SUMARUL BLOGULUI
Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în
ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
1996
VIAŢA – PROPRIETATE DE STAT
Dacă priveşti cu atenţie lumea occidentală de azi, nu poţi să nu constaţi
că sensul însuşi al vieţii şi al morţii pare, pe nesimţite, a se fi transformat
profund. În aceste luni, în Danemarca s-a vorbit mult despre două probleme care
sînt mult mai înrudite între ele decît se consideră de obicei: donarea de
organe de la persoane care sînt pe cale să moară şi donarea anonimă (sau nu) de
spermă şi de ovule. S-a mers deja foarte departe. Reflecţiile pe care le putem
face acum se referă nu la posibilităţile de viitor pe care le deschid ştiinţa
şi tehnica medicală, ci la un fapt împlinit, la practici deja actuale. În
marginea acestor practici apar comentarii justificatoare şi care vor să impună
un nou şi straniu moralism: sînt, de exemplu, teologi care, ignorînd misterul
morţii şi al persoanei umane, susţin că a-ţi dona testamentar organele ar fi o
datorie creştinească, expresia iubirii de aproapele. Şi din alte zone ale
societăţii se aud voci revendicatoare, cerînd dreptul de a avea un copil prin
însămînţare artificială şi pe cheltuiala statului: este cererea celor singure,
a femeilor trecute de 50 de ani şi a lesbienelor.
Prima reacţie pe care aceste voci ţi-o stîrnesc este aceea a unei mari
mirări. Te minunezi pînă unde poate merge „ieşirea din fire”, din condiţia
umană, din datele propriei existenţe (vîrstă, cadru social etc.)! După mirare
vine, însă, nevoia de a lua atitudine; nu poţi doar da din umeri, trebuie să
vorbeşti.
Întrebarea fundamentală pe care ţi-o pui este aceea a înţelesului fiinţei umane. Căci ştiinţa şi tehnica medicală se
însoţesc de o ideologie şi produc, pe nesimţite, o transformare radicală a
sensului omului, al vieţii şi al morţii.
Mai multe linii de forţă se întretaie aici.
Prima este aceea a gîndirii tehnice. Tehnica este, prin natura ei,
mecanică, tehnică a disecării şi (re)asamblării, neutrală faţă de problemele
etice şi spirituale, străină de sensul persoanei, de procesele organice şi de
tot ceea ce ţine de domeniul nevăzutului, de ceea ce nu se poate măsura şi
cîntări, dovedi şi manipula în laborator. Intrînd, ca tehnică reproductivă şi
genetică, în zonele înseşi ale vieţii, tehnica influenţează acum masiv privirea
asupra omului, creînd, de fapt, o reală ideologie, cu atît mai puternică cu cît
este ignorată, o ideologie care, în ultimă instanţă, îi este foarte necesară,
pentru că o justifică şi îi stabileşte puterea. Ce este omul sub privirea
tehnicii? Un ansamblu mecanic de organe, care pot fi scoase din întreg şi
reasamblate. Fiinţa umană nu mai este un tot; şi nu mai este acea îmbinare
unică de suflet şi trup, purtînd însemnul chipului lui Dumnezeu. Să nu uităm că
pentru mulţi din Părinţii Bisericii persoana umană, suflet şi trup (şi nu numai
suflet), este creată după chipul lui Dumnezeu. Gîndirea tehnică anulează
noţiunea de persoană umană, hypostas,
persoană menită în întregul ei Învierii: ea scindează, după un model mai
degrabă platonic, omul în suflet şi trup anonim (acesta din urmă văzut ca o
magazie de organe, piese de schimb care pot fi folosite şi refolosite).
În acest punct, gîndirea tehnică intră firesc în relaţie cu o anumită
componentă a structurii mentale occidentale, şi anume mentalitatea de consum.
După ce omul occidental a fost consumator al lumii exterioare, consumul se
interiorizează acum, devine consumul omului de către om. Individul devine
consumator vital al altor indivizi, de la care poate prelua fie un organ, fie
chiar celulele reproducătoare care dau naştere unui copil.
Şi dintr-o dată constatăm apariţia colectivismului sub o formă nouă şi
extremă: un colectivism absolut, un nou şi integral socialism. Nu mai e vorba
de acea demodată proprietate colectivă asupra obiectelor, de aplatizarea şi
anonimizarea care, în forme aparent blînde, s-au practicat decenii de-a rîndul
în grădiniţe şi în şcoli. Acum viaţa devine proprietate comună, toţi trebuind
să aparţină tuturor. Şi ceea ce este proprietatea
comună va deveni în fond (e pe cale să devină) proprietate de stat.
Fiinţa umană nu mai este o persoană, univers unic, taină a lui Dumnezeu.
Moartea a încetat de a mai fi un mister. Şi viaţa a fost răpită din mîna lui
Dumnezeu. Integritatea umană s-a dizolvat. Omul poate fi acum dezmembrat în
părţile lui componente, un impersonal suflu vital poate fi captat, iar viaţa
poate continua anonim în alţi indivizi, la nivelul colectivităţii.
Iată-ne întorşi, prin progresele extraordinare ale ştiinţei, la primatul
colectivităţii, la cultul anonimităţii şi la anularea persoanei umane. Stăm,
fără îndoială, în faţa unui mare şi înfricoşător colectivism.
Colectivismul este legat de umanismul ateu şi de individualismul extrem.
Rădăcinile acestui colectivism, în care omul îşi arogă dreptul de a hotărî
asupra vieţii şi morţii, porneşte de la cultul omului ca măsură a tuturor
lucrurilor, fiind şi o urmare a individualismului extrem, în care omul cere
împlinirea tuturor dorinţelor sale, oricît ar fi ele de aberante (nu numai
dorinţa de prelungire aproape infinită a vieţii terestre, ci şi dorinţa de a fi
părinte în afara vieţii de cuplu şi de familie). Este criza omului fără
transcendenţă, fără sensul de făptură a lui Dumnezeu, fără sensul condiţiei
umane. Criza omului care trăieşte numai
pe acest pămînt şi pentru care satisfacerea tuturor dorinţelor devine o dogmă.
În felul acesta este modificată total şi relaţia între părinte şi copil.
Copilul devine un proiect al omului, satisfacţie personală, pur individuală
(ceea ce, spre exemplu, este foarte clar în cazul lesbienelor), una dintre
expresiile egoismului radical. A fi părinte devine o revendicare, ba mai mult
chiar, un „drept al omului”.
Transformarea maternităţii într-un „drept al omului” nu poate fi direct
înţeleasă dacă nu luăm în considerare celălalt „drept al omului”, şi anume
„dreptul” la avort. Cele două „drepturi” sînt profund legate între ele, căci în
amîndouă cazurile este vorba de individul care hotărăşte asupra vieţii şi
morţii, în amîndouă cazurile eul egoist al omului devine criteriul acţiunii.
„Dreptul” la avort este, în principiu, „dreptul” de a ucide (şi aceasta tocmai
în ţările care au abrogat pedeapsa cu moartea şi unde criminalii aproape nu
sînt consideraţi răspunzători de nelegiuirile făptuite, ci sînt doar un „produs
al societăţii”), dreptul de a trăi iresponsabil, fără a suporta consecinţele
faptelor tale, dreptul de a-ţi afirma independenţa cu orice preţ, chiar dacă
preţul este viaţa altora.
Aceeaşi atitudine faţă de viaţă se manifestă în cererea nefirească de a
avea copii. Nu este decît exacerbarea dorinţelor, dragostea de sine în forme
extreme, ieşirea din orice graniţe şi făgaşe ale firii, intrarea în himerele
malefice, himere pe care ştiinţa modernă le poate transforma în realitate.
Aici se petrece însă ceva foarte interesant: prin descătuşarea tuturor
dorinţelor, nu se ajunge, aşa cum s-ar putea crede la prima vedere, la anarhie,
ci se întăreşte puterea totalitară a statului modern. Viaţa – „proprietate colectivă” înseamnă de fapt viaţa – „proprietate de stat”. De la
stat se aşteaptă acum însămînţare artificială. Statul este deţinător al
„băncilor vieţii”. Statului i se adresează revendicările de a fi părinte.
Iată-ne ajunşi la o perversitate înfricoşătoare: statul calificat drept „dătător
de viaţă”! Statul – idol la care se roagă omul! De la stat aşteaptă acum omul
totul: viaţa, copilul, realizarea tuturor dorinţelor, prelungirea vieţii, ba
chiar nemurirea!
Statul modern, în care ştiinţa şi tehnica merg totalitar mînă în mînă
(problemă pe care a pus-o cel mai bine Jacques Ellul, care, fără îndoială, este
cel mai mare teolog protestant al timpului nostru), devine un împărţitor al
vieţii, cel care are în cămările sale viaţa, cel care o poate da unora şi
refuza altora.
După logica lucrurilor care deja se schiţează acum, ne putem aştepta
ca, într-un viitor nu foarte îndepărtat,
statul să hotărască nu numai în privinţa concepţiei artificiale, ci şi în cea a
naşterii fireşti, decizînd numărul de copii pe individ. Este posibil – China
fiind doar un exemplu actual. Şi este posibil pentru că acest lucru va fi
justificat după principiul utilităţii sociale, colectivitatea avînd întîietate
faţă de individ. Sîntem foarte aproape de realizarea utopiilor Renaşterii, cu
totalitarismul şi colectivismul lor, utopii pe care noi deja le-am cunoscut în
varianta comunismului trăit acasă. De-abia acum, datorită progresului ştiinţei
şi tehnicii şi a perfecţionării aparatului de stat, devine posibilă ideea lui
Thomas Morus, ca familiile care au prea mulţi copii să fie obligate să dea
surplusul celor care nu au; sau ideea mult mai radicală a lui Tommaso
Campanella, care merge în direcţia eugenismului şi a manipulării genetice,
prevăzînd anularea totală a căsătoriei şi existenţa unui stat care să hotărască
precis componenţa cuplurilor în vederea reproducerii, pentru crearea de
indivizi înzestraţi cu calităţile necesare statului.
Această tendinţă de accentuare a puterii totalitare a statului modern este
deja o realitate; şi aceasta se produce, din păcate, fără ca omul occidental să
fie conştient de ea.
Este aici, desigur, o lege a condiţiei umane. Orice ieşire a omului din
făgaşul normal, din rosturile existenţei fireşti, întreaga acţiune, caracteristică în
special universului occidental, îndreptată spre exterior, spre stăpînirea
naturii, spre puterea asupra lumii şi vieţii, se însoţeşte, de-a lungul
veacurilor, de o creştere a puterii totalitare a statului. E vorba de o
realitate foarte concretă. Este ceea ce s-a produs prin marea industrializare,
chimizarea agriculturii şi poluarea naturii. S-a ajuns, într-adevăr, la o mare
productivitate, la rezultate formidabile, la o putere uriaşă asupra naturii.
Dar ce a apărut în acelaşi timp? Planificarea statală şi ecologismul de stat,
care este una dintre marile probleme actuale: statul (sau supra-statul Uniunii
Europene) se amestecă necontenit în viaţa oamenilor; ţăranul din Occident nu
mai poate semăna o legumă sau tăia un pom fără aprobarea şi controlul statului.
Proprietatea privată asupra pămîntului, vechea gospodărie ţărănească, nu mai există de
fapt. Statul hotărăşte ce şi cum va fi plantat. „Puterea este invers
proporţională cu libertatea”, spune Jacques Ellul.
Aceeaşi problemă se pune acum cu puterea asupra proceselor vieţii –
concepţia în eprubetă, analiza cromozomială şi toate celelalte tehnici care
deja se practică. Toate sfîrşesc prin a întări şi adînci puterea statului
asupra omului.
Adevărata cheie de înţelegere a acestor fenomene este criza omului
occidental, care, în fond, este criza întregii Europe şi a întregii omeniri.
Pentru că ceea ce se petrece în Occident se repercutează imediat nu numai în
restul Europei, ci în întreaga lume, modelul occidental devenind modelul
universal.
Ce putem spune astăzi în faţa utopiei care ameninţă să înstrăineze tot mai
mult viaţa, transformînd-o într-o marfă, într-un obiect sau într-un „drept” pe
care statul îl poate acorda? Nu trebuie să facem planuri despre o nouă
societate (încă o „nouă societate”?!), nu trebuie să propunem o nouă utopie
faţă de cea existentă. Ci trebuie să ne reîntoarcem la realitate, adică la
realitatea existenţei ca „dar”, iar nu ca „drept”. Toate se luminează cînd spui
cuvîntul „dar”... ceea ce Dumnezeu dăruieşte! Cînd spui cuvîntul „dar”, „darul
lui Dumnezeu”, atunci simţi că toate se vindecă. Nu noi hotărîm asupra vieţii
şi morţii, nu noi hotărîm cine să trăiască, cine să aibă copii şi cine nu.
Dumnezeu dă – gratuit – şi noi primim.
Doar aşa se poate ieşi la liman. Doar aşa pot fi contracarate noile sclavii
pe care ni le pregăteşte însăşi puterea fără margini pe care omul a vrut să o
aibă asupra lumii, asupra vieţii, asupra condiţiei umane.
Monica PAPAZU
(Danemarca)
* Monica Papazu, „Viaţa – proprietate de stat”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 3/63, martie 1996, p. 3. Republicat în retrospectiva
din Puncte cardinale, anul XVII, nr. 8/200,
august 2007, p. V (număr festiv).
Autoarea articolului (foto: Richard Sylverstersen - 2008)
Mai puteţi citi pe acest blog:
2 comentarii:
Excelent articol si poate mai actual acum decat atunci!
Ce sa mai vorbim de clonare: ar merita scris pe tema asta din perspectiva crestina.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire