reflecţiile pe care le putem face acum se referă nu la posibilităţile de viitor pe care le deschid ştiinţa şi tehnica medicală, ci la un fapt împlinit, la practici deja actuale. În marginea acestor practici apar comentarii justificatoare şi care vor să impună un nou şi straniu moralism: sînt, de exemplu, teologi care, ignorînd misterul morţii şi al persoanei umane, susţin că a-ţi dona testamentar organele ar fi o datorie creştinească, expresia iubirii de aproapele. Şi din alte zone ale societăţii se aud voci revendicatoare, cerînd dreptul de a avea un copil prin însămînţare artificială şi pe cheltuiala statului: este cererea celor singure, a femeilor trecute de 50 de ani şi a lesbienelor.

Prima reacţie pe care aceste voci ţi-o stîrnesc este aceea a unei mari mirări. Te minunezi pînă unde poate merge „ieşirea din fire”, din condiţia umană, din datele propriei existenţe (vîrstă, cadru social etc.)! După mirare vine, însă, nevoia de a lua atitudine; nu poţi doar da din umeri, trebuie să vorbeşti.

Întrebarea fundamentală pe care ţi-o pui este aceea a înţelesului fiinţei umane. Căci ştiinţa şi tehnica medicală se însoţesc de o ideologie şi produc, pe nesimţite, o transformare radicală a sensului omului, al vieţii şi al morţii.

Mai multe linii de forţă se întretaie aici.

Prima este aceea a gîndirii tehnice. Tehnica este, prin natura ei, mecanică, tehnică a disecării şi (re)asamblării, neutrală faţă de problemele etice şi spirituale, străină de sensul persoanei, de procesele organice şi de tot ceea ce ţine de domeniul nevăzutului, de ceea ce nu se poate măsura şi cîntări, dovedi şi manipula în laborator. Intrînd, ca tehnică reproductivă şi genetică, în zonele înseşi ale vieţii, tehnica influenţează acum masiv privirea asupra omului, creînd, de fapt, o reală ideologie, cu atît mai puternică cu cît este ignorată, o ideologie care, în ultimă instanţă, îi este foarte necesară, pentru că o justifică şi îi stabileşte puterea. Ce este omul sub privirea tehnicii? Un ansamblu mecanic de organe, care pot fi scoase din întreg şi reasamblate. Fiinţa umană nu mai este un tot; şi nu mai este acea îmbinare unică de suflet şi trup, purtînd însemnul chipului lui Dumnezeu. Să nu uităm că pentru mulţi din Părinţii Bisericii persoana umană, suflet şi trup (şi nu numai suflet), este creată după chipul lui Dumnezeu. Gîndirea tehnică anulează noţiunea de persoană umană, hypostas, persoană menită în întregul ei Învierii: ea scindează, după un model mai degrabă platonic, omul în suflet şi trup anonim (acesta din urmă văzut ca o magazie de organe, piese de schimb care pot fi folosite şi refolosite).

În acest punct, gîndirea tehnică intră firesc în relaţie cu o anumită componentă a structurii mentale occidentale, şi anume mentalitatea de consum. După ce omul occidental a fost consumator al lumii exterioare, consumul se interiorizează acum, devine consumul omului de către om. Individul devine consumator vital al altor indivizi, de la care poate prelua fie un organ, fie chiar celulele reproducătoare care dau naştere unui copil.

Şi dintr-o dată constatăm apariţia colectivismului sub o formă nouă şi extremă: un colectivism absolut, un nou şi integral socialism. Nu mai e vorba de acea demodată proprietate colectivă asupra obiectelor, de aplatizarea şi anonimizarea care, în forme aparent blînde, s-au practicat decenii de-a rîndul în grădiniţe şi în şcoli. Acum viaţa devine proprietate comună, toţi trebuind să aparţină tuturor. Şi ceea ce este proprietatea comună va deveni în fond (e pe cale să devină) proprietate de stat.

Fiinţa umană nu mai este o persoană, univers unic, taină a lui Dumnezeu. Moartea a încetat de a mai fi un mister. Şi viaţa a fost răpită din mîna lui Dumnezeu. Integritatea umană s-a dizolvat. Omul poate fi acum dezmembrat în părţile lui componente, un impersonal suflu vital poate fi captat, iar viaţa poate continua anonim în alţi indivizi, la nivelul colectivităţii.

Iată-ne întorşi, prin progresele extraordinare ale ştiinţei, la primatul colectivităţii, la cultul anonimităţii şi la anularea persoanei umane. Stăm, fără îndoială, în faţa unui mare şi înfricoşător colectivism.

Colectivismul este legat de umanismul ateu şi de individualismul extrem. Rădăcinile acestui colectivism, în care omul îşi arogă dreptul de a hotărî asupra vieţii şi morţii, porneşte de la cultul omului ca măsură a tuturor lucrurilor, fiind şi o urmare a individualismului extrem, în care omul cere împlinirea tuturor dorinţelor sale, oricît ar fi ele de aberante (nu numai dorinţa de prelungire aproape infinită a vieţii terestre, ci şi dorinţa de a fi părinte în afara vieţii de cuplu şi de familie). Este criza omului fără transcendenţă, fără sensul de făptură a lui Dumnezeu, fără sensul condiţiei umane. Criza omului care trăieşte numai pe acest pămînt şi pentru care satisfacerea tuturor dorinţelor devine o dogmă.

În felul acesta este modificată total şi relaţia între părinte şi copil. Copilul devine un proiect al omului, satisfacţie personală, pur individuală (ceea ce, spre exemplu, este foarte clar în cazul lesbienelor), una dintre expresiile egoismului radical. A fi părinte devine o revendicare, ba mai mult chiar, un „drept al omului”.

Transformarea maternităţii într-un „drept al omului” nu poate fi direct înţeleasă dacă nu luăm în considerare celălalt „drept al omului”, şi anume „dreptul” la avort. Cele două „drepturi” sînt profund legate între ele, căci în amîndouă cazurile este vorba de individul care hotărăşte asupra vieţii şi morţii, în amîndouă cazurile eul egoist al omului devine criteriul acţiunii. „Dreptul” la avort este, în principiu, „dreptul” de a ucide (şi aceasta tocmai în ţările care au abrogat pedeapsa cu moartea şi unde criminalii aproape nu sînt consideraţi răspunzători de nelegiuirile făptuite, ci sînt doar un „produs al societăţii”), dreptul de a trăi iresponsabil, fără a suporta consecinţele faptelor tale, dreptul de a-ţi afirma independenţa cu orice preţ, chiar dacă preţul este viaţa altora.

Aceeaşi atitudine faţă de viaţă se manifestă în cererea nefirească de a avea copii. Nu este decît exacerbarea dorinţelor, dragostea de sine în forme extreme, ieşirea din orice graniţe şi făgaşe ale firii, intrarea în himerele malefice, himere pe care ştiinţa modernă le poate transforma în realitate.

Aici se petrece însă ceva foarte interesant: prin descătuşarea tuturor dorinţelor, nu se ajunge, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, la anarhie, ci se întăreşte puterea totalitară a statului modern. Viaţa – „proprietate colectivă” înseamnă de fapt viaţa – „proprietate de stat”. De la stat se aşteaptă acum însămînţare artificială. Statul este deţinător al „băncilor vieţii”. Statului i se adresează revendicările de a fi părinte. Iată-ne ajunşi la o perversitate înfricoşătoare: statul calificat drept „dătător de viaţă”! Statul – idol la care se roagă omul! De la stat aşteaptă acum omul totul: viaţa, copilul, realizarea tuturor dorinţelor, prelungirea vieţii, ba chiar nemurirea!

Statul modern, în care ştiinţa şi tehnica merg totalitar mînă în mînă (problemă pe care a pus-o cel mai bine Jacques Ellul, care, fără îndoială, este cel mai mare teolog protestant al timpului nostru), devine un împărţitor al vieţii, cel care are în cămările sale viaţa, cel care o poate da unora şi refuza altora.

După logica lucrurilor care deja se schiţează acum, ne putem aştepta ca,  într-un viitor nu foarte îndepărtat, statul să hotărască nu numai în privinţa concepţiei artificiale, ci şi în cea a naşterii fireşti, decizînd numărul de copii pe individ. Este posibil – China fiind doar un exemplu actual. Şi este posibil pentru că acest lucru va fi justificat după principiul utilităţii sociale, colectivitatea avînd întîietate faţă de individ. Sîntem foarte aproape de realizarea utopiilor Renaşterii, cu totalitarismul şi colectivismul lor, utopii pe care noi deja le-am cunoscut în varianta comunismului trăit acasă. De-abia acum, datorită progresului ştiinţei şi tehnicii şi a perfecţionării aparatului de stat, devine posibilă ideea lui Thomas Morus, ca familiile care au prea mulţi copii să fie obligate să dea surplusul celor care nu au; sau ideea mult mai radicală a lui Tommaso Campanella, care merge în direcţia eugenismului şi a manipulării genetice, prevăzînd anularea totală a căsătoriei şi existenţa unui stat care să hotărască precis componenţa cuplurilor în vederea reproducerii, pentru crearea de indivizi înzestraţi cu calităţile necesare statului.

Această tendinţă de accentuare a puterii totalitare a statului modern este deja o realitate; şi aceasta se produce, din păcate, fără ca omul occidental să fie conştient de ea.

Este aici, desigur, o lege a condiţiei umane. Orice ieşire a omului din făgaşul normal, din rosturile existenţei fireşti, întreaga acţiune, caracteristică în special universului occidental, îndreptată spre exterior, spre stăpînirea naturii, spre puterea asupra lumii şi vieţii, se însoţeşte, de-a lungul veacurilor, de o creştere a puterii totalitare a statului. E vorba de o realitate foarte concretă. Este ceea ce s-a produs prin marea industrializare, chimizarea agriculturii şi poluarea naturii. S-a ajuns, într-adevăr, la o mare productivitate, la rezultate formidabile, la o putere uriaşă asupra naturii. Dar ce a apărut în acelaşi timp? Planificarea statală şi ecologismul de stat, care este una dintre marile probleme actuale: statul (sau supra-statul Uniunii Europene) se amestecă necontenit în viaţa oamenilor; ţăranul din Occident nu mai poate semăna o legumă sau tăia un pom fără aprobarea şi controlul statului. Proprietatea privată asupra pămîntului, vechea gospodărie ţărănească, nu mai există de fapt. Statul hotărăşte ce şi cum va fi plantat. „Puterea este invers proporţională cu libertatea”, spune Jacques Ellul.

Aceeaşi problemă se pune acum cu puterea asupra proceselor vieţii – concepţia în eprubetă, analiza cromozomială şi toate celelalte tehnici care deja se practică. Toate sfîrşesc prin a întări şi adînci puterea statului asupra omului.

Adevărata cheie de înţelegere a acestor fenomene este criza omului occidental, care, în fond, este criza întregii Europe şi a întregii omeniri. Pentru că ceea ce se petrece în Occident se repercutează imediat nu numai în restul Europei, ci în întreaga lume, modelul occidental devenind modelul universal.

Ce putem spune astăzi în faţa utopiei care ameninţă să înstrăineze tot mai mult viaţa, transformînd-o într-o marfă, într-un obiect sau într-un „drept” pe care statul îl poate acorda? Nu trebuie să facem planuri despre o nouă societate (încă o „nouă societate”?!), nu trebuie să propunem o nouă utopie faţă de cea existentă. Ci trebuie să ne reîntoarcem la realitate, adică la realitatea existenţei ca „dar”, iar nu ca „drept”. Toate se luminează cînd spui cuvîntul „dar”... ceea ce Dumnezeu dăruieşte! Cînd spui cuvîntul „dar”, „darul lui Dumnezeu”, atunci simţi că toate se vindecă. Nu noi hotărîm asupra vieţii şi morţii, nu noi hotărîm cine să trăiască, cine să aibă copii şi cine nu. Dumnezeu dă – gratuit – şi noi primim.

Doar aşa se poate ieşi la liman. Doar aşa pot fi contracarate noile sclavii pe care ni le pregăteşte însăşi puterea fără margini pe care omul a vrut să o aibă asupra lumii, asupra vieţii, asupra condiţiei umane.

Monica PAPAZU

(Danemarca)

* Monica Papazu, „Viaţa – proprietate de stat”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 3/63, martie 1996, p. 3. Republicat în retrospectiva din Puncte cardinale, anul XVII, nr. 8/200, august 2007, p. V (număr festiv).

Autoarea articolului (foto: Richard Sylverstersen - 2008)

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) - "Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) - "Confruntarea dintre Memorie şi Uitare" (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) - "Martin Luther şi evreii..." (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) - "Dreptatea d-lui Pleşu" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) - "Pe marginea unei decepţii" (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) - "Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate" (1996)

INTERMEZZO LIRIC: SONETELE LUI DIONIS (9)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

DIN SONETELE

SĂRMANULUI DIONIS

XXV

E visul meu corabie nebună

pe marea vremii crude şi ciudoase,

şi nu-s pe lume pînze mai frumoase

să-nfrunte-n larg şi arşiţi, şi furtună.

De ce n-am fost de-a pururi mă răzbună

şi-a fi ce nu-s e gata loc să-mi lase,

iar moartea-şi muşcă fierul cruntei coase

privind la ea din cornul ei de lună.

Stăpîn corsar pe visurile mele,

mi-e grijă doar pe toate să le-nsemn,

din ancoră şi pînă la vîntrele,

ironic, sau patetic, sau solemn,

şi lumii-i las, cu bune şi cu rele,

ce-a fost mai viu în raiul meu de lemn.

XXVI

Eu n-am să-i fac iubirii plecăciune

(cum i-a făcut, la vremea lui, Mihai),

căci n-am nimic pe seama ei a spune

decît că-i curva dintre iad şi rai.

Cu ura nici atît nu mă-mpăcai,

căci chiar de-s rău, am jind de cele bune,

şi soarele, chiar de-s păgîn, n-apune

peste-al mîniei mele jărăgai.

La mijloc între dragoste şi ură

mă vreau în sinea mea netulburat

de toate cîte sînt sau cîte fură.

Ca nepăsarea nu-i nimic pe lume

mai înţelept şi tare e păcat,

cînd toate-s vis, să n-o rîvnim anume.

XXVII

Nu-i cel mai trist cînd duhu-n noi suspină,

ci-i cel mai trist atunci cînd duhul tace:

de-i e cuvîntul lumii-ntregi lumină,

tăcerea-i bezna inimii sărace.

Tristeţi, nevoi, mînii şi uri sînt toate

mai bune decît gîndurile mute,

căci tot ce glas să prindă-n noi nu poate

e viaţă care moare pe tăcute.

De-aceea zic creştinii că-i Cuvînt

chiar Dumnezeul lor bătut în cuie,

în care-ar crede chiar de-ar şti că nu e

(cum eu, păgînul, trist de sigur sînt),

căci preţ mai mult au basnele frumoase

decît tăcerea cuibărită-n oase.

Pentru conformitate,

Răzvan CODRESCU

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (1)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (2)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (3)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (4)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (5)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (6)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (7)

* Intermezzo liric: Sonetele lui Dionis (8)

NOUTĂŢI EDITORIALE ÎN PRAG DE TOAMNĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

ÎN CURÎND,

LA EDITURA

«LUMEA CREDINŢEI»

Cristian Tabără, Tradiţii & apucături

Prefaţată de părintele Constantin Necula, cartea adună între copertele ei articolele publicate de autor în paginile magazinului ilustrat Lumea Credinţei (iniţial: Credinţa ilustrată), din 2003 pînă în prezent. Sînt texte scurte şi percutante, de cea mai stringentă actualitate, în care se întîlnesc fericit teologul şi jurnalistul. Titlul cărţii împrumută denumirea rubricii din revistă, sugerînd că tradiţia, atunci cînd încetează să mai fie vie, nu dispare neapărat, ci tinde să se transforme în „apucătură”, adică în formă goală sau în idee fixă, dacă nu cumva chiar în superstiţie şi prejudecată. A te lupta cu „apucăturile” unei lumi şi unei vremi e o formă deloc comodă de misionarism, fundamental catehetic şi apologetic, dar nu mai puţin critic şi discret vizionar. O carte uşor de citit, dar nu uşor de digerat, care provoacă la un nou pariu cu ea însăşi viaţa noastră întru Hristos. O spune minunat şi părintele Necula în prefaţa sa: „Într-un jurnalism adeseori prea «de curte», Cristian Tabără caută să impună un profesionalism acrivic şi atent la provocările lumii contemporane. De aceea nu ocoleşte subiecte incomode, de aceea caută să răspundă la întrebările pe care coechipierii de generaţie (PRO sau nu) le adresează prietenului lor. Nu are pretenţia că le ştie pe toate, nu construieşte texte ultimative… Firesc ca în rostire, textul lui este destins, lipsit de patimă cărturărească. El nu scrie pentru a elucida probleme şi nici pentru a se problematiza fariseic. El scrie pentru bucuria mărturisirii, pentru că este prieten cu Iisus Hristos, lucidul nostru Dumnezeu Întrupat”. (R. C.)

Părintele Adrian Făgeţeanu şi crucea Rugului Aprins

În această toamnă, la un an de la trecerea la cele veşnice şi la o sută de ani de la naşterea marelui duhovnic şi mărturisitor Adrian Făgeţeanu, apare prima carte substanţială de cinstire a memoriei sale, cu texte semnate de autori diverşi, clerici sau laici, printre care se numără: ÎPS Andrei Andreicuţ, Andrei Dîrlău (iniţiatorul şi îngrijitorul ediţiei), Marius Oprea, George Enache, Sorin Preda, George Crasnean, Arhim. Mihail Stanciu, Răzvan Codrescu sau regretatul Mihai Rădulescu. Sînt evocări, interviuri, documentare – unele strict privitoare la viaţa şi lucrarea „patriarhului de la Locurele”, altele privitoare la contextul mai larg în care acesta s-a mişcat în luptă cu vremurile, şi îndeosebi la mişcarea spirituală a Rugului Aprins de la Antim (şi la principalul ei animator, ieroschimonahul Daniil Sandu Tudor, mucenicit în temniţa comunistă de la Aiud – sfîrşit martiric de la care se împlinesc tot în toamna aceasta 50 de ani). Volumul conţine şi documente din arhivele fostei Securităţi, legate de anii grei de închisoare făcuţi de părintele Adrian şi de prigonirea generică a monahilor sau mirenilor angajaţi în mişcarea Rugului Aprins. Se conturează astfel, dincolo de portretul unei mari personalităţi duhovniceşti, şi profilul unei epoci de tristă amintire, dinaintea căreia vedem o dată în plus că ortodoxia românească n-a lipsit de la datoriile ei, chiar dacă crucea muceniciei n-au ridicat-o neapărat ierarhii, ci adeseori monahii simpli, preoţii de mir şi floarea cărturărească a laicatului ortodox. (R. C.) 

RADU PREDA: TEZE SOCIAL-TEOLOGICE (III)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Părţile întîi şi a doua le puteţi citi aici şi aici.

RADU PREDA

Revelaţia şi istoria

sau textul şi contextul

(urmare)

Teologia socială ortodoxă:

provocări, riscuri, perspective

După această punere în pagină a raportului dintre Biserică şi lume, în termeni generici, este evident că avem în continuare în mentalitatea şi practica noastră eclesială cîteva pericole. Altfel spus, articularea unei teologii sociale ortodoxe prezintă cel puţin trei provocări şi tot atîtea riscuri. Prima provocare este tocmai aceea de a înţelege lumea aşa cum se dezvăluie, cu bunele şi relele. Cum am mai afirmat, tendinţa moralistă face din discernămîntul evanghelic o caricatură, creştinul fiind în situaţia de a se antepronunţa, de a respinge adevărata cunoaştere a epocii sale. Teologia socială este în acest orizont disciplina care invită la percepţia nuanţată a vîrstei istorice, corelînd-o astfel cu vîrsta spirituală. Riscul legat de această provocare pozitivă rezidă în tendinţa de a refuza lumea, considerînd-o oricum pierdută, cultivînd în consecinţă un sectarism pre-eshatologic manifestat nu de puţine ori de o manieră violentă. Refuzul lumii în complexitatea şi ambivalenţa ei eşuează în ignorarea lui Dumnezeu lucrînd, totuşi, în propria creaţie!

A doua provocare ţine de faptul că prin intermediul teologiei sociale ortodoxe ca formă academică de articulare sistematică a eticii Bisericii de Răsărit avem şansa unui dialog în interiorul teologiei, dar şi al teologiei în ansamblu cu ştiinţele sociale. Riscul este simetric şi vizează situaţia în care ne aflăm, marcată de implicarea socială a Bisericii, de pildă în România, dar lipsită încă de o viziune teologică pe măsură. În lipsa teoriei, a orizontului propriu-zis, practica prezintă pe alocuri simptomele unui activism nesănătos. Acţionismul social bisericesc are drept consecinţă nemijlocită acceptarea unei misiuni ingrate şi improprii. Astfel, ocupîndu-se de cei slabi sau, dur formulat, de perdanţii luptei sociale pentru resurse, Biserica nu îşi pune problema sistemului ca atare, autolimitîndu-şi rolul la acela al unei femei de serviciu care nu se întreabă de unde vine atîta mizerie. Sigur, comparaţia este poate nepotrivită, însă are meritul de a exprima paradoxul pe care îl întreţine în mod dureros implicarea socială nesecondată de o reflecţie pe măsură. Cu alte cuvinte, chiar dacă misiunea Bisericii nu este aceea de a schimba lumea, Evanghelia nefiind program politic, ci înainte de orice omul, nu este mai puţin adevărat că lucrarea ei socială nu trebuie să se limiteze la combaterea efectelor, ignorînd sistematic cauzele. Milostenia are un caracter paleativ pentru cei asupra cărora se exercită şi unul critic la adresa acelora care i-au împins pe semenii lor în situaţii critice sau care au fost indiferenţi la suferinţa altora. Iată de ce, la urma urmelor, orice angajament social implică de la sine o critică socială. Exercitarea în cunoştinţă de cauză a analizei şi criticii sociale reprezintă, foarte concis formulat, unul dintre obiectivele teologiei sociale ortodoxe ca disciplină şi discurs public.

A treia provocare, decurgînd din cea anterioară, pe care teologia socială ortodoxă o lansează, de data aceasta în mod explicit, corpului eclesial priveşte capacitatea de autocritică. Nu poţi exercita critica socială fără a fi deschis unei critici în interior. Or, riscul major al organismelor instituţionale de dimensiunea unei Biserici majoritare, cum este cazul în România, rezidă tocmai în refuzul asumării propriei realităţi şi concentrarea compensatorie exclusiv pe defectele altora. A reclama, pe bună dreptate, justiţie socială, transparenţă şi solidaritate în societate, corectitudine în exercitarea mandatului politic şi etică în economie, dar a nu fi la rîndul tău, în relaţiile instituţionale şi umane, just, transparent şi solidar, ci, dimpotrivă, a abuza de putere şi a folosi discreţionar resursele materiale ale comunităţii de credinţă, a întreţine un costisitor cult al personalităţii şi a investi aproape exclusiv în ziduri, dar mai deloc în oameni – toate aceste inconsecvenţe la un loc şi fiecare în parte slăbesc în cele din urmă credibilitatea mesajului social creştin. Aflată la intersecţia dintre teologia de şcoală, autoreferenţială, şi realitatea lumii, formată din părţi dintre cele mai diverse, de regulă contradictorii, teologia socială ortodoxă, în calitatea ei de teologie contextuală, are inclusiv această sarcină, oricum ingrată, de a încuraja nu doar critica socială, spre exterior, dar nu mai puţin şi pe cea interioară, în mijlocul Bisericii ca organism spiritual şi social cu responsabilităţi pe măsură.

Pentru valorificarea datelor de pornire şi evitarea riscurilor, demersul social-teologic se orientează în funcţie de cîteva perspective. Cît mai pe scurt, una dintre acestea, poate cea mai importantă, ar fi corectarea mentalităţii cotidiene a creştinului care oscilează între autocompătimire şi denigrarea lumii. De aici porneşte clarificarea propriului mandat în lume din perspectiva finală a mîntuirii personale. Tot de această schimbare de mentalitate teologică practică ar putea depinde găsirea unui răspuns la întrebarea, pe care am citat-o de nenumărate ori, cu alte ocazii, pusă de un episcop catolic german, de altfel prieten al Ortodoxiei, după ce a vizitat repetat Bisericile Ortodoxe locale: cum se explică faptul că ţările majoritar ortodoxe sînt, cel puţin potrivit statisticilor, şi majoritar corupte? Nu este un atac perfid la adresa noastră, cum ar fi unii înclinaţi să creadă, ci o întrebare pe care ar trebui să o formulăm şi noi. Un început de răspuns cred că se află în ruptura, accentuată în spaţiul fost comunist, dintre expresia liturgică şi cea publică a credinţei. Mai direct: sîntem confruntaţi cu o gravă schizofrenie între pietate şi etică, între lumea credinţei şi credinţa în lume, între armonia comuniunii de credinţă şi fracturile comunităţii de valori. Ne lipseşte, cu alte cuvinte, curajul de a transporta în spaţiul larg experienţele pe care le trăim cu titlu strict evenimenţial duminică de duminică şi/sau sărbătoare de sărbătoare. Avînd o viaţă religioasă exclusiv duminicală şi/sau festivă, săptămîna de lucru rămîne în afara preocupării noastre spirituale.

O altă perspectivă social-teologică vizează implicarea filantropică în contextul mai larg al dialogului cu întreg spectrul de probleme, provocări şi dileme pe care îl oferă societatea la un moment dat. Nu doar că ar trebui să fim activi sociali şi critici la adresa cauzelor, combinînd astfel angajamentul cu atitudinea, dar să punem cît mai corect în pagină gestul filantropic. Or, acesta nu este de natură exclusiv materială. Din păcate, instituţiile sau proiectele filantropice ale Bisericii sînt de cele mai multe ori concentrate pe funcţia redistributivă a resurselor materiale, latura umană fiind redusă la minim. Cu un personal nu foarte numeros, dar nici format pe măsura complexităţii muncii sociale, spaţiile bisericeşti de interacţiune cu nefericiţii vieţii sînt de regulă insuficient aerisite spiritual. La orizontul tulburărilor interioare, al bolilor identitare şi al nesiguranţei, al angoaselor şi rătăcirilor, Biserica nu poate răspunde doar cu instrumentele de pînă acum. Pînă să ajungă la scaunul spovedaniei, omul modern are nevoie de un partener onest de dialog, de un sfat, de o consultanţă, pentru a folosi un termen aparent neteologic. Pînă să investească bani în ziduri, Biserica poate investi timp în oameni, milostenia trupească avînd nevoie şi de o milostenie sufletească. Întîrzierea unei filantropii spirituale nu va face altceva decît să confirme şi în Ortodoxie ceea ce în Occident este realitate de mai bine de jumătate de secol: în vreme ce săracii material se duc la oficiile parohiale, neliniştiţii sufleteşti îşi caută remediul la psiholog sau psihanalist!

În fine, tot cu titlu de perspectivă, adică de jalon pentru drumul care ne stă înainte, ar fi încercarea de a vedea şansele misionare şi de mărturie în ciuda curentelor anti-creştine sau anti-religioase, ceea ce ar însemna luarea în serios, de pildă, a oportunităţii pe care pare să o ofere paradigma zisă post-seculară a momentului de faţă. Valorificarea acesteia presupune însă o receptare din partea teologiei ortodoxe în ansamblu a datelor modernităţii sub impactul căreia trăiesc societăţile noastre. Refuzul obstinat al lumii, camuflat sub o pseudo-spiritualitate contemplativă, este reflexul refuzului confruntării cu modernitatea ca atare. Efectul major al acestei tactici greşite se vede cu ochiul liber: în timp ce modernitatea, inclusiv în ipostaza ei radicală, adică a post-modernităţii, ocupă din ce în ce mai agresiv spaţiul public şi determină valorile acestuia, vocea Bisericii se face din ce în ce mai slab auzită. Dar chiar şi atunci cînd este puternică, nu înseamnă că este şi ascultată, tocmai pentru că nu este mereu şi convingătoare.

Evident, ar mai fi fost de spus multe pe marginea unei teme atît de largi precum cea legată de teologia socială ortodoxă existentă implicit, însă insuficient pusă în valoare, ordonată şi contextualizată. Cert este că situaţia de criză prin care trec în prezent ţări majoritar ortodoxe, precum Grecia sau România, reprezintă o invitaţie în plus de a ne asuma momentul, de a gîndi în context, de a reflecta şi de a găsi acel tip de răspuns social-teologic care să indice soluţii de natură etică, la nivel personal şi comunitar, fără de care învăţătura Bisericii riscă să rămînă un corpus teoretic, pe cît de frumos, pe atît de inaplicabil. Nu, nu este vorba despre activism exagerat sau despre implicare superficială, “de imagine”, în dezbaterea publică, ci de o mărturie credibilă de viaţă creştină. Miza fundamentală a teologiei sociale ortodoxe, în calitatea ei de spaţiu al contextualizării istorice şi culturale a Adevărului revelat, aceasta este: punerea în acord a datului religios, mai ales în dimensiunea stabilă, neschimbată a acestuia, cu datul istoric, marcat – cum altminteri?! – de tulburări, conflicte, răsturnări, entuziasm şi dezamăgire, victorii şi înfrîngeri. Întîrzierea restabilirii legăturii dintre un orizont şi celălalt se vede, aşa cum am constatat, nu doar în incapacitatea de a duce în lume Evanghelia, dar şi în refuzul de a înţelege mai profund bazele propriei credinţe. Înainte de a fi o problemă de credibilitate în exterior a Bisericii, ca instituţie şi depozitară de valori deopotrivă, lipsa discursului social-teologic indică un fapt mult mai grav: neglijarea în interior a modului în care cei care formează comunitatea liturgică sînt credincioşi în cunoştinţă de cauză.

Celor care se tem cumva de eventuala sociologizare sau de autosecularizarea teologiei prin asumarea agendei publice nu putem decît să le răspundem indicînd deficitul general de actualizare a datelor credinţei. Altminteri formulat, absenţa reflexului etic este, printre altele, o urmare a deficitului catehetic. Mai ales în ţările majoritar ortodoxe care au trecut prin noaptea comunismului, cateheza a fost de regulă redusă la o înşiruire atemporală, apăsat distantă faţă de datele clipei, de propoziţii adevărate, însă netrecute prin proba personală a contactului cu contingenţa. Amintitul evazionism istoric era văzut ca soluţie la presiunea ideologică şi oferea un minimum de neutralitate: Biserica îşi proclama înăuntru mesajul propriu, în termenii ei, în vreme ce statul, afară, îşi etala propagandistic formulele teoretice de la baza regimului politic aflat pe atunci în vigoare. Cateheza “descărnată”, decontextualizată, era într-un fel răspunsul la limba de lemn a comunismului. Căderea totalitarismului a însemnat revenirea treptată la normalitate, nu însă fără rezistenţa unor mentalităţi vizibile atît la o mare parte a clasei politice postcomuniste din Europa de Est, dar inclusiv la categorii întregi de alegători oscilînd între nostalgie faţă de trecut (văzut oricum mai puţin rău decît a fost în realitate) şi revoltă faţă de prezent (văzut mai rău decît este). Acest profil social, sărac în articulaţiile necesare participării active la procesul democratic, este întregit de cel spiritual, insuficient conştientizat. Fără a confirma teoria legăturii cauzale dintre dezvoltarea istorică şi religie, faptul că în ţările majoritar ortodoxe avem în continuare democraţii fragile şi manifestări autoritariste, de la mediul politic la cel academic, trecînd inclusiv prin cel eclesial, nu are cum să nu ne preocupe. Simplificînd din raţiuni de timp şi spaţiu, un plus de educaţie civică şi o cateheză mai preocupată de actualizarea propoziţiilor de credinţă ar face din creştini actori reali ai propriei lor vieţi în Biserică şi în cetate deopotrivă. Or, ingrată cum este, dar fără alternative, misiunea teologiei sociale ortodoxe este tocmai de a oferi impulsuri în această direcţie.

Un ultim argument în favoarea necesităţii conturării unei teologii sociale ortodoxe, mai cu seamă în ţările Europei de Est, dar nu numai, pleacă de la situaţia actuală a unei Ortodoxii care vorbeşte pe mai multe voci în acelaşi timp, preocupată exclusiv cu interesele naţionale şi care, de regulă, este aproape absentă din marile dezbateri europene (pentru a rămîne la continentul nostru) din ultimele decenii. Fisurile din ce în ce mai adînci de pe chipul istoric al Ortodoxiei – de la problema aparent fără soluţie a aşa-zisei diaspore şi pînă la chestiunea nu mai puţin complexă a pastoraţiei grupurilor etnice din jurisdicţiile locale, de la existenţa a două calendare în vigoare la slabul exerciţiu sinodal panortodox – cauţionează mesajul pe care aceasta trebuie să îl dea în faţa lumii de azi. Practic, din zorii modernităţii şi pînă azi, trecînd de la dominaţiile diverse şi ajungînd la emanciparea naţională, Ortodoxia este într-o permanentă criză – care, prin durată, nici nu mai este percepută ca atare. Aşa cum am sugerat insistent în această intervenţie, un factor agravant al crizei – de unitate, de coerenţă, de mesaj şi de atitudine – este reprezentat de rapiditatea cu care se acumulează şi se succed provocările la care sînt expuşi creştinii ortodocşi. Libertatea de mişcare, participarea la comunitatea mondială a comunicării, confruntarea cu noile tehnologii medicale, dilemele bioetice şi ecologice, opţiunile politice, instabilitatea sufletească, angoasele şi nesiguranţele, limitele cîştigului material, preţul bunăstării, educaţia copiilor – iată doar cîteva interogaţii care aşteaptă (şi) răspunsul Ortodoxiei. Acesta nu poate fi însă dat dacă nu dialogăm mai mult între noi, nu doar la conferinţele organizate de catolici şi protestanţi, dacă nu ne regăsim în orizontul unor preocupări devenite între timp comune. Efortul discernămîntului etic, bază a teologiei sociale ortodoxe, poate fi un bun catalizator. Răspunsul pe care Biserica lui Hristos, prin membrii ei, clerici şi laici în egală măsură, îl oferă contextului este, în cele din urmă, cea mai bună formă de “promovare” a textului, a Evangheliei.

Bibliografie selectivă

1. Constantin Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Bizantină, Bucureşti, 1995.
2. Peter Dinzelbacher (Hg.), Europäische Mentalitätsgeschichte. Hauptthemen in Einzeldarstellungen, 2. durchgesehene und ergänzte Auflage, Alfred Kröner, Stuttgart, 2008.
3. Georges Florovsky, Christianity and Culture (Collected Works 2), Nordland, Belmont (Mass.), 1974.
4. Georges Florovsky, Ways of Russian Theology (Collected Works 5), Nordland, Belmont (Mass.), 1979.
5. Ioan Ică jr., Germano Marani (ed.), Gîndirea socială a Bisericii. Fundamente — documente — analize — perspective, Deisis, Sibiu, 2002.
6. Pantelis Kalaitzidis, “From the «Return to the Fathers» to the Need for a Modern Orthodox Theology”, St Vladimir’s Theological Quarterly 54, 1 (2010), pp. 5-36.
7. Pantelis Kalaitzidis, Ὀρθοδοξία & Νεωτερικότητα. Προλεγομένα,Ἲνδικτος, Ἀθήναι, 2007; în româneşte: Ortodoxie şi modernitate. O introducere (Theologia Socialis 9), trad. Forin-Cătălin Ghiţ, Eikon, Cluj-Napoca, 2010.
8. Vasilios N. Makrides, “Die soziale Verantwortung in der Sicht der Orthodoxen Kirche“, în Anton Rauscher (Hg.), Handbuch der Katholischen Soziallehre, Duncker & Humblot, Berlin, 2008, pp, 249-254.
9. Vasilios N. Makrides, “Orthodoxes Christentum, Pluralismus, Zivilgesellschaft”, în Andreas Gotzmann, Vasilios N. Makrides, Jamal Malik, Jörg Rüpke, Pluralismus in der europäischen Religionsgeschichte. Religionswissenschaftliche Antrittsvorlesungen, Diagonal, Marburg, 2001, pp. 53-78.
10. John Meyendorff, “The Christian Gospel and Social Responsibility. The Eastern Orthodox Tradition in History”, în Forrester Church, Timothy George (eds.), Continuity and Discontinuity in Church History (Studies in the History of Christian Thought 19), Brill, Leiden, 1979, pp. 118-130.
11. Ioan Moga, “Despre maladiile teologiei. Marginalii la o temă actuală”, în Tabor 5 (2012), pp. 19-28.
12. Basilio Petrà, L’etica ortodossa. Storia, fonti, identità (Questioni di etica teologica), Cittadella, Assisi, 2010.
13. Basilio Petrà, Tra cielo e terra. Introduzione alla teologia morale ortodossa contemporanea, Dehoniane, Bologna, 1991.
14. Radu Preda, Biserica în stat. O invitaţie la dezbatere, Scripta, Bucureşti, 1998.
15. Radu Preda, “Human Rights and their Reception in Orthodoxy. A Romanian Perspective”, în Alfons Brüning, Edmund van der Zweerde (eds.), Orthodox Christianity and Human Rights (Eastern Christian Studies 13), Peeters, Leuven, 2012, pp. 293-314.
16. Radu Preda, Revenirea lui Dumnezeu. Studii social-teologice (Theologia Socialis 12), Eikon, Cluj-Napoca, 2010.
17. Radu Preda, “Sozialtheologie. Eine Herausforderung für die orthodoxe Kirche am Beispiel Rumäniens”, în Ingeborg Gabriel, Franz Gassner (Hg.), Solidarität und Gerechtigkeit. Ökumenische Perspektiven, Matthias-Grünewald, Ostfildern, 2007, pp. 109-133.
18. Radu Preda, “Zwischen Liturgie und Diakonie. Die soziale Stimme der orthodoxen Kirche“, în Severin J. Lederhilger (Hg.), Gerechtigkeit will ich. Christliche Provokation für die Ökonomie (Linzer Philosophisch-Theologischen Beiträge 23), Peter Lang, Frankfurt am Main etc., 2011, pp. 153-169.
19. Radu Preda, “Zwischen Tradition und Transition. Zwanzig Jahre Postkommunismus am Beispiel Rumäniens”, în Miroslav Polzer, Karl W. Schwarz, Vincenc Rajsp, Johann Marte (eds.), Religion und Wende in Ostmittel- und Südosteuropa 1989-2009 (Pro Oriente 33), Tyrolia, Innsbruck/Wien, 2010, pp. 320-346.
20. Dirk Schinkel, Die himmlische Bürgerschaft. Untersuchungen zu einem urchristlichen Sprachmotiv im Spannungsfeld von religiöser Integration und Abgrenzung im 1. und 2. Jahrhundert (Forschungen zur Religion und Literatur des Alten und Neuen Testaments 220), Vandenhoeck & Ruprecht, Göttingen, 2007.
21. Nicolae Turcan, Credinţa ca filosofie. Marginalii la gîndirea Tradiţiei (Theologia Socialis 15), Eikon, Cluj-Napoca, 2011.
22. John D. Zizioulas, Being as Communion. Studies in Personhood and the Church, St Vladimir's Seminary Press, Crestwood (NY), 1997.