SUMARUL BLOGULUI
Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în
ianuarie 1991 de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
Decepţia a trecut...
(Mihail Neamţu - alias Rafael Hraşovan - în anul 2000)
1996
PE MARGINEA UNEI DECEPŢII
Constatînd gradul de perdiţie în care se află astăzi ţara, ar trebui,
vorba lui Mateiu Caragiale, să-mi înmoi pana în puroi şi în mocirlă pentru a
descrie, în termeni adecvaţi, ignominia contemporanilor noştri.
E tulburător şi trist, însă, să constaţi că tocmai acolo unde credeai
odinioară că sălăşluieşte temeiul unei speranţe mîntuitoare, acum nu mai este
loc nici pentru o axiologie necoruptă de relativisme etice şi nici pentru
ingenuităţi reflexive. Nu e mai puţin adevărat că astăzi “exerciţiile de admiraţie”
sînt din plin practicate şi preferate oricărui examen de conştiinţă. Deşi în
creştinismul apostolic pocăinţa este o Taină sfîntă, o “zdrobire totală a
inimii”, în spaţiul dreptei româneşti contemporane, pretins creştine, s-a
suspendat orice auto-exigenţă, insul locvace, orgolios şi obsedat de fapte
(cele ale sale, fireşte) fiind omniprezent. S-a instalat în discursul atîtor
epigoni barbaria cumplită a grandilocvenţei, arguţia filistină şi incultă,
inestetica emfază, adică tot ceea ce depăşeşte statornicia unei drepte măsuri.
Eliminînd segmentul cuprinzător al naţionalismului venal şi poncif, ce
deţine inconfundabila pecete a exortaţiilor televizate şi a unor manifestări
publicistice paranoice, naţionalişti la modul autentic, pe linia culturală Eminescu – Pârvan – Iorga – Eliade, sînt foarte
greu de găsit. Pentru a înţelege structura eclectică, profund disarmonică, a
dreptei româneşti actuale, vom schiţa o sumară radiografie a celor întîmplate
în ultimii ani sub cerul comun al naţionaliştilor creştini declaraţi.
Aceşti ultimi ani au reprezentat o remarcabilă explozie informaţională,
care, printre altele, a scos la lumină multe dintre adevărurile istorice ale
României interbelice. În consecinţă, fenomenul legionar a putut fi şi el
receptat de cititorul român în afara oricărei cenzuri ideologice. Şi-n
contextul unei largi libertăşi de expresie, au apărut şi cîteva publicaţii cu
conţinut naţionalist explicit: Gazeta de
Vest, Puncte cardinale, Mişcarea (aceasta din urmă cu frecvente
întreruperi, din motive în primul rînd financiare). Numeroase edituri – cea mai
prolifică dintre ele fiind “Gordian”, din Timişoara
– au tipărit volume de autori legionari reprezentativi: C. Z. Codreanu, H.
Sima, I. I. Moţa, F. Brădescu, G. Bălănescu etc.
În acelaşi timp, am asistat la o serie de delimitări şi tensiuni între
două grupări legionare adverse, pe nişte temeiuri care scapă astăzi publicului
larg (şi mai ales celui tînăr). În paralel, vedem desfăşurîndu-se o campanie
susţinută de denigrare a Mişcării legionare, şi mai ales a exponenţilor ei în
plan cultural. Un fapt semnificativ, dar deconcertant: nici un intelectual de
marcă al acestei ţări nu îşi mai exprimă deschis astăzi simpatia faţă de ideologia
Gărzii de Fier, în ciuda fascinaţiei pe care o mai produce în aceste medii “modelul
paideic” al elitei culturale interbelice. Este adevărat că un Octavian Paler,
un Alexandru Paleologu, un Sorin Dumitrescu, un Horia Bernea, un Teodor
Baconsky sau d-na Lucia Hossu-Longin susţin în agora confruntărilor ideatice un
punct de vedere conservator în raport cu toţi degeneraţii partizani ai
internaţionalismului. Nu e mai puţin adevărat, însă, că limbajul lor n-a
căpătat niciodată eclactanţa limbajului atîtor “rrromâni verzi”, “de-ai
noştri”…
***
Unei receptări negative în exterior i se adaugă
un nou şi absolut penibil conflict intern.
Dacă pînă în vara anului 1995 litigiul era „doar” între cei fideli lui Horia
Sima şi cei ostili acestuia (prelungiri absurde ale unor adversităţi
radicalizate în exil), după „momentul Padina” a apărut un alt incident şi alte
două „aripi”, fiecare, desigur cu legitimitatea şi adevărul ei. Cei doi
reprezentanţi: Ovidiu Guleş şi Şerban Suru. Situaţia creată este mai mult decît
un paradox, deoarece ambele figuri sus-amintite exprimaseră întotdeauna poziţii
radicale, de o cvasi-perfectă similitudine!
Noi nu am uitat,
bunăoară, nici faptul că d-l Guleş a încurajat comportamentul intempestiv al
acelor tineri de la Aiud [este vorba de trei tineri îmbrăcaţi în cămăşi verzi,
prezenţi la o festivitate în memoria victimelor comunismului – n. Red.] (vezi Gazeta de Vest, nr. 102/1994), publicînd atunci, pe o jumătate de
pagină, fotografia lor, cu următorul titlu: „În faţa porţilor Aiudului: cei de
ieri şi cei de mîine”, pentru ca apoi, după episodul de la Padina, să-i sancţioneze
cu calificative precum „teribilism”, „maimuţăreală” ş. a. [1]. Atît d-l Guleş cît şi d-l Suru vorbesc mereu despre Legiune la
timpul prezent. D-l Guleş scrie „Magistrala Horia Sima” (pe cînd prof. Neştian
exclamă patetic: „Doamne, ce ne-am fi făcut fără Horia Sima?!”), iar d-l Suru
este şeful cuibului „Horia Sima” din Bucureşti. Intemperanţelor şi stridenţelor
publicistice ale d-lui Guleş le corespunde extravaganţa vestimentară şi
iniţiativele neînţelepte ale d-lui Suru. În ciuda conflictului lor, cei doi
subiecţi se află, totuşi, într-o perfectă congruenţă structurală!
D-l Guleş a avut
bunăvoinţa ca, în numărul din septembrie ‘95 al publicaţiei pe care o conduce, să-şi
expuină, pe larg şi fără vreun echivoc, poziţia faţă de situaţia actuală a
dreptei româneşti, pe care domnia-sa, reductiv, o numeşte „abstracţiune”. Poate
că pe malurile Begăi aşa este percepută, dar să nu uităm că regretatul Petre
Ţuţea şi-a luat ca atribut esenţial această „abstracţiune”. Noi credem că
„dreapta” subsumează o largă masă de cetăţeni cu vederi şi atitudini comune
faţă de aceleaşi realităţi social-politice. Noţiunea de „dreapta” desemnează
mai puţin o categorie de lucru a politologilor, cît o grupare de oameni cu
opţiuni politice înrudite.
Ritos, d-l Guleş
mai spune că nu e dispus la o conlucrare cu cei ce nu văd în C. Z. Codreanu şi
Ionel Moţa „trimişii Cerului pe pămînt”, iar în Legiunea Arhanghelul Mihail
(astăzi inexistentă ca organism politic! [2])
„principalul mijloc funcţional de combatere a expansiunii răului în lume”!
Domnule Guleş, vă mărturisesc, cu maximă condescendenţă, că eu – cu toată
sdmiraţia pe care le-o port – nu văd în Căpitan şi în Ionel Moţa nişte „trimişi
ai Cerului”; şi îndrăznesc să spun că, după catehismul ortodox, puţine făpturi
umane au fost cu adevărat alese de Dumnezeu pentru a împlini în mijlocul
oamenilor o misiune divină: mă gîndesc la prooroci, la Maica Domnului, la Sf.
Ioan Botezătorul, la apostoli. În plus, este deplasată, cred, orice comparaţie
între o instituţie harică şi hieratică (Biserica – „Trup al lui Hristos”) şi
Legiunea care, din nefericire, s-a dovedit uneori atît de pămîntească.
Deşi aţi
identificat corect obiectivul prioritar al prezentului, bătălia informaţională, mă şochează obtuzitatea pe care înţelegeţi
s-o manifestaţi în construcţia ei strategică. Nu vă pot împărtăşi fetişul pe
care-l faceţi Căpitanului şi Legiunii; şi vă spun aceasta cu toată sinceritatea,
asumîndu-mi riscul de a fi etichetat drept „eretic” (de către dvs. şi de către
alţii). Din această perspectivă, aş mai adăuga că membri ai Legiunii au comis,
pe lîngă impresionante fapte bune, şi o serie de inexpiabile greşeli, ale căror consecinţe e nedret să şi le asume
tineri născuţi – ca şi mine – în deceniul şapte. Eu nu pot uita, de exemplu,
faptul că Miti Dumitrescu (cel ce vedea – aproape de dvs. – în Codreanu „un
Zeu”) a recurs la asasinat. Faptul că nu era încadrat ca legionar statutar
este, credeţi-mă, o nuanţă cu totul imperceptibilă astăzi. Sînt şi alte fapte
reprobabile, de a căror imagine tenebroasă unii fug: execuţia celor 64 de
deţinuţi de la Jilava din 26/27 noiembrie 1940 (că erau cu toţii vinovaţi, aceasta e o altă discuţie) sau
asasinarea lui Iorga şi Madgearu. E suficientă şi o rezumativă evocare a
acestora, într-o maximă obiectivitate, pentru ca orice prolepsă să devină
inutilă. Erorile înaintaşilor, domnule Guleş, somează înainte de toate la
pocăinţă şi la echilibru atitudinal, iar nu la un paseism unilateral.
Obişnuiţi să
amintiţi atît de des despre „biruinţa Legiunii Arhanghelul Mihail”. Se mai
cheamă oare aceasta realism, pragmatism, luciditate? E pentru mine de neînţeles
cum dvs. nu puteţi accepta faptul că accesul legitim la putere va fi posibil
doar prin constituirea unui partid politic ce va trebui să se angajeze în lupta
electorală şi să suporte necondiţionat toate rigorile unui sistem electiv
democratic. Totodată este de neînţeles să văd atîta inflexibilitate în
relaţiile cu partenerii de drum (dacă nu de credinţă), acum, cînd în România
stînga radicală deţine puterea economică şi politică, avînd în perspectivă şi
şansa unei noi victorii la apropiatele alegeri. [3]
Nu îndrăznesc să vă
dau sfaturi, fiind mai tînăr decît dvs., dar trebuie să admiteţi, în virtutea
unei logici elementare, că statutul de minoritar nu va permite nimănui, pe plan
politic, să producă o autentică şi decisivă schimbare de sens în viaţa publică
românească. Astfel, poate, vi se va părea peremptoriu decalajul dintre tipul de
discurs al anilor ‘30 şi cel al anilor ‘90. În plus, veţi
înţelege că e necesar ca unei accepţiuni mistice a „biruinţei” să i se conjuge
o accepţiune proiectată în toată concreteţea vieţii politice româneşti. [4]
***
Observ că există mai multe feluri de a înţelege naţionalismul: unul crede
că în loc de “bună ziua” sau de “noapte bună” trebuie să spui “Trăiască
Legiunea şi Căpitanul!”; altul crede că trebuie să îmbrace cămaşa verde,
clamînd la nesfîrşit: “Afară cu ungurii!” ori “Moarte jidanilor!”; în fine, un
altul îţi spune că nu eşti cu adevărat român dacă nu ai mărşăluit zeci de
kilometri, cîntînd “Sfîntă tinereţe legionară”…
În ce mă priveşte, cred că există o singură cale spre a-ţi sluji neamul:
aceea a elitei.
Iar credinţa în Hristos îmi spune că orice om poate accede, în felul său,
spre categoria elitei, prin reflecţie, asceză, smerenie, disciplină şi rigoare.
Fiecare dintre noi are obligaţia cultivării harismelor
proprii. Cu ajutorul lui Dumnezreu, un ţăran sau un meseriaş, alături de un
profesor sau de un savant, pot aparţine, concomitent, elitei. Ce poate fi mai
semnificativ în acest sens decît pilda talanţilor din Sfînta Scriptură [Matei 25, 14-30]?
E în duhul Bisericii dreptmăritoare să fim extensivi şi nu restrictivi,
părtaşi ai sobornicităţii şi nu ai închistării solipsiste, inclusivi şi nu
exclusivi, ecumenici şi nu autarhici, robi ai iubirii frăţeşti şi nu ai
resentimentelor. Şi aş vrea să cred că noi toţi sîntem în primul rînd creştini,
mai apoi români şi abia pe la sfîrşit “ţărănişti”, sau “legionari”, “liberali”
sau “conservatori”. [5]
Rafael HRAŞOVAN
[1] La Padina, în „tabăra
legionară” organizată de Şerban Suru (un împătimit al formelor), ostentaţia
tinerilor neolegionari stîrnise reacţii scandalizate. [Nota Blog]
[2] Pentru cei mai puţin avizaţi, trebuie precizat
că sub această denumire ea n-a constituit pe vremea lui Codreanu o formaţiune
politică. Expresiile politice ale Legiunii s-au numit “Gruparea Corneliu Zelea
Codreanu”, “Garda de Fier” sau “Partidul Totul pentru Ţară”.
[Nota Blog]
[3] Ceea ce, din fericire, nu s-a întîmplat la
alegerile din acel an, dar s-a petrecut ulterior şi stă astăzi să se petreacă
din nou. [Nota Blog]
[4] Teribilul naţionalist Ovidiu Guleş (pe care
altădată l-am numit “legionar de science-fiction”)
a sfîrşit prin a emigra în… Ungaria (unde se află şi astăzi), cu ce-a agonisit
din publicistica şi editorialistica legionară, exploatînd generoasa naivitate a
unor veterani sectarişti din ţară şi din
vechiul exil! [Nota Blog]
[5] În revistă, textul a fost însoţit de
următoarea notă redacţională (aparţinînd directorului Gabriel Constantinescu):
“Mărturisim că am ezitat îndelung să publicăm materialul de mai jos, primit de
la cel mai tînăr dintre colaboratorii noştri. Chiar dacă principial are
dreptate, rostind adevăruri incomode,
ce nu mai pot fi ocolite, credem că anumite concretizări şi argumente rămîn discutabile. E bine însă să înregistrăm
cu toată gravitatea asemenea expresii ale dez-amăgirii,
mai ales cînd ele sînt rostite pe limba pură
a tinereţii. Căci dreapta creştină de mîine va fi a acestor adolescenţi de azi
sau nu va fi deloc…” (semnat: Red.). Fotografiile care însoţesc aici textul sînt preluate de pe blogul autorului. [Nota Blog]
* Rafael Hraşovan, “Pe marginea unei decepţii”, în Puncte cardinale, anul VI, nr. 1/61, ianuarie 1996, p. 15 (rubrica
“Tînăra generaţie”).
Ale tinereţii valuri...
(Mihail Neamţu/Rafael Hraşovan - cel din mijloc - în anul 1995,
cînd a scris, la numai 17 ani, textul de mai sus)
Mai
puteţi citi pe acest blog:
13 comentarii:
Va rog sa ma iertati ca va deranjez vin cu rugamintea la d-voastra sa publicati un articol despre fetita mea Leontina Nicoleta care are nevoie urgent pentru a se opera in America in clinica din Detroit. Diagnosticul fiind retinopatie de prematuritate.
Mai multe detaliI le gasiti pe adresa de blog: http://leontinanicoleta.blogspot.ro/
0769244865-mama-Violeta Calin
Va multumesc pentru sprijinul acordat.
Astept mesajul d-voastra la adresa de e-mail violetaleontina@yahoo.com
Va multumesc anticipat!
Trimiteti textul (pe adresa: razvancodrescu@yahoo.com), poate îi facem loc şi mai la vedere (în revista "Lumea Credinţei", de pildă). Dumnezeu să vă ocrotească fetiţa.
Se vede ca tanarul autor nu era deloc plecat cu sorcova. Plecati cu sorcova erau altii...
"Barbu Catargiu" nu mai are nimic de zis?!
Platon si Racu va acuza de "deconspirare" interesata, in folosul lui Neamtu, care e aici nationalist si crestin, dar ii trage de urechi pe legionarii incuiati. Ce ziceti de asta?
Ohoo, s-au intors dupa o lunga si cutremuratoare absenta cei doi conservatori-socialisti-crestini care isi comenteaza unul altuia articolele si dau dovada de imaginatie debordanta la pseudonime. Ce bucurie, scena de comedie romaneasca le ducea dorul...
Scuze, mesajul de mai sus imi apartine, l-am dat din greseala de pe contul altcuiva.
@ Cornel
Ce să zic? Sînt comentarii nedemne de inteligenţa lor. Cei doi au elaborat în timp, pe un fond de ură nedisimulată, un scenariu cu totul fantezist, iar acum ar băga mîna în foc pentru el. Toată realitatea, veche sau nouă, este silită să intre în acest scenariu delirant, pe care şi-l confirmă de mama focului unul altuia (pentru că altcineva să-l ia în serios nu prea s-a găsit, poate cel mult amicul Fedorovici).
În ce-l priveşte pe Mihail Neamţu/Rafael Hraşovan, dacă a fost o „deconspirare”, ea s-a produs demult, încă de pe vremea polemicii cu Iulian Capsali. Ar fi fost penibil să ne ascundem după deget în contextul acestei antologii. Că textul contrazice multe enormităţi spuse şi despre Mihail Neamţu, şi despre „Puncte cardinale”, e o realitate, dar care n-are nimic de-a face cu mizele prezentului, avînd o vechime de 16-17 ani (şi o pertinenţă foarte relativă peste timp, pentru că Mihail Neamţu de acum nu mai este cel de atunci, parcurgînd o devenire complexă, de care trebuie să fii ori imbecil, ori ticălos ca să nu ţii seama; sau, nefiind nici imbecil, nici ticălos, să te cheme Mircea Platon sau Alexandru Racu).
În orice caz, Mihail Neamţu, la 17 ani, era mai matur şi mai coerent în discursul lui de dreapta (vădit refractar de pe atunci la extremism sau paseism) decît sînt majoritatea detractorilor lui de azi (fie de la dreapta, fie de la stînga). Dacă n-aş fi fost convins de acest lucru, aş fi evitat să-i antologhez textul respectiv. Şi probabil că textul irită şi din acest punct de vedere…
Se pare ca tanarul Neamtu-Hrasovan si-a alujit profetic interesele. Asta da "manipulare" cu o anticipatie de 17 ani!
@ Bloggoslovul
Inteligenţa e mereu măcar un pic profetică… Rareori i se întîmplă să dea, ca racul, înapoi…
Branza buna in burduf de caine. Si vanduta cu burduf cu tot lui Traian Basescu.
@ Anonimului de la 2.28 PM:
Cred că sînteţi nedrept şi superficial. Intelectualul român, fără posibilităţi proprii de a-şi finanţa singur o acţiune publică de amploare (partid, trust publicistic etc.), e nevoit să activeze, dacă se hotărăşte să o facă, în nişte cadre care-i înlesnesc acest lucru, dar pe care nu el le-a creat şi nu el le controlează. Rareori (dacă nu cumva niciodată) se întîmplă ca aceste cadre să-i "vină mănuşă": nu se poate identifica perfect cu ele, dar nici nu-i dă mîna să le eludeze, aşa că face un fel de echilibristică a acomodării (care îi iese sau nu îi iese, şi pe care în mod sigur n-o întreprinde cu plăcere).
La 16-17 ani, Mihail Neamţu a trecut pe la "Puncte cardinale" pentru că acesta i s-a părut cadrul publicistic de dreapta cel mai apropiat de aspiraţiile lui tinereşti, dar nu s-a identificat nici o clipă total cu el, ci doar l-a folosit pentru a-şi putea comunica mesajul.
Acum, mutatis mutandis, la o altă vîrstă şi la un alt nivel de vizibilitate, acţionează politic, cu achizţiile făcute între timp, într-un alt cadru care i s-a oferit, în lipsa altuia mai bun. Cine altcineva, pe scena politică, a încercat să-l promoveze sau să-i ofere sprijinul pentru proiectul lui de dreapta (bun-rău, cum o fi)? Nimeni. Şi atunci căutat să facă ce şi cît se poate face în cadrul dat, fără să se identifice neapărat cu cei care l-au creat şi îl gestionează.
La "Puncte cardinale" n-a fost "legionar", nici în vecinătatea lui Băsescu nu-i "băsist" (cu tot ce ar putea însemna această etichetă), ci încearcă să îşi joace cartea lui, folosindu-se de context. Nici "Punctelor cardinale" nu s-a "vîndut" ieri, nici PDL-ului azi, ci totul este o chestiune de conjunctură, în afara căreia nimeni nu se vede sau nu se aude cu adevărat.
Vom vedea dacă socotelile îi vor ieşi, dacă el va rezista onorabil presiunilor inerente ale cadrului şi dacă însuşi cadrul nu-l va rejecta. A-l judeca şi a-l stigmatiza din start mi se pare cel puţin nedrept, mai ales în condiţiile în care liberalii, bunăoară, n-au fost în stare să coaguleze o intelectualitate de dreapta, ci tot ce au reuşit este să fie conduşi de nişte personaje cu totul cenuşii şi să devină remorca PSD-ului, adică a stîngii celei mai odioase.
Cam asta e "filozofia" cazului, cel puţin pînă la peremptoria probă contrară.
O asemenea inteligenta nu trebuie subestimata, caci nu se gaseste pe toate drumurile. Eu cred ca trebuie sprijinit in proiectul lui de dreapta actual.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire