RĂZVAN CODRESCU: BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ (VOLUME)

VOLUME ORIGINALE

* Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997 (debut editorial)
Volumul cuprinde: „În loc de prefaţă”; Dimen­siunea spirituală: “Icoana Europei creştine”, „Doi «ne­buni» exemplari”, „Eşecul «omului autonom»“, „Religie şi cultură”, „Gîlceava dracului cu lumea”, „Criza lăuntrică”, „«Descătuşarea sexului»“, „Creştinism şi feminism”, „Înţelesul evanghelic al iubirii”, „Redescoperirea vredniciei creştine”, „Viaţa întru înviere”, „Sensul unităţii creştine”; Dimensiunea politică: „Distincţii necesare”, „Adevăratul temei al naţionalismului”, „Ipostaze ale naţionalismului românesc”, „Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu”, „Naţionalismul faţă cu «antisemitismul»“, „Demagogia toleranţei”, „Taina jertfei”, „Dreptatea d-lui Pleşu”, „Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”, „Un om necăjit...”, „O reacţie a d-lui Patapievici”, „Raţi­u­nile unei drepte actuale”.
----------------------------------
* Răzvan Codrescu, Exerciţii de “reacţionarism”. Între zóon politikón şi homo religiosus, Editura Dacia [Col. “Politica”], Cluj-Napoca, 1999.
Volumul cuprinde: “Notă pre­­liminară”; “Criza modernă a autorităţii”, “Sensul unei resurecţii. De la idealismul materialist la realismul spiritual”, “Modelul aristocratic”, “Tradiţii şi «apucături»“, “Ortodoxie şi ortodoxism”, “În cău­tarea Europei pierdute”, “A fi european”, “Lupta cu temeiurile”, “Oboseala de Eminescu”, “O ratare morală”, “Naţiu­nile şi bu­nul Dumnezeu”, “Realităţile împotriva ideologiilor”, “«Pieirea ta prin tine, Israele!»“, “Triumful lui Yigal Amir”, “Demagogia toleranţei”, “Război şi pace”, “Ofensiva Islamului”, “Taina jert­fei”, “Maximalismul şi «boieria» lui Hristos”, “Religie şi cultură”, “O perspectivă integratoare”, “Ne-mîngîierile filosofiei”, “Sensul creştin al istoriei”, “Creştinism şi democraţie”, “De la democraţie la demofilie”, “Sensul unităţii creştine. Lumea creştină la răs­cruce de milenii”; “Notă editorială”.
----------------------------------
* Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Ţuţea. Pentru un model paideic al drep­tei româneşti, Editura Anastasia [Col. “Dreapta europeană”], Bucureşti, 2000.
Volu­mul cuprinde: “Pre-text”; “Oboseala de Emi­nescu”, “Cum se cuvine înţeleasă Doina lui Eminescu”, “Eminescu şi creşti­nismul”, “Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse”, “Ni­chifor Crainic – schiţă de portret”, “Pentru dreapta înţelegere a lui Nae Ionescu”, “Radiografia unei calomnii: Marta Petreu împotriva lui Nae Io­nescu”, “Ieşirea din legendă. Stadiul editării textelor lui Nae Ionescu” (cu două anexe: “Al dracu’ Nae!” şi “Cursurile universitare ale profesorului Nae Ionescu ajunse pînă la noi. Lista cronologică a ediţiilor: 1941-1999”), “Lu­ci­an Blaga şi creş­ti­nis­mul”, “Centenar Vasile Băncilă. Redescoperirea unei personalităţi exem­pla­re”, “Codreanu şi «fenomenul legionar»“, “Eşecul «omului auto­nom». Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea”; Addenda: “Gîlceava dracului cu lumea”, “Fenomenul românesc al bancului”; “Sursele textelor”.
----------------------------------
* Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, Editura Vremea [Col. “Fapte, Idei, Documente"], Bucureşti, 2001.
Volumul cuprinde: “Argument”; I. Repere istorice: “Codreanu şi fenomenul legionar”, “Taina jertfei: Moţa şi Marin”, “Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii”, “În căutarea Le­giunii pierdute: un istoric al dreptei postcomuniste”, “Istorie şi istoriografie: o altfel de docta ignorantia”); II. Polemici actuale: “Scrisoare deschisă către bătrînii legionari”, “Dreptatea d-lui Pleşu”, “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”, “Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici”, “O reacţie a d-lui Patapievici”); III. Dosar bibliogra­fic: “1. Literatura legionara” (“1.1. Literatura clasi­că”, “1.2. Literatura exilului”, “1.3. Literatura de sertar şi postcomunistă”), “2. Referinţe româ­neşti”, “3. Referinţe străine”; “În loc de încheiere: De Deo et de mortuis. O mărturisire cu care eram dator”.
----------------------------------
* Răzvan Codrescu, Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire [poezii], Editura Christiana, Bucureşti, 2002.
Volumul, antologic, are trei secţiuni: Amurgalia. Sonete şi false sonete (pp. 11-50), Mirele şi pelerinul. Icoane imnice (pp. 53-104), Rost de doină. Cîntece fără stăpîn (pp. 107-148), urmate de o "Scurtă lămurire editorială".
----------------------------------
* Răzvan Codrescu, Recurs la Ortodoxie, Editura Christiana, Bucureşti, 2002.
Volumul cuprinde: “Scurte lă­muriri preliminare”; Piatra din capul unghiului: “Maximalismul şi «boieria» lui Hristos”, “Înţelesul evanghelic al iubirii”, “«Domnul meu şi Dumnezeul meu!»“, “Viaţa întru înviere”; Vămile istoriei: “Sensul creştin al istoriei”, “«Război» şi «pace»“, “Taina jertfei”, “Demagogia toleranţei”; Fiecare în rîndul cetei sale: “Neamurile şi bunul Dumnezeu”, “Realităţile împotriva ideologiilor”, “Neam şi Biserică”, “Pentru o înţelegere ortodoxă a problemei naţionale”; În căutarea Europei pierdute: “Homo europaeus între ontologie şi ideologie”, “Icoana Europei creştine”, “Doi «nebuni» exemplari”, “De la «Draculaland» la «Thailanda Europei»“; Cultură şi spiritualitate: “Teologia mistică a energiilor ne­create”, “Religie şi cultură”, “O perspectivă integratoare”, “Ne-mîngîierile filosofiei”; Cri­­zele mo­der­nităţii: “Criza lăuntrică”, “Emancipare şi perversiune”, “Cri­za modernă a autorităţii”, “Revolta «omului recent»“; Pariul cu Tradiţia: “Tradiţii şi «apu­cături»“, “Ortodoxie şi ortodoxism”, “Gîlceava dracului cu lumea”, “Re­descoperirea vredniciei creştine”); “În loc de încheiere: De Deo et de mortuis”.
----------------------------------
* Răzvan Codrescu, Teologia sexelor şi Taina Nunţii. O introducere ortodoxă în antropologia conjugală, urmată de Acatistul Sfîntului Arhanghel Rafail, Editura Chris­tia­na, Bucureşti, 2002.
Volumul cuprinde: “Scurt cu­­vînt introductiv”; Teologia sexelor şi Taina Nunţii: o intro­du­cere orto­do­xă în antropologia conjugală: “I. O radio­grafie inco­modă (1): ca­drul ge­ne­ral”, “II. O radiografie incomodă (2): cadrul autohton”, “III. «Po­vestea» Du­hu­lui Sfînt”, “IV. Între tradiţie şi actualitate”, “V. Posibilitatea unei «teologii a sexelor»“, “VI. Cre­a­ţia”, “VII. Căderea”, “VIII. Cîteva locuri dificile [Fa­cerea 1, 27; Facerea 1, 28; Fa­cerea 3, 21]”, “IX. Răscumpărarea”, “X. Taina Nunţii”); Addenda: “«Dra­cul cu căr­ţi»“, “Marginalii la o lege a fărădelegii”; Repere bibliografice; Aca­tis­tul Sfîntului Arhanghel Rafail.
----------------------------------
* Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului, Editura Christiana, Bucureşti, 2004.
Volumul cuprinde: „Cuvînt introductiv”; În căutarea rectitudinii pierdute: „Simbolistica tradiţională a dreptei. Pentru o fenomenologie a rectitudinii”, „Noţiunile politice de dreapta şi stîn­ga. O redefinire critică din perspectivă creştină”, „Uite dreapta, nu e dreapta! Pseudomorfozele contemporane ale dreptei” (cu o anexă: „Tentative de dreapta în România postcomunistă”); Dreptatea neamu­rilor: „Neamul în Biserică. O perspectivă teologică asupra naţiona­lului”, „Povestea unei vorbe proaste. «Antisemitismul» din perspectiva drep­tei creştine” (cu o anexă: „Cum am devenit «antisemit»”), „Naţionalismul românesc în context european. Ipostaze isto­rice şi provocări actuale”; Addenda: „Drepţii de lîngă noi. Mărtu­risitori ai dreptei credinţe sub prigoana comunistă”; „În loc de postfaţă: Ortodoxie şi naţiune. O mărturie testamentară a Părintelui Galeriu”.
----------------------------------
* Răzvan Codrescu, Gîlceava dracului cu lumea. Mic tratat de demonologie aplicată, Editura Nemira [Col. “Alfa şi Omega”], Bucureşti, 2005.
Volumul cuprinde: “Scurtă lămurire preliminară”; Dracul de lîngă noi: “Uite dracul, nu e dracul!”, “Cunoaşte ca să re-cunoşti!”; Şi dracul a fost înger de lumină: “Obîrşia duhurilor slujitoare”, “Ierarhiile cereşti”, “Ceata voievozilor”, „Cînd îngerul se face drac”; Numele nu stă degeaba pe drac: “Dracul cu chip de şarpe”, “De la daimon-ul antic la demonul medieval”, “Diavolul – principiu al dezbinării”, “Cohorta lui Satan”, “Lucifer şi luciferismele”, “Între Hristos şi Antihrist”; Recurs la limba română: “Despre dracul… pe ocolite”, “Urît ca dracu’!”, “În loc de «Piei, drace!»”, “Dracul nu-i chiar de capul lui...”; Dracul luat peste picior: “Aş plînge, dar nu pot de rîs!”, “Scaraoţchi şi Irodiadele”, “Mai în glumă, mai în serios…”, “Diavolul de ambe sexe”, “Frumosul din umbră”; Cu dracul, totuşi, nu e de glumit…: “Sindromul lui Aghiuţă”, “De ce nu te poţi face frate cu dracul”; Addenda: “Cînd îşi bagă dracul coada… Păţaniile omului între «chip» şi «asemănare»” (“I. Asemănarea adevărată sau omul înveşmîntat în har”, “II. Asemănarea mincinoasă sau omul acoperit cu frunze”, “III. Asemănarea pierdută sau omul în «haine de piele»”, “IV. Asemănarea regăsită sau omul în «haină de nuntă»”).
----------------------------------

* Răzvan Codrescu, Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, Editura Christiana, Bucureşti, 2008.

Volumul cuprinde: cele o sută de sonete şi false sonete (numerotate cu cifre romane); Addenda: Două poeme neptice ("Plîngerea lui Agapie Sketul", "Stihuirea sihastrului bătrîn"); "Nota autorului".

----------------------------------

* Răzvan Codrescu, Ghid pascal, cu binecuvîntarea şi cuvîntul înainte al P. S. Lucian [Mic], Episcopul Caransebeşului, Editura Christiana/ Editura Sf. Siluan [Sf. Mănăstire Nera], Bucureşti, 2009.

Volumul cuprinde: "Cuvînt înainte" de P. S. Lucian Mic; "Paştele la creştini şi la evrei"; "Sfîntul şi Marele Post"; "Îndrumar pentru Săptămîna Mare"; "Via Dolorosa sau Drumul Crucii"; "Cele şapte rostiri de pe Cruce"; "Viaţa întru înviere"; "Înţelesul numelor Celui Înviat"; "Duminica Tomii sau Paştele cel mic"; "Icoane pascale"; "Tradiţii populare legate de ciclul pascal"; Addenda: "Cele 12 Evanghelii din Joia Mare", "Prohodul Domnului" [text revizuit şi necenzurat], "Învierea Domnului în Sfintele Evanghelii", "Evanghelia Învierii (Ioan 1, 1-17)" [în greacă, latină şi trei versiuni româneşti].

----------------------------------

* Răzvan Codrescu, În jurul lui Eminescu, ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Gabriela Moldoveanu, Editura Christiana, Bucureşti, 2009.

Volumul cuprinde: "Argument editorial" de Gabriela Moldoveanu; "De ce Eminescu? (Lupta cu temeiurile)"; "Oboseala de Eminescu"; "Noua singurătate a lui Eminescu"; "Cum se cuvine înţeleasă Doina lui Eminescu"; "Eminescu şi creştinismul"; "Despre pietatea oarbă şi analfabetismul isterizat"; "Eminescu n-a murit"; Addenda: "Doina lui Eminescu", "Din gîndirea politică eminesciană", "Naţionalismul românesc în context european", "Două poezii închinate Eminescului", "Recurs la cadavrul din debara"; "Supliment bibliografic".
-----------------------------------
* Răzvan Codrescu, Crucile pustiei. Poeme neptice, Editura Christiana, Bucureşti, 2010.
Volumul cuprinde: 24 de poeme neptice ("Plîngerea lui Agapie Sketul", "Legămîntul tăcerii", "Nimic şi nimeni cîntă în pustie", "Ispitirea Cuviosului Pahomie", "Legenda celui singur", "Cap de vedenie", "Recviem pentru avva Efrem", "De la avva Antonie citire", "Cruce şi zapis", "Rost de moarte", "Înainte-vedere", "Fără de urmă", "Avva şi îngerii", "La avva-n prag", "Ars diaboli", "Akedia", "Cîntec de nuntă", "Îngerul pustiei", "Măştile pustiei", "Punct şi de la capăt", "Floare de păcat", "Bătrînul care nu mai moare...", "A-sfinţire", "Poveste fără sfîrşit"); "Nota autorului"; "Postfaţă editorială" de Gabriela Moldoveanu.
----------------------------------
* Răzvan Codrescu, În căutarea Legiunii pierdute, ediţia a doua, revăzută şi adăugită, Editura Christiana [Col. “Cruciaţii secolului XX"], Bucureşti, 2012.
Volumul cuprinde: “Cuvînt înainte la ediţia a doua”, “Argument”; I. Repere istorice: “Codreanu şi fenomenul legionar”, “Taina jertfei: cazul Moţa-Marin”, “O tragedie perpetuă: cazul Nicolae Iorga”, “Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii”, “Petre Ţuţea: o consemnare”, “Intermezzo: mic eseu despre duel”, “Claudio Mutti, legionarismul şi cazul Mircea Eliade”, “Istorie şi istoriografie: o altfel de docta ignorantia”, “Naţionalismul românesc în context european: ipostaze istorice şi provocări actuale”); II. Polemici actuale: “Scrisoare deschisă către bătrînii legionari (1992)”, “Dreptatea d-lui Pleşu”, “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate”, “Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici”, “O reacţie a d-lui Patapievici”), “Întoarcerea Marelui Inchizitor”, “Cum am devenit antisemit!”, “Legionarism şi creştinism: note pe marginea unei polemici”, “Pseudomorfozele contemporane ale dreptei”; III. Dosar bibliogra­fic: “1. Literatura legionară” (“1.1. Literatura clasi­că”, “1.2. Literatura exilului”, “1.3. Literatura de sertar şi postcomunistă”), “2. Referinţe româ­neşti”, “3. Referinţe străine”; IV. Anexe. Două întîlniri la Casa Verde: “Întîlnirea David Şafran - Corneliu Codreanu”, “Întîlnirea Julius Evola - Corneliu Codreanu”; “În loc de încheiere: De Deo et de mortuis. O mărturisire cu care eram dator”.
----------------------------------
* Răzvan Codrescu, Rost de doină. Cîntece fără stăpîn, Editura Christiana, Bucureşti, 2012.
Volumul cuprinde: 80 de doine şi “Nota autorului”.

----------------------------------

* Răzvan Codrescu (pentru conformitate), Sonetele lui Dionis, Editura Timpul, Iaşi, 2012.

Volumul cuprinde: “Lămurire editorială”; “În loc de prolog [Mihai către Dionis]”; XCIX de sonete; “În loc de epilog”.

VOLUME TRADUSE

* Claudio Mutti, Mircea Eliade şi Garda de Fier, ediţie îngrijită şi traducere de Adolf Crivăţ-Vasile [Răzvan Codrescu], Editura Puncte Cardinale, Sibiu, 1995.
* San Juan de la Cruz/ Sfîntul Ioan al Crucii, Noche oscura del alma/ Noaptea întu­ne­cată a sufletului (Poeme), ediţie îngrijită şi prefaţă de Anca Crivăţ-Vasile, versiuni ro­mâneşti de Anca Crivăţ-Vasile şi Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. „Psalm”], Bucu­reşti, 1997.
* Claudio Mutti, Mircea Eliade, Legiunea şi noua inchiziţie, ediţie îngrijită, traducere şi cuvînt înainte de Răzvan Codrescu, Editura Vremea [Col. “Fapte, Idei, Documente”], Bucureşti, 2001.
* Sfîntul Ioan al Crucii, Integrala operei poetice, cu textul spaniol original şi cu frag­mente din comentariile teologice în proză, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Anca Crivăţ, versiuni româneşti de Anca Crivăţ şi Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
* Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfaţă şi repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2006.

VOLUME ÎNGRIJITE

* Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică: Instincte sociale. Patimi şi con­flicte. Remedii morale, text îngrijit, introducere, repere bio-bibliografice, note şi comen­tarii de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. „Elita interbelică”], Bucureşti, 1995.
* Pr. Gheorghe Calciu, Şapte cuvinte către tineri, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. „Omiletica”], Bucureşti, 1996.
* Claudio Mutti, Penele Arhanghelului. Intelectualii români şi Garda de Fier (Nae Ionescu, Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Vasile Lovinescu), cu o prefaţă de Philippe Baillet, traducere de Florin Dumitrescu, ediţie îngrijită şi postfaţă de Răz­van Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997.
* I. L. Caragiale, Nimic fără Dumnezeu (articole & notiţe critice), cu o prefaţă de Alexandru Paleologu, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp. 15-21.
* Fericitul Augustin, Retractationes/ Revizuiri, traducere de Nicolae I. Barbu, postfaţă de Ioan G. Coman, Editura Anastasia [Col. „Dogmatica”], Bucureşti, 1997 [ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu]
* Alexandru Mironescu, Calea inimii. Eseuri în duhul Rugului Aprins, cu un cuvînt îna­in­te de Virgil Cândea, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. „Eli­ta interbelică”], Bucureşti, 1998.
* Julius Evola, Naţionalism şi asceză. Reflecţii asupra fenomenului legionar, cu un studiu introductiv de Claudio Mutti, traducere de Florin Dumitrescu, ediţie îngrijită de Va­sile A. Marian [Răzvan Codrescu], F.R.O.N.D.E., Alba Iulia-Paris, 1998.
* Nicolae C. Paulescu, Fiziologie filosofică: Noţiunile de “suflet” şi “Dumnezeu” în fiziologie, ediţie îngrijită, prefaţă şi repere bio-bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia, Bucureşti, 1999.
* Arhimandrit Mina Dobzeu, Trei strigări împotriva lui Antihrist. Istoria adevărată a pustnicului de la Bradiceşti, ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Răzvan Co­dres­cu, Editura Anastasia [Col. “Comorile Pustiei”], Bucureşti, 1999.
* Sfîntul Vasile cel Mare, Despre Botez, traducere şi studiu introductiv de Pr. Dumitru V. Georgescu, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Comorile Pus­tiei”], Bucureşti, 1999.
* Sfîntul Atanasie cel Mare, Viaţa Sfîntului Antonie cel Mare, urmată de cele mai fru­moase predici, traducere şi studiu introductiv de Şt. Bezdechi, ediţie îngrijită de Răz­van Co­drescu, Editura Anastasia [Col. “Comorile Pustiei”], Bucureşti, 2000.
* Sfîntul Grigorie Palama, Omilii – volumul 1, apărut cu binecuvîntarea şi cuvîntul înain­te al Î. P. S. Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului, cu o introducere de Părintele Galeriu, traducere din limba greacă de Dr. Constantin Daniel, revăzută de Laura Pătraşcu şi stilizată de Răzvan Codrescu, Editura Anastasia [Col. “Luminătorii Lumii”], Bucureşti, 2000.
*** Întîlnirea românilor de pretutindeni: Romfest 2000, Bucureşti/Sibiu, 11-15 octombrie 2000 – Rostul românilor la 2000 de ani de la Naşterea Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, conferinţe şi comunicări tipărite cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, volum apărut sub egida Asociaţiei Române pentru Cultură şi Ortodoxie, cu sprijinul publicaţiilor Scara (Revistă de oceanografie orto­doxă) şi Puncte cardinale (Periodic independent de orientare naţional-creştină), Aso­ciaţia Română pentru Cultură şi Ortodoxie, Bucureşti, 2000 [redactor coordo­nator: Răzvan Codrescu].
* Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, “Războiul întru Cuvînt”. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, ediţie îngrijită, prefaţă şi note de Răzvan Codrescu, Editura Nemira [Col. “Alfa & Omega”], Bucureşti, 2001.
* Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Homo americanus. O radiografie ortodoxă, ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2002 (ediţia a doua: 2007).
*** Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Editura Chris­tiana [Col. “Tainele credinţei”], Bucureşti, 2002.
*** Taina jertfei. Dosar istoric Moţa-Marin, alcătuit, prefaţat şi adnotat de Răzvan Codrescu, Editura Puncte Cardinale [Col. “Cruciaţii secolului XX”], Sibiu, 2002.
*** Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, crestomaţie, note şi tablou bio-bibliografic de Răzvan Codrescu, Editura Christiana [Col. “Apologii contemporane”], Bucureşti, 2002 (ediţia a doua, revizuită şi adăugită: 2009).
* Gabriel Constantinescu, Gîlceava anticomunistului cu lumea. Cronica unui deceniu de tranziţie (1991-2001), ediţie îngrijită şi prefaţă de Răzvan Codrescu, Editura Chris­tia­na, Bucureşti, 2002.
* Ilie-Vlad Sturdza, Pribeag printr-un secol nebun. De la Legiunea Arhanghelul Mi­hail la Legiunea Straină, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu şi Mihai Ghyka, cu un cuvînt înainte de Mihai Ghyka, Editura Vre­­mea, Bucureşti, 2002.
*** “Biserica de acasă”. Rugăciuni şi rînduieli pentru căsătorie şi binele familiei, texte alese şi îngrijite de Răzvan Codrescu, volum apărut sub îndrumarea şi cu bine­­cuvîn­tarea P. S. Dr. Laurenţiu Streza, Episcopul Caransebeşului, Editura Christiana, Bucu­reşti, 2003 (ediţia a doua: 2004; ediţia a treia: 2006).
*** “Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, ediţie îngrijită, introducere şi note de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2003.
* Costion Nicolescu, Teologul în cetate. Părintele Stăniloae şi aria politicii, Editura Christiana, Bucureşti, 2003 [ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu].
* Părintele Zosim Oancea, Închisorile unui preot ortodox, ediţie îngrijită, cuvînt înain­te şi note de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2004.
* Arhim. Antipa Dinescu, Ierom. Petroniu Tănase, Prodromu. Schitul românesc din Sf. Munte Athos şi icoanele sale făcătoare de minuni, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, Bucureşti, 2004.
*** Părintele Galeriu – Astăzi, Editura Harisma, Bucureşti, 2004 [ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu]
* Părintele Galeriu, Tîlcuiri: Rugăciunea Tatăl nostru. Cartea celor nouă Fericiri, apărute cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Harisma, Bucureşti, 2004 [texte îngrijite de Răzvan Codrescu şi diac. Cristian Galeriu]. Cf. şi Cartea celor nouă Fericiri. Tîlcuiri de Părintele Galeriu, tiparită cu binecuvîntarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Harisma, Bucureşti, 2004 [coordonatori: Răzvan Codrescu, Ion Mircea].
*** Acatistele Sfinţilor Ar­­han­gheli Mihail, Gavriil şi Rafail şi al Sfîntului Înger Păzitor, Editura Christiana, Bucureşti, 2004 (ediţia a doua: 2006) [volum alcătuit şi prefaţat de Răzvan Codrescu]
*** Carte de înţelegere a rugăciunilor de toate zilele şi a slujbelor bisericeşti. Alcătuirea Înalt Prea Sfinţitului Gurie Grosu, Mitropolitul Basarabiei, adaugită şi actualizată, Editura Christiana [Col. "Învăţături şi rînduieli ortodoxe"], Bucureşti, 2004 (ediţia a doua: 2006) [adaosuri şi diortosire de Gabriela Moldoveanu şi Răzvan Codrescu].
*** Părintele Galeriu astăzi. Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului, Editura Harisma, Bucureşti, 2006 [coordonator: Răzvan Codrescu].
* Vasile M. Popescu, Un martir al Crucii. Viaţa şi scrierile lui Teodor M. Popescu, ediţie îngrijită de Gabriela Moldoveanu şi Răzvan Codrescu, cu un documentar din arhivele Securităţii alcătuit şi comentat de Adrian Nicolae Petcu, cercetător CNSAS, Editura Christiana [Col. "Ortodoxia luptătoare"], Bucureşti, 2006.
*** Testamentul Părintelui Calciu (1925-2006). Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, volum alcătuit de Răzvan Codrescu, Lucian D. Popescu şi Claudiu Târziu, Editura Christiana, Bucureşti, 2007.

*** Tezaur duhovnicesc. Pagini de şi despre Părintele Dometie de la Rîmeţ, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura Revistei „Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2007.

* Părintele Galeriu, Ortodoxia şi sufletul românesc, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Editura ASA, Bucureşti, 2007.

* Constantin Oprişan, Cărţile Spiritului şi alte poezii, ediţie îngrijită de Pr. Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor, Răzvan Codrescu, Editura Christiana [Col. "Poezia închisorilor comuniste"], Bucureşti, 2009.

*** Seminţe duhovniceşti. Un caiet al Părintelui Arsenie Boca, Ed. Revistei „Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2009 [ediţie îngrijită şi notă editorială de Răzvan Codrescu]. 

* Dumitru Bacu, Piteşti – centru de reeducare studenţească, cu o prefaţă de Pr. Gheorghe Calciu, ed. a IV-a, îngrijită de Răzvan Codrescu, Ed. Christiana [Col. "Cruciaţii secolului XX"], Bucureşti, 2011.

* Marcel Petrişor, Cumplite încercări, Doamne! (Anii de mucenicie ai temniţelor comuniste,ediţie îngrijită şi postfaţă de Răzvan Codrescu, cu o postfaţă de Lucian D. Popescu, Ed. Christiana [Col. "Cruciaţii secolului XX"], Bucureşti, 2011.

* Demostene Andronescu, De veghe la cumpăna vremilor. Articole, cronici, mărturii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2011 [ediţie îngrijită şi cuvînt înainte de Răzvan Codrescu].

* Preot Gheorghe Calciu, «Fiţi jertfelnici!». De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, ediţie îngrijită, prefasţă şi note de Răzvan Codrescu, cu o postfaţă de Lucian D. Popescu, Ed. Christiana [Col. "Cruciaţii secolului XX"], Bucureşti, 2012.

*** Mormîntul cald de la Prislop. Mărturii despre Părintele Arsenie Boca apărute în „Lumea Credinţei”, ediţie îngrijită de Răzvan Codrescu, Ed. „Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2012.

*** Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr, ediţia a doua revăzută şi adăugită, sub îngrijirea lui Răzvan Codrescu, cu un cuvînt înainte de Preot Gheorghe Calciu, Ed. "Lumea Credinţei" [Col. "Orientale lumen"], Bucureşti, 2012.

În antologii sau volume colective (selectiv):

Cazul Eminescu. Polemici, atitudini, reacţii din presa anului 1998, Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999 (“Oboseala de Eminescu” – p. 200); Doctorul Nicolae C. Paulescu sau Ştiinţa mărturisitoare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002 (“Doctorul Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse” – p. 17); “Fiecare în rîndul cetei sale”. Pentru o teologie a neamului: Nichifor Crainic, Dumitru Stăniloae, Răzvan Codrescu, Radu Preda, Ed. Christiana, Bucureşti, 2003 (“Neamul în Biserică” – p. 175; “Ipostaze ale naţionalismului românesc” – p. 188; “Homo europaeus între ontologie şi ideologie” – p. 199); Alexandru Mironescu. Centenarul naşterii: 1903-2003, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003 (“Savantul şi scriitorul creştin Alexandru Mironescu” – p. 162); Plagiatul la români, Ed. Arc, Chişinău, 2004 (“Împotriva lui Nae Ionescu” – p. 192); Vlad Hogea, Antologia pamfletului românesc, 2 vols., Samizdat, f. l., 2005 (“Un om necăjit: cazul H.-R. Patapievici” – vol. 2, p. 376); Părintele Galeriu astăzi. Conştiinţe în slujirea cu iubire a Adevărului, Ed. Harisma, Bucureşti, 2006 (“Savanţi şi mărturisitori în predania Părintelui Galeriu” – p. 49); Testamentul Părintelui Calciu. Ultimele sale cuvinte, cu un portret biografic şi şapte evocări, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007 (“Părintele Gheorghe Calciu: un portret biografic” – p. 9); În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Ed. Timpul, Iaşi, 2007 (“Eşecul «omului autonom». Scurtă introducere în gîndirea lui Petre Ţuţea” – p. 15; “Demistificarea trecutului legionar al lui Mircea Eliade” – p. 53; “Lucian Blaga şi creştinismul” – p. 69; “Cum se cuvine înţeleasă «Doina» lui Eminescu” – p. 90; “Nicolae C. Paulescu sau ştiinţa lui Scio Deum esse” – p. 99; “Redescoperirea unei personalităţi exemplare [Vasile Băncilă]”; p. 173, “Nichifor Crainic – schiţă de portret” – p. 185; “Poezia lui Radu Gyr sau testamentul unei generaţii” – p. 217; “Părintele Galeriu: de la tinereţea fără bătrîneţe la viaţa fără de moarte” – p. 277; “Un cruciat al secolului XX: Părintele Gheorghe Calciu” – p. 321); Din temniţe spre sinaxare. Despre mucenicii prigoanei comuniste, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2008 (“Jertfelnicia ortodoxă în anii comunismului” - p. 29); Preot Dr. Mihai Petian, 7 zile, 7 convorbiri, Ed. Vremi, Cluj-Napoca, 2009 (“Credinţă şi viaţă” - p. 60); Cînd cuvintele sînt de la Cuvîntul. Ce şi cum vorbesc creştinii între ei şi unii despre alţii, Ed. Christiana, Bucureşti, 2009 (“A doua scrisoare” - p. 133); Mormîntul cald de la Prislop. Mărturii despre Părintele Arsenie Boca apărute în “Lumea Credinţei”, Ed. “Lumea Credinţei”, Bucureşti, 2012 (“Două piscuri duhovniceşti: Părintele Arsenie şi Părintele Teofil”, p. 13; “Părintelui Arsenie/Zian Boca, la centenar”, p. 53); Părintele Adrian Făgeţeanu şi crucea Rugului Aprins. Omagiu la un secol de la naşterea sa, Ed. “Lumea Credinţei”, Bucureşrti, 2012 (“Sandu Tudor în pragul canonizării”, p. 66)

FENOMENUL ROMÂNESC AL BANCULUI

Motto:
“Aş plînge, dar nu pot de rîs”
(zicală românească)

I

Genetic şi funcţional, bancul ţine de domeniul culturii orale; el ni se prezintă ca o specie de folclor nou, orăşenesc, întrunind notele caracteristice ale faptului folcloric (oral, anonim, colectiv şi adeseori sincretic). Indiferent de statutul său axiologic, el reprezintă ultima manifestare vie, fertilă şi relevantă a creativităţii noastre populare.
S-a făcut mare caz în folcloristica secolului XX de importanţa explorării “prezentului folcloric” (ca o reacţie faţă de spiritul romantic al cercetărilor folclorice din secolul al XIX-lea, cu exaltările sale paseiste şi arhaizante, în virtutea cărora creaţiile populare suscitau interesul doar ca mărturii ale trecutului – survivances du passé). La noi, “lupta” în acest sens a fost iniţiată de un folclorist semi-profesionist, lingvistul Ovid Densuşianu (Folclorul. Cum trebuie înţeles, Lecţie de deschidere la Facultatea de Litere – 9 noiembrie 1909), el însuşi continuînd să se ocupe însă mai mult de folclorul tradiţional (cf. Viaţa păstorească în poezia noastră populară, ed. Marin Bucur, E.P.L., 1966); folcloristica noastră interbelică a urmat, cu mici excepţii, aceeaşi cale. Imperativul teoretic (util, dar exagerat) al lui O. Densuşianu (prezentul folcloric ar fi “mai ales partea ce trebuie explorată”) a fost adoptat tendenţios în regimul comunist de mai tîrziu, ducînd, prin mistificare ideologică, la aşa-zisul “folclor nou” al pretinsei “orînduiri populare” (contrafaceri propagandistice de genul “Că trăiesc bine şi cînt, / C-amu-n Republică sînt...” sau “Frunză verde mere coapte, / Eu cu partidul mi-s frate, / Că el îmi face dreptate, / La dreaptă cale mă scoate...”!). Bancurile în schimb – formă autentică de creativitate orală, dar şi de incomodă libertate spirituală – au fost ignorate de cercetători şi “proscrise” de autorităţi, urmînd ca abia de-acum încolo să li se facă, eventual, cuvenita dreptate.
De la un moment dat, bancul pare să fi monopolizat energiile plăsmuitoare ale spiritului popular. Acest spirit s-a retras întreg în lumea bancurilor, cu mijloacele, experienţele, observaţiile, prejudecăţile, obsesiile şi temerităţile lui. Universul bancurilor nu-i decît lumea noastră esenţializată în ficţiune, eliberată convenţional de sub “teroarea istoriei”, rîzîndu-şi cu voluptate de ea însăşi, într-un joc pestriţ şi subţire, fără iluzii şi fără reticenţe. Pe de altă parte, bancul nu vrea să amuze numai; el aspiră la o hilaritate superioară, cu funcţie compensativă în plan existenţial. Bancul are întotdeauna un scop mai complex decît rîsul; el este, ca măscăricii regilor de odinioară, şi confesorul nostru: ne ştie păsurile toate şi îşi rîde de ele cu propriul nostru rîs. Dar acesta nu este doar rîsul vulgar de la periferia lumii, ci un rîs cu mult mai subţire, filosofic aproape, voind parcă să ne aducă nebelfereşte aminte că în “a face haz de necaz” stă, într-un fel, toată înţelepciunea şi toată libertatea existenţei noastre. Bancurile au o “filosofie” a lor – practică, nepretenţioasă, cu rădăcini venerabile în realismul gîndirii populare.
Această nouă formă de creativitate de tip folcloric, chiar dacă mai grăbită, mai cerebrală şi mai perisabilă decît cele tradiţionale, nu este însă mai puţin reprezentativă. Urmînd vremurilor, ea a devenit una preponderent (dacă nu exclusiv) urbană. De altfel, noţiunea însăşi de “spirit popular” ar trebui rediscutată poate în contextul noilor realităţi socio-economice. Nivelarea socială, alfabetizarea în masă, urbanizarea accelerată (şi, implicit, depopularea treptată a satelor), mass-media în expansiune, scientismul şi desacralizarea – iată tot atîţia factori de disoluţie a mediului şi mentalităţii tradiţionale. Bancul apare drept copilul teribil al acestei lumi în chinuită prefacere, căreia îi lipseşte poate consistenţa, dar nu şi vitalitatea, rectitudinea, dar nu şi isteţimea.
În condiţiile vechiului regim, bancurile au avut o existenţă viguroasă, dar oarecum ilicită şi subterană. Criticismul lor implicit, manifestare anonimă şi nescrisă a acelei “opinii publice” ce a înlocuit în lumea modernă “norma colectivităţii” din societăţile tradiţionale, făcea spaima multor urechi, ca semn de netăgăduit al unei nealinieri interioare la linia ideologică a puterii. De altfel, multe bancuri – din categoria celor politice – au reprezentat adevărate “manifeste” orale, transfigurate de hilaritate. Nu este deci de mirare că ele n-au avut nici o “trecere” oficială; cînd nu se tăcea asupra lor, erau stigmatizate sau bagatelizate. De aceea mulţi le-au judecat şi le mai judecă încă superficial, ignorîndu-le sau falsificîndu-le şi statutul, şi funcţia socială.
Dicţionarul limbii române contemporane exprimă clar această depreciere, definind bancul drept o “glumă uşoară”. Regretatul folclorist Ovidiu Bîrlea, în primul volum al solidei sale sinteze Folclorul românesc (Ed. Minerva, Bucureşti, 1981), la capitolul dedicat snoavei, atinge în treacăt şi problema bancului, numindu-l însă, prudent, tot “glumă”. Problema este expediată într-o singură pagină, mai mult sub aspect formal, în căutarea unor criterii delimitative între specii. Statutul spiritual şi social al bancului, ca şi “universul” acestuia, sînt trecute cu vederea.

II

Originile bancului, ca specie folclorică, trebuie căutate negreşit în snoavele de altădată. Se pot face totuşi apropieri şi de specia cultă a anecdotei (să reamintim că grecescul anékdota este echivalentul vechiului slav iz nova, ce a dat românescul “snoavă”; ambele vocabule au înţelesul de “istorie inedită”, ca şi romanicul novella). Spre deosebire de snoavă şi de banc, anecdota nu numai că nu este o specie folclorică, dar are adeseori chiar un aer erudit, referindu-se la celebrităţi şi fiind pronunţat didactică. Se întîmplă ca anecdota să fie chiar lipsită de umor, subzistînd doar prin “pilda” pe care o conţine sau prin “curiozitatea” pe care o relatează. Mediul popular în care trăieşte bancul ne îndepărtează deci de anecdota clasică. În zilele noastre, cuvîntul “anecdotă” şi-a şi pierdut de altfel, prin extensie semantică, înţelesul clasic, ajungînd să însemne “glumă” în general sau desemnînd uneori acele glume cu circulaţie scrisă de care sînt pline periodicele de mîna a doua (existînd chiar şi autori consacraţi de astfel de “anecdote”). Bancurile, dimpotrivă, sînt orale şi anonime, ducînd adesea o existenţă de culise şi necunoscînd, în principiu, reticenţe de expresie sau de conţinut. Nu este exclus totuşi ca la origine bancul să fi avut şi el provenienţă semi-cultă, “folclorizîndu-se” abia apoi, mai cu seamă în secolul XX. De altfel, în condiţiile civilizaţiei moderne, influenţele culte asupra ultimelor resurse folclorice au un caracter fatal. Plecînd de aici, se poate pune în discuţie întreg statutul modern al noţiunii de “folclor”.
Ar trebui stabilită (chiar cu aproximaţia fatală în asemenea cazuri) epoca ivirii cuvîntului “banc” în lumea românească (voi pune ceva mai departe şi problema etimologiei lui). El trebuie să fi răspuns unei necesităţi lingvistice generate de ivirea unei realităţi pe care cuvintele tradiţionale înrudite n-o puteau reda mulţumitor în specificitatea ei. Specia în sine, chiar dacă nu atît de bine precizată ca azi, trebuie să fi fost anterioară cu cel puţin un deceniu termenului care o denumeşte; putem presupune ivirea ei pe la mijlocul veacului trecut, o dată cu sedimentarea unei vieţi orăşeneşti moderne în părţile noastre, căci avem de-a face cu o specie folclorică masiv de-ruralizată, cu toate probabilele ei modele tradiţionale (snoava şi – într-o măsură mai mică – ghicitoarea).
Spre deosebire de snoave, bancurile ni se înfăţişează, în majoritatea lor, ca expresie a unui alt univers existenţial şi a unui alt tip de spirit colectiv. Ele s-au lepădat, pe de altă parte, de orice “sfătoşenie” manifestă, grăbindu-se, s-ar zice, prea tare spre “efect” pentru a mai întîrzia pe cale. “Cum se ştie, gluma [se poate citi: bancul – n. n.] este în primul rînd ilariantă şi abia în subsidiar satirică, pe cînd în snoavă primează intenţia satirizantă...” (O. Bîrlea, op. cit., p. 232). Nu trebuie neglijat, de asemenea, un alt aspect foarte caracteristic bancurilor în raport cu snoava tradiţională: în vreme ce aceasta se apleca predilect asupra imperfecţiunilor naturii umane (prostie, vicii, neputinţe etc.), pe temeiurile unei moralităţi de tip clasic, bancurile se apleacă predilect asupra tarelor de ordin social, caracteristice prin excelenţă mediului nou, aproape din născare corupt, al centrelor urbane.
Sintetizînd, snoavele erau “înţelepte”, bancurile sînt şmechere (cu un soi de “şmecherie” superioară, de ordin intelectual, constituindu-se din substanţa momentului şi ieşind din actualitate o dată cu el; pare că umorul tradiţional s-a “subţiat” în bancuri, rafinîndu-şi toate mijloacele şi devenind – cum observa acelaşi O. Bîrlea – “prin excelenţă un exerciţiu de inteligenţă”, epurat de orice didacticism direct, dar şi de orice sentiment al ireversibilităţii). Snoavele erau “morale” (fie şi prin recul), bancurile sînt amorale, aşezîndu-şi personajele nu în perspectiva unor “norme”, ci în aceea a unor “interese”. În fine, snoavele reflectau o experienţă de viaţă străveche, dar limitată, cucerită într-un univers închis şi static. Bancurile vehiculează nişte experiente noi, într-o perspectivă dezmărginită; ele sînt expresia unei lumi cu principii fluctuante, “dezrădăcinată” şi tendenţial anarhică prin “atomizarea” ei socio-culturală.
Iată de ce se poate vorbi, la rigoare, de o autonomie a bancului în raport cu speciile tradiţionale, dar şi cu celelalte “glume” curente în viaţa socială.

III

În merituoasa sa lucrare La typologie bibliographique des facéties roumaines (E. A., Bucureşti, 1969, t. I–II, XXXVIII + 1767 pp.), Sabina C. Stroescu a dovedit cu prisosinţă că România este “ţara snoavelor”; cercetătoarea a stabilit nu mai puţin de 4000 de tipuri în repertoriul românesc al snoavei. “El depăşeşte cam de trei ori repertoriul ucrainean, semnalat pînă azi a fi cel mai bogat din Europa”, observa O. Bîrlea. Este surclasat în întregime chiar catalogul internaţional Aarne-Thompson (nu-i mai puţin adevărat că nu pentru fiecare ţară din lume există o lucrare de genul şi proporţiile celei a Sabinei C. Stroescu; oricum, însă, numărul tipurilor româneşti rămîne uimitor şi greu de “concurat” ). O. Bîrlea încearcă şi o explicaţie: “Mulţimea snoavelor atestă încă o dată înclinarea românului spre satiră şi pornirea lui de a specula situaţiile pline de umor, foarte probabil o moştenire de la înaintaşii romani, deosebit de porniţi spre satiră, încît retorul Quintilian exclamase, nu fără orgoliu: Satira tota nostra est” (op. cit., p. 252).
Nu întîmplător, fără îndoială, într-o ţară în care tradiţia snoavei e atît de bine reprezentată, a înflorit şi noua specie a bancului. O cercetare asupra bancului, corespunzătoare celei întreprinse pentru snoava tradiţională de Sabina C. Stroescu, ar duce negreşit la concluzii la fel de spectaculoase. Fenomenul românesc al bancului nu poate fi explicat doar conjunctural (de pildă prin condiţiile social-politice de după 1945, pe care le întîlnim şi la alte meridiane, fără ca acolo să fi generat, cu titlu de “reacţie” sau “rezistenţă”, un fenomen folcloric de asemenea proporţii), pentru că el a străbatut timp de un veac şi mai bine, pînă la apogeul său, contexte foarte diferite, iar aria tematică nu i se poate reduce la “bancul politic”. “Condiţiile” favorizante ale fenomenului nu trebuie confundate cu “cauzele” lui. El derivă, înainte de toate, dintr-o anume structură spirituală.
Rostind fraza aceea devenită faimoasă (Nous sommes ici aux portes de l'Orient, où tout est pris à la légère), Raymond Poincaré, indignat, voind să ne admonesteze, a sfîrşit prin a ne defini, desigur într-un sens pe care nu putea să-l bănuiască (a se vedea, pentru descrierea incidentului, de pildă Ion Bulei, Lumea românească la 1900, ed. 1984, pp. 176-177). Să-l lăsăm pe politicianul francez să se odihnească în pace şi să procedăm cu înţelepciune, scăpînd cuvintele de om şi de contextul futil în care au fost rostite.
“Lejeritatea” noastră, într-un sens mai adînc, nu-i doar “zeflemeaua” balcanic-orientală, nici “nevricoasa” lipsă de protocol, ci ţine de acea însuşire tradiţională a firii româneşti de “a face haz de necaz”. În acest înţeles, ea este semn de înţelepciune străveche şi de principială tărie sufletească. Nu este bine, zice românul, “să pui totul la inimă”. Poţi trece totul prin sita minţii tale, spre a prinde “noima” lucrurilor, “a le da de rost” şi a te păzi eventual de cursele lor, dar “să pui la inimă” nu e bine. Ar fi semn de slăbiciune şi de lipsă de minte. Căci lucrurile te încearcă şi trec, iar tu se cuvine să rămîi în urma lor zîmbitor şi nevătămat, îndrăgostit – nu fără “filosofie” – de spectacolul inepuizabil al lumii. Eşti mai bogat sufleteşte cu fiecare experienţă, dar trebuie să te bucuri de această bogăţie într-o pace netulburată: pacea inimii tale. Iar de te loveşte necazul, arată-te mai puternic decît el; căci de te vei arăta mai slab, vei deveni robul lui. Rîde-ţi de el şi o să se îndepărteze de la tine neputincios şi ruşinat; o să crape, vezi bine, necazul de necaz...
În bancuri rezidă, difuz, un sentiment al permanenţei pe deasupra istoriei; ele sînt, în fond, expresia unei împăcări cu realitatea, a unei acceptări superioare a lucrurilor aşa cum sînt ele (atitudine riscantă în imediat, dar legitimă în perspectiva eternităţii). Bancul pune realitatea la stîlpul infamiei, dar mai degrabă în joacă, făcîndu-i cu ochiul, fără înverşunare, ba chiar recunoscător că se poate hrăni din imperfecţiunile ei. Este un fel de bufonerie compensativă pe marginea realităţii, de o maximă luciditate, dar şi de o superioară deferenţă.
Cînd priveşti lumea ca pe un imens spectacol care te înconjoară, cu imperfecţiunile, dar şi cu primenirile sale, dominînd-o cu robusteţea spiritului tău, prinzînd-o “cu ocaua mică” şi făcînd haz pe seama ei, fără răutate sau îndîrjire, ci mai degrabă cu compasiune (care poate fi şi milă de tine însuţi ca mădular al acestei lumi), atunci se cheamă că trăieşti în “orizontul” bancului. Eşti din tagma celor ce mai degrabă ar plînge, dar nu pot de rîs...

IV

Deşi România pare să fie patria ideală a bancului, fenomenul nu este egal reprezentat pe tot cuprinsul ţării. Geografia bancului îşi are centrul incontestabil în zona dunăreană (mai ales Muntenia şi Oltenia). În Moldova bancul este încă viguros, pe cînd în Ardeal şi-n Bucovina îl întîlnim mult mai slab reprezentat şi cu o mult mai mică “priză la public”. Faptul ţine, probabil, de profilul particular pe care istoria – dincolo de un evident fond comun – l-a conferit diferitelor provincii româneşti. Oricine poate simţi încă, trecînd munţii, diferenţa dintre atmosfera generală “regăţenească” şi cea transilvăneană. Se simte imediat că Ardealul (şi într-o oarecare măsură şi Bucovina) a trăit multă vreme în bătaia spiritului occidental, atît de diferit de “bizantinismul” de la sud de Carpaţi. De altfel, “regăţeanul” tinde pînă astăzi să-l considere pe fratele său de peste munţi cam posac şi lipsit de umor, domol şi fără “scînteie”, trăgînd oarecum “a neamţ”. Ardeleanul, pe de altă parte, detestă adesea “uşurătatea” celuilalt şi ar putea subscrie şi astăzi la verdictul (exagerat poate, dar nu lipsit de temei) consemnat de Ion Codru-Drăguşanu pe la jumătatea veacului al XIX-lea: “... în ţara aceasta [Ţara Românească] meritul n-are preţ, numai porc-de-cînele înaintează...” (Peregrinul transilvan, ed. 1980, p. 59).
Este interesant cum se reflectă aceste diferenţe chiar în bancuri. Tipul maximal de personaj “şmecher”, “descurcăreţ”, ager la minte şi la vorbă, este “olteanul”, pe cînd “ardeleanul” e greoi, lipsit de mobilitate spirituală (aspect care nu trebuie confundat în nici un caz cu profunzimea de cugetare sau simţire, de care ardelenii fac adeseori dovadă). În orice caz, în sudul României este lumea în care comicul tronează prin excelenţă, conştient şi inconştient, unde s-au putut încetăţeni, la extremă, “mofturile” şi “comédiile” caragialeşti şi unde se poate întîlni, în mod curent, ceea ce s-ar putea numi “exorcizarea” prin rîs. (Ar fi foarte interesant să se ocupe cineva de tipologia umană a bancurilor, pe provincii şi naţionalităţi: “olteanul”, “ardeleanul”, “ţiganul”, “evreul”, “rusul”, “negrul”, “americanul”, “englezul”, “scoţianul”, “neamţul” etc.)

V

O dată fixate aceste sumare repere privitoare la originea, funcţia, caracteristicile şi răspîndirea bancurilor, ne apare ca un “banc” al realităţii culturale faptul că etimologia cuvîntului respectiv sare hăt, dincolo de aria fenomenului, tocmai în atît de puţin umoristica Germanie. Asemenea curiozităţi se ivesc cu precădere în zonele de răscruce (interferenţă) culturală, ceea ce este şi cazul spaţiului românesc.
Este destul de sigur că românescul “banc” (cuvînt atît de curios şi de solitar – cu sensul urmărit aici – în contextul limbii noastre, dar pe care îl receptăm cum nu se poate mai potrivit realităţii denumite) provine din germanul bank, numele unui joc de cărţi, destul de gustat şi la noi cîndva (sub denumirea de “banc” sau, mai rar, “bancă”), dar căzut în desuetudine de o bună bucată de vreme. Avem despre el o preţioasă referinţă literară (indicată, fără comentarii, şi-n DLRC): cea din nuvela (“povestea”) Toderică a lui Costache Negruzzi. Toderică, “cel întăi jucător [de cărţi – n. n.] de pe pămînt”, face un tîrg insolit cu diavolul, urmînd să sloboadă din iad, pe alese, atîtea suflete cîte partide va cîştiga de la împăratul adâncului. În cazul în care ar fi pierdut fie şi o singură partidă, sufletul lui ar fi încăput pe mîinile grozavului adversar. Scaraoţchi acceptă şi au loc următoarele preliminarii:

“Pe loc un drăcuşor mititel şi frumuşel, ce împlinea slujba de jochei (ciocoi), pregăti toate cele trebuincioase.
– Ce vrei, stos sau banc? - întrebă Toderică.
– Stos - răspunse stăpînitorul Tartarului; ştiu că la banc se încap multe şulerii ” [subl. mea].
Aşadar, Scaraoţchi însuşi se codeşte să joace “banc(ă)” şi preferă “stosul” (la care posibilităţile de a trişa par considerabil mai mici). “Bancul” se preta la multe “şulerii” (“şmecherii”, cum am zice astăzi); era, deci, un joc şmecher, mincinos, viclean, avîndu-şi maeştrii lui temuţi în “a ţine banca”, cartofori din speţa lui Toderică.
Aceste cîteva constatări ne pot înlesni suficient înţelegerea evoluţiei semantice a cuvîntului în limba română. Avînd în vedere înclinarea spre “şulerii”, distanţa de la denumirea nemţească a jocului de cărţi la specia de “glumă” românească nu este atît de mare, amîndouă aparţinînd zonei de haz şi petrecere a existenţei. “Şiretenia” orientală va fi gustat mult jocul de “banc”, mai ales în Moldova de Nord, pe unde el pare să fi intrat în lumea românească, în contextul istoric de la răscrucea secolelor XVIII–XIX (Negruzzi însuşi a trăit în zona respectivă).
Pe româneşte, cînd vrei să propui cuiva o partidă de cărţi, se spune de obicei: “Te fac un ... (tabinet, stos, banc etc.)?”. De la “a face un banc” (joc de cărţi) la “a face bancuri” (glume) e o trecere cît se poate de firească, susţinută chiar de spiritul limbii (se spune deopotrivă “a face” şi pentru jocuri, şi pentru glume). Jocul de banc şi bancul ca glumă au un numitor comun: “şmecheria”. Maeştrii jocului, ca şi maeştrii glumei, sînt deopotrivă “şmecheri” sau “hoţi” (în sensul de vicleni), atribute înrudite cu cel de mincinos (de altfel “banc”, prin extensie semantică, a ajuns să fie folosit uneori şi cu înţelesul de “minciună”, “scorneală” – “Lasă-te de bancuri!” –, tinzînd să înlocuiască, în forma de plural, arhaismul “basne”).
O dată făcut saltul de la înţelesul originar de “joc de cărţi” la cel local de “glumă, şmecherie, minciună”, cuvîntul s-a încetăţenit şi s-a extins în lumea românească, răspunzînd (cu forma de neutru, mai puţin predispusă confuziilor omonimice) unei necesităţi lingvistice şi denumind o manifestare mai nouă, dar tipică spiritului nostru naţional. Iată cum s-a ajuns, aşadar, ca o realitate atît de specifică nouă, atît de “latină” şi de “orientală” în esenţa ei, să fie spînzurată tocmai de un cuvînt nemţesc, care la el acasă nici măcar nu sugerează ceva asemănător.

VI

Din păcate, e o constatare la îndemîna oricui că bancul trage să moară. Fenomen foarte viu şi atît de caracteristic pentru lumea românească modernă, el a cunoscut un regres vizibil şi destul de accelerat în ultimii 10-15 ani, fiind aleatoriu concurat şi substituit de gluma ieftină şi vulgară, în spirit mai degrabă ţigănesc. După ce şi-a trăit apogeul în perioada comunistă (mai ales în anii '60-'70), filonul lui popular pare astăzi să fi secătuit în foarte mare măsură. Românului pare fie “să nu-i mai ardă de bancuri”, fie să prefere, ca mai la îndemînă, umorul grobian. S-ar putea întreprinde, pornind de la acest fapt, o profundă analiză socio-psihologică a lumii noastre, ce ar putea ajunge la concluzia unei grave degenerări interioare. Căci, după cum am încercat să demonstrez mai sus, bancul n-a fost doar un soi de glumă între altele, ci o ultimă formă semnificativă de creativitate orală, ca şi una de rezistenţă spirituală în faţa istoriei. Dispariţia lui poate fi, de aceea, semnul îngrijorător al unui început de “moarte” sufletească. (Rămîne încă interesantă experienţa unei publicaţii precum Academia Caţavencu sau cea a grupului Divertis, ce cultivă spiritul bancului de-folclorizat, întreţinînd, pentru un public mai restrîns, ceva din efervescenţa vechiului fenomen.)
Pînă în anii din urmă, bancul a fost puţin cercetat, ba chiar ocolit cu grijă, fie din dispreţ, fie din teamă. Ne aflăm, cu acest subiect, într-un cvasi-deşert bibliografic. Cele cîteva tentative mai noi n-au ajuns la o adevărată audienţă publică, nici nu s-au angajat în întreaga complexitate a problematicii. Un întreg număr al revistei Dilema, dedicat bancului, s-a învîrtit căznit în jurul problemei, fără să reuşească a o fixa şi adînci. Desigur, materia este oarecum familiară fiecăruia, dar într-un mod parţial şi difuz. S-ar impune, în prealabil, o culegere masivă, profesională, structurată tematic şi tipologic. (S-au încropit, după '89, cîteva antologii modeste, mai mult cu caracter comercial.) Adunarea şi sistematizarea materialului ar înlesni studiul lui din diferite unghiuri de vedere: etnologic, lingvistic, psihologic, sociologic, ba chiar – şi este ceea ce am încercat să sugerez cu predilecţie aici – din perspectiva integratoare a unei filosofii a spiritului românesc.
Bancul ne-a salvat vreme îndelungată de seriozitatea “nesărată” a încremenirii în convenţie, trimiţîndu-ne, jucăuş, spre o seriozitate mai adîncă. A-l lua astăzi pe el însuşi mai în serios ar reprezenta nu doar plata unei poliţe, ci şi un bun prilej de introspecţie naţională, într-un ceas istoric în care ne paşte, mai mult decît oricînd, uitarea (sau poate teama?) de noi înşine...

Răzvan CODRESCU

(Text apărut în România literară, anul XXIX, nr. 45/1996, pp. 12-13, sub semnătura Adolf Crivăţ-Vasile; cf. şi Răzvan Codrescu, De la Eminescu la Petre Tuţea. Pentru un model paideic al dreptei româneşti, Editura Anastasia, Bucureşti, 2000, pp. 255-269).

RAZVAN CODRESCU: 30 DE SONETE

1

AUTOPORTRET

De port în trup a veacului măsură
şi-i urc Golgota, gîfîind sub lemn,
măcar în stihuri voi trăi solemn,
încins în visul meu ca-ntr-o armură.

Voi creşte nou din cîte-n pîrg dădură
şi nu voi cere ca jidovii semn,
căci nu mi-i alta duhului îndemn
decît măria-sa, iubirea pură.

Nu-mi ştiu pe-aci statornică cetate,
ci neamul meu e taină scrisă-n cer,
pe frumuseţea slavei ne-nserate.
Ce-i limba mea de nu smerit năier
vîslind prin apa mărilor sărate
spre strădulcimi ce negrăit ne cer?

2

SPRE IOSAFAT

Mă doare-amurgul în răspăr de tine
şi-n ceafă simt suflarea nopţii, rece;
curînd un înger trîmbiţaş va trece
şi va aprinde plopii pe coline.

Stihiile cernite ne-or petrece
spre Iosafatul veacului ce vine,
unde-n dogoarea dragostei divine
genunchiul tot sili-va să se plece.

Lumină lină-o fi sau bici de foc
năvala slavei ce pe toţi ne ştie...
O, tu, ce-ai vrea să nu mai fii deloc,
nu lua-n deşert a firii volnicie,
că-n spuza ei nădejdile se coc
şi Dumnezeu se face rană vie!

3

NEBUNUL

Lui Demostene Andronescu

În lături, bărbieri ai vremii mele!
Lăsaţi-mi calea slobodă şi-ntreagă,
s-apuc, cu Rocinanta mea beteagă,
pe bărăganul viselor, spre stele!

Alungă-ţi, Sancho, gîndurile rele,
ca miezul tău din coaje să se-aleagă,
căci mori de vînt ne-aşteaptă şi ne leagă
să dăm buluc cu inima în ele!

La Mancha lumii e-n amurg pustie
şi vîntul, cu suspin de Dulcinee,
îmi răvăşeşte pleata colilie...
O, de-aş muri cum am trăit: nebun,
căci nu spăşit, pe perna de tuleie,
ci în tărbacă fost-am eu, cel bun!

4

SONET EXTATIC

Abia-mblînzită lunga-nvîlvorare
în care-am ars aceleiaşi slujiri,
mă scurg domol spre gleznele subţiri,
răsfrînte lin în muta lor splendoare.

Deasupra noastră încă mai dogoare
văzduhul dulcii tale vlăguiri
şi noaptea ţi se gudură-n priviri –
fuior de vis, din care torci arare...

Mişel rămîne-n ţarcul lui cuvîntul
cînd ghes ne dă mirabila tăcere
şi ceru-n noi străfulgeră pămîntul!
O clipă doar, de slava cărnii beţi,
adulmecînd mireasmă de-nviere,
murim trupeşte altei frumuseţi...

5

FEMEI FRUMOASE...

Femei frumoase, pîrgă a veacului de-aramă,
nemîntuită fire-ar lumina făr' de voi,
căci ce folos din bezne făptura s-o desfoi
de n-aţi albi sub ele, năframă cu năframă?

Blestem să fie danţul atîtor sfere moi
cînd dragostea din straie alene vă deshamă?
Şi mlădierea gleznei cu subţirimi de lamă
aşa de greu s-atîrne în cumpăna de-apoi?

De ni se trage moartea din limbă despicată,
au trupul nu-i din darul Cuvîntului dintîi?
În coasta răzleţită nu-i taina lumii toată?
De v-a muşcat aievea cel şarpe de călcîi,
tot voi zdrobi-veţi capul vrăjmaşului odată,
femei frumoase, ruguri cu izuri de tămîi!

6

NEDUMERIRE

Am fost rămas din zorii lumii goi
şi pîn’ la capăt nimeni nu ne ştie,
doar cel ce ne-a-ntrupat dintr-o stihie
şi slava şi-a suflat-o peste noi.

Ne cheamă tainic chipul înapoi,
dar surzi bolim la umbra lui tîrzie
şi ne-ndulcim, trufie cu trufie,
spre noaptea grea a zilei de apoi.

Furaţi de-atîta falsă-asemănare,
ne cresc pe limbă solzi şi se despică,
se face-n noi rîvnirea tot mai mare
şi amintirea morţii tot mai mică,
şi nu pricepem: dacă sîntem zei,
de ce mai bate ceasul ora trei?!

7

TÎLCUIRE

De te smereşti acestei feciorii
şi adorînd-o îi săruţi călcîiul,
e că rîvneşti să te înfrupţi întîiul
din taina ce curînd s-o istovi.

Nimic nu-i sfînt în dragostea de-aci,
nici nu e dor să-i afli căpătîiul;
rîndaşi prin vremi păcatului dintîiul,
muşcăm din fruct, dar fără-a-l isprăvi.

Şi ne smintim prin luturi trecătoare,
uitînd de cer şi meşterind năluci,
cu pofta prinsă bici la cingătoare,
pîn' ne răzbeşte moartea prin uluci
şi peste stinsa inimii dogoare
se-ntinde, rece, umbra unei cruci...

8

NOI, FÚRII

Ce-am întinat nici Cerul nu mai spală
şi amăgire-i orice îndreptare,
căci de ne-ar fi căinţa cît de mare,
păcatul semn ne pune, ca o boală.

De-ar da potop iubirea-n noi năvală
şi-ar prisosi pămîntul de iertare,
n-am fi ce-am fost, ci ţăndări plutitoare
din mila Celui ce din morţi ne scoală.

O, de-am uita şi de-am renaşte puri!
Dar cînd, muşcaţi şerpeşte de călcîi,
noi pierdem slava chipului dintîi,
ne facem vis, şi dor, şi rană vie,
iar de-om avea cu Domnul părtăşie,
intrăm în pacea lui ca nişte furi.

9

MATER DOLOROSA

"La ce ţi-s umezi ochii sfinţi, femeie?
De-l plîngi pe-acel ce veşniceşte-n cuie,
păcat ar fi în carnea ta – şi nu e,
căci nu putea paharul să nu-l beie.

De-l plîngi pe-acel ce-a cutezat să spuie:
Eli, Eli..., a duhului scînteie
luceşte-n plînsu-ţi, şi de-ar fi să steie,
ar plînge piatra-n ziduri şi pe gruie.

Iar dacă-i plîngi pe-acei ce plîng cu tine,
eşti însăţi duh în fecioreşti veşminte,
şi slava ta cu Slava Lui se ţine;
atunci eşti Maica neamurilor sfinte
şi din ne-lumea cerurilor vine
Hulub aprins în două Legăminte".

10

DOR ÎN PUSTIE

Lui Teodor Baconsky

M-a prins un dor de toţi ai mei deodată,
de cei mutaţi pe rînd în ţintirime...
Să fie vremea, frate Serafime,
sau duh chitit din rugă să m-abată?

Jur-împrejur – pustie-nfricoşată...
Tăcut mocneşti pe-a beznelor desime,
dar pare-mi-se, frate Serafime,
c-ai fi şi tu nălucă fumegată...

Să fie lumea zdreanţa unui vis
ce-ncape tot în gropniţele mele?
Cu morţii mei mă jinduiesc închis
într-o amiază lină pe muncéle,
s-adie-n ierburi mir de veac ucis
şi-n cer iubirea care-nvîrte stele...

11

ANDANTE

Nel mezzo del cammin di nostra vita
priveam de sus înţelenita vale,
cercînd din trîmba ceţurilor sale
să-mi desluşesc, ca din ghioc, ursita...

Ce n-aş fi dat să fac întoarsă cale
pe unde tînăr trupul meu trudit-a
sunînd prin codrii dragostei ispita
ori scuturînd a duhului zăbale!

Dar îndărăt o lume se surpase
şi Marea Fiară din adînc stîrnită
cu şapte guri mi-a hohotit în oase…
Aceleaşi tălpi, ce-au fost suit orbeşte,
mă poartă-n jos, spre lupta cea cumplită,
în care tot ce-a fost se lămureşte.

12

AMURG BOREAL

Lui Traian Călin Uba

Ne cere, frate, frigul pur din Nord
pe noi, barbarii gerurilor gete,
sau vreo morgană cu zăpada-n plete
ne amăgeşte visul pe-un fiord?

I-aş smulge lirei ultimul acord,
dar sloi se fac şi slovele-n sonete,
ci chiar şi-aşa, tăcînd pe îndelete,
abia ne rabdă Nordica la bord…

Plutim egal şi Doamna ne veghează,
şi cresc în noi uitările polare…
Doar dreapta-n somn ne mai rămîne trează,
cătînd furiş în jos, la cingătoare,
mînerul spadei glorioase-odată,
în cruciada celor fără pată…

13

NIMIC DE-A FACE...

N-avem nimic de-a face cu iubirea,
cît timp doar carnea, Doamne, e de noi,
căci nu-i iubire unde sint nevoi,
ci doar blestemul ce ne-ncinge firea.

De-ar fi icoană-n noi dumnezeirea,
nu scroafa tăvălită în noroi,
de-am fi mai plini cu-o coastă, nu mai goi,
n-ar ţine loc de dragoste-amăgirea.

O, tu, cel răstignit pe Căpăţînă,
ca jertfa ta din morţi să ne învie,
de-a dreapta leac, de-a stînga rană vie,
cum mila ta de nu ai întins-o pînă
a ne trezi din moarte ca din vis,
de crucea noastră-atîrnă alt zapis!

14

FRATELUI DE LA SOARE-APUNE

Pe Dumnezeu tu-l vezi în întuneric –
mănos nămol sau bezne ferecate –
şi mai avan rîvneşti după stigmate
decît spre nimbul Învierii, sferic.

De ne-am smeri iubirii pure, frate,
am lua în dar, într-un amurg feeric,
din duh de filocálii şi patéric,
arvuna vie-a slavei ne-nserate.

Dar tu trufaş, iar eu nevrednic ţie,
firavi sub brînca Fiarei amîndoi,
pierim pe limba vremilor tîrzie...
Ne-om întîlni în Ziua de Apoi,
şi teamă-mi e că jude-o să ne fie
nu Domnul bun, ci răul strîns în noi!

15

LEHAMITE

“Mă nasc din nou din scîrba mea, mai mare:
sînt împăratul scîrbelor şi pot
să-nec în fierea mea pămîntul tot,
şi cerul să-l coclesc c-o răsuflare…

Dar ce folos, cînd firea-ntreagă doare,
din rînduiala vremilor s-o scot?
Zăbavnic casc şi rezemat pe-un cot
mă uit chiorîş la ziua care moare…

Bolesc în jilţ ca regele-pescar
şi mi-i regatul numai hîrb şi silă,
iar Dumnezeul meu – un stîrv stelar;
păianjeni orbi îmi urcă pe pupilă
şi, moţăind pe coapsa mea bătrînă,
un şarpe geamăn spînzură-n ţărînă…”

16

DESENGAÑO

Sărac mi-s azi de bune şi de rele
şi n-am a-ţi da nici miere, nici otravă;
mi-a-ncremenit şi-a patimilor lavă,
mi-au putrezit şi-a visului smicele.

Pe-aşa pustiu, la ce să faci zăbavă?
Mai bine strînge-ţi pumnul pe plăsele,
smoleşte-ţi faţa, fă-te pui de lele
şi şterge-o hăt, în lumea fără slavă!

Şi de-ai să simţi a stelelor arsură,
s-o stingi cu vin în vreo tavernă veche,
rîzînd cu lacrămi şi iubind cu ură;
ci doar tîrziu, cînd ţi-o-nflori în gură
muşcata morţii, întoarce-te, Pereche,
să mă blestemi c-o rugăciune pură!

17

NIMIC AL MEU

Nimic nu am al meu decît pe mine,
dar greu mă trage-a trupului povară,
şi zdroaba lui vîrtutea mi-o măsoară
decît tot şirul vămilor mai bine.

De el cerşesc răgaz luminii line,
pînă ce nou îl căpăta-vom iară –
sau lepădaţi în bezna din afară,
sau blînd răpiţi de slava care vine.

La neamul meu să mă adaug jindui
şi crească-n urmă dorurile stol,
pe cei mai puri ca mine ghiftuindu-i…
Eu cum ieşii din pîntece de gol,
la fel pleca-voi, doar mai veşted poate,
spre stătătoarea cerului cetate.

18

ICONOMIE

Lui Petre Ţuţea – in memoriam

Sînt limbii mele rob şi împărat,
mi-e neamul meu vremelnică măsură,
dar creşte-n mine, ceas cu ceas, mai pură,
cetatea Celui fără de păcat.

De voi pieri pe limba mea, curat,
voi învia, cu-a neamului strînsură,
pe limba Lui – şi cuminecătură
mi-o fi Lumina fără scăpătat.

Atîta doar că ceata mea-i puţină,
iar eu, nevrednic, stau la coada ei:
de n-ar fi mila mai presus de vină,
nădejdii mele n-aş găsi temei…
De sînt şi-oi fi, doar dragostea divină
mă face viu, cu tot cu morţii mei.

19

NEVOLNICIE

De-ar fi să aibă dragostea putere,
n-am fi trădaţi de ce iubim mai tare,
şi nici o cruce, cît ar fi de mare,
nu ne-ar preface visul în durere.

E-n noi nevolnic duhul şi se cere
mai mult spre chip decît spre-asemănare,
iar carnea, răsucită-n mădulare,
pe limba ei se gudură şi piere.

Rîvnim smintit, şi irosim cuvinte,
şi nu-i în noi statornic nici un dor,
doar pofta ce ne-o ia pe dinainte...
Îi sîntem Firii pururi poticnire
şi neam de şerpi ne-mbie-n cloaca lor,
să năpîrlim, iubire cu iubire.

20

TARDE VENIENTIBUS

Pe telegarii nopţii, fără şei,
pornirăm razna, chiuind hoţeşte;
pustiu de vis în urma noastră creşte,
iar dinainte – falşii noştri zei.

De-a fost pe-aci fărîmă de temei,
nici umbra ei în noi nu dăinuieşte,
căci în păcate-am strîns-o ca-ntr-un cleşte
şi-am spulberat-o-n roiuri de scîntei.

Ne-am rîs de tot, ne-am ispitit spre toate,
şi-am fost semeţi ori aprigi în cuvinte:
eterni păream şi invincibili poate...
Ci-acum rîvnim, cu cea din urmă minte,
cînd fără limbi stelarul ceas ne bate,
măcar răgazul zacerii-n morminte...

21

ROST DE VIS

Mai lasă uşa visului deschisă,
să mă strecor în el pe înnoptat,
căci unde nu e carne, nu-i păcat,
ci doar iubirea cea dintîi promisă.

Pe gînd în jos, ca din zapis uitat,
te voi ceti cum eşti în mine scrisă,
şi-n ochii tăi solemni de basilisă
ca lacrima luci-voi de curat.

Şi dacă-aievea morţii-i sîntem pradă,
să dăm cu tifla anilor, din vis,
şi întinzînd iubirea ca pe-o nadă,
cu duhul să plutim peste abis,
tăcut nuntind în poala celui care
ne-a străvisat pe toţi într-o suflare.

22

MILLENIUM

În gura unei mii de ani străine,
ai mei s-au dus cu toţii şi-am rămas,
aşijderi unui cîine de pripas,
s-adulmec urma Fiarei lîngă tine.

Un licăr doar din veacul vechi mai vine,
ori vreo stingheră zbatere de glas,
dar pradă lor de stărui să mă las,
mai mult mă dor decît să mă aline.

Cu moartea şed şăgalnic la taclale,
şi-ascult, hîrşit, cu vorba cum mă duce,
minţind frumos, pe limba cărnii tale...
Mi-e orice zi piron bătut în cruce
şi orice noapte lung răboj de jale,
iar mirul stă în chiup să se usuce...

23

TE-AM TOT PIERDUT...

Te-am tot pierdut, puţin cîte puţin –
o coastă, un descîntec, o tăcere...
pînă-au rămas doar drojdii de durere
din taina ta de pîine şi de vin.

Pe alte căi lactee se aţin
azi paşii tăi, cu-aceeaşi mlădiere:
te ştiu din creştet pînă în viscere,
dar duhul tău mi-e ca un zeu străin...

De ce iubirea care-nvîrte stele
nimic nu poate-n pîrga ei, sub vremi?
De ce ne-atîrnă inimile grele,
cînd tu pe nume, Doamne, ne mai chemi?
O, crucii tale nu-i mai dau de capăt
şi-n umbra ei mereu mai singur scapăt!

24

NEMÎNGÎIERE

Răspuns iubirii nu-i cerşii mereu,
dar uneori, cînd biciul ei mă bate,
căzut pe brînci, cu cerurile-n spate,
să strig îmi vine: “Suflet sînt şi eu!”.

Te ştiu de-a fir a păr, singurătate,
şi pururi drept îl simt pe Dumnezeu,
dar în pustiu arzînd de dorul meu,
nedrepte-mi par şi neştiute toate.

Cînd preaiubim şi nimănui nu-i pasă,
ne facem rană între iad şi rai,
şi blestemat e moartea de frumoasă!
O, tu, ce spînzurat pe cruce stai,
de ce ne taci, cînd eşti Cuvînt şi Gură,
şi nu ne strigi durerea pe măsură?

25

DOAR TU

Cu prisosinţă meriţi plecăciune,
căci chiar de umblă timpul să te prade,
splendorii tale de maian se cade
să-i mult prea cînt străvremurile bune.

Te răscitesc din riduri ca din rune
şi odrăslesc din tîlcul tău balade,
şi leac te pun pe rana lumii fade,
ori ca sacîzul mi te-ntind pe strune.

Mă-nchin smerit minunii tale una,
din care-o cirtă nu se schimbă-n veci,
ci maiestuoasă te-ntrupezi întruna
din neprihana gîndurilor reci,
şi cît aievea spre-asfinţit te-ntuneci,
cu-atît mai luminoasă-n mine luneci.

26

DEUM VERUM

Principiu, Raţiune, Prim Motor,
În Sinele, Fiinţa, Infinitul,
Absconsul, Numinosul, Nenumitul –
acesta-i, frate, Dumnezeul lor.

Al nostru, şi cu noi pătimitor,
e cel în care sîngeră-asfinţitul
şi-n trupul lui, pe cruce răstignitul,
Golgotele se cer după Tabor.

Al lor e Unul fără-al doilea-n veci,
al nostru-i Fiu născut în Duh de Tată.
Al lor e chipul gândurilor reci,
al nostru – asemănare-nflăcărată...
Aşa că, frate, cînd ţi-e dor de tine,
nu te-mvorbi, ci tace-te mai bine!

27

ALIENA

Nu-i adevăr, nici bine, doar frumos
în disperata trupului iubire,
de-aceea-atîrnă totul de-o privire
şi sufletul ne pare de prisos.

Tăcerea mea nicicînd n-o să te mire,
căci n-ai avea din vorbe vreun folos,
ci pe decindea coapselor în jos
e mîna decît gîndul mai subţire…

Ce cauţi tu acum şi-aici cu mine?!
Frumoasă eşti, dar nu te ştiu defel,
chiar dacă troica ta turnată-mi vine.
Şerpeşte sui spre părul tău rebel
şi te măsor cu limbă despicată –
dar n-am să-ţi dau de capăt niciodată…

28

POST-CHRISTUM

Păcatu-n noi e pradă, nu putere,
că-l muşcă moartea şi iubirea-l bate,
şi cu-ndulcită limbă de-nviere
îl paşte ruga, ca un miel, din toate.

Cînd crucea-n veci ţepuşă ni-i în spate
şi cer cu cer cucernic sîrg ne cere,
de-arvuna slavei răul nu mai poate
să-şi verse-n noi prisosul lui de fiere.

Chiar sîngerînd din creştet la călcîie,
sau beţi de mustul falselor iubiri,
nu piere-ntreg nici izul de tămîie,
nici raiul ce ne pîlpîie-n priviri,
că-n noi, cu noi şi peste noi veghează

Atotiubirea, răstignit de trează…

29

APROAPE PSALM

Încovoiat de-a vremilor corvoadă,
îmi reazăm tîmpla pe un dîmb de seară
şi vin socoată visele să-mi ceară
că le-am lăsat mereu mai jos să cadă.

Din duh şi pînă-n carne-s numai sfadă:
cruţat de-un colţ, mă sfîşie o gheară,
scobor în somn şi urc în veghe iară,
mă sfarm bucăţi şi iar m-adun grămadă...

Ascultă, Doamne, zdreanţa mea de rugă
şi pică-n mine mirul păcii tale,
cînd limba morţii ca pe-un psalm mă-ndrugă;
păcatul meu de-a lîncezi pe cale
tu trece-l cu vederea şi mi-arată,
c-un braţ de cruce, noima mea uitată.

30

SIC TRANSIT...

Am vrea să fie toate cum au fost
şi să dureze, vreme după vreme,
dar anii, ca o haită de blesteme,
dau iama iar şi pradă rost cu rost.

De colţii lor şi dragostea se teme,
că nu-i struneşti cu rugă, nici cu post,
nici nu-i de ei vreun loc de adăpost,
ci-n gheara lor făptura-ntreagă geme.

E-n lumea ta atîta frumuseţe
că ochii, Doamne, uneori ne dor,
dar pus-ai timpul minte să ne-nveţe,
cu şarpele dintîi ispititor,
ce fel lucrează cele prea semeţe,
de bunăvoie, la risipa lor.

(Din volumul Rug aprins. O sută de sonete şi false sonete, în curs de apariţie la Editura Christiana. O parte din aceste sonete au apărut şi în volumul antologic Răsăritenele iubiri. Fals tratat de dezlumire, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002, sub titlul Amurgalia)

DANTE, "PURGATORIUL", CÎNTURILE I-III

Cîntul I

Dante şi Vergiliu ajung pe ostrovul unde se află Purgatoriul, care-l are drept paznic pe Cato din Utica, înfăţişat ca un bătrîn cu plete şi barbă de patriarh. Acesta, după ce se întreţine cu Vergiliu şi înţelege care este rostul călătoriei lor, le îngăduie să-şi urmeze drumul, dar îl sfătuieşte pe Vergiliu să-l purifice mai întîi pe Dante, încingîndu-l cu stuful umilinţei şi spălîndu-i cu rouă (apă neîncepută) faţa ce poartă încă urmele negurilor infernale. Trecînd prin această purificare (vv. 121-135), Dante devine demn de a putea sta în faţa trimisului ceresc din cîntul următor.

1 Spre-a lua pieptiş mai priincioase ape
corabia minţii-mi pînzele-şi îmbie,
zorind de-o mare aşa de rea să scape;
4 cînta-voi despre-a doua-mpărăţie,
pe unde omu-n duh se curăţeşte,
ca, pîn’ la capăt, demn de cer să fie.
7 La viaţă cîntul mort se retrezeşte,
o, sfinte Muze, căci al vostru sînt;
şi-ajute-mi Calliope ca fireşte
10 s-ajung şi eu a fi părtaş în cînt
acelei voci ce bietelor Pieride
nădejdea de iertare le-a înfrînt.
13 Culoarea de safir ce se deschide
atît de dulce, pînă-n larg de zare,
privirilor de pur văzduh avide
16 umplú şi ochii mei de desfătare,
încît scăpai de negura de moarte
ce-n trup şi-n duh mă mohorîse tare.
19 Frumoasa stea ţinînd iubirii parte
făcea să rîdă-ntregul răsărit
şi Peştii-alai cu sine sta să-i poarte.
22 Spre dreapta-ntors, cu văzul aţintit
spre cel’lalt pol, dădui de patru stele
ce doar întîii oameni le-au zărit.
25 Părea tot ceru-mbucurat de ele:
o, văduv loc din miazănoapte care
nu poţi să vezi splendori precum acele!
28 Cînd de lumina lor fusei în stare
să mă desprind, spre cel’lalt pol cătînd,
de unde-acum pierise Carul Mare,
31 văzui un moş alături singur stînd,
ce-atît respect îţi inspira, cum poate
vreun tată-n lume n-a primit nicicînd.
34 Barbă şi plete albe şi bogate
purta, ce ca o coamă îndoită
cădeau în jos, pe pieptu-i revărsate.
37 De patru sfinte raze poleită,
vădea o faţă-atît de radioasă
încît părea în soare-nvăluită.
40 “O, voi, fugari din bezna veşnic groasă
pe rîu în sus, au cine sînteţi oare?”,
grăi, clătindu-şi barba cuvioasă.
43 “Ce călăuză sau ce faclă-n stare
fu să vă smulgă nopţii-ntunecate
ce-i peste iad în veci stăpînitoare?
46 Să fie astfel legile-ncălcate?
Sau rîndui mai nou cerescul sfat
să-mi vină-aici şi suflete damnate?”.
49 De domnul meu atuncea îndrumat,
prin vorbe şi prin semne, a mă-nchina,
genunchi şi gene eu mi-am fost plecat.
52 „Nu-i voia mea“, porni răspuns a da,
“ci-o doamnă mă rugă, din cer venită,
să-l însoţesc pe-acesta-n calea sa.
55 Dar ştire dacă vrei mai desluşită
să-ţi dăm de rostul ce ne mînă-aci,
e voii tale voia mea smerită.
58 Seara din urmă acesta nu-şi trăi,
dar fu-n sminteala lui de ea aproape
şi să şi-o vadă prea puţin lipsi.
61 Precum spusei, eu să-l ajut să scape
am fost trimis, şi de vreo altă cale
decît aceasta - vorbă nici nu-ncape.
64 L-am dus să vadă a chinurilor vale
şi-acum stau gata să-i arăt pe cei
ce-n truda lor supuşi sînt pazei tale.
67 M-aş prea lungi să-ţi spun cum îl dusei;
spre-a te-auzi şi-a te vedea pe tine
eu nu-l aduc fără ceresc temei.
70 Se cade deci să îl întîmpini bine:
el cată libertatea, scumpă foarte
cui s-a jertfit de dragul ei pe sine.
73 Tu-o ştii, căci pentru ea senin la moarte
ai mers, lăsînd în Utica veşmîntul
menit lumina de apoi s-o poarte.
76 Eternei legi noi nu-i ştirbim cuvîntul:
acesta-i viu, lui Minos rob nu-s eu,
căci ţin de locul unde văzu-ncîntu-l
79 şi caştii Marciei ochi, ce-ţi cer mereu,
o, suflet nobil, s-o socoţi a ta;
de dragul ei hotarele-ţi nu-i greu
82 să-ngădui toate şapte-a le umbla,
iar noi de mila-ţi o să-i dăm de ştire,
de-i demn în iad pe nume-a te chema”.
85 “De Marcia mea asemenea iubire
pe lume-aveam”, grai acela-ndată,
“c-orice-mi cerea duceam la împlinire.
88 Ci-acum, cînd peste apa blestemată
are sălaş, e-o lege ce mă ţine,
de-acolo scos, s-o mai ascult vreodată.
91 Dar dacă-o doamnă, precum spui, pe tine
din cer te-ndrumă, restu-i de prisos:
poruncă-i ruga ce prin dînsa vine.
94 Deci du-te, iar acestuia de folos
cu brîu de stuf să îl incingi i-ar fi
şi faţa să i-o speli de fumul gros,
97 căci nu se cade văzul a-i umbri
nimic impur cînd s-o-ntîlni pe cale
cu-naltul sol din rai trimis aci.
100 Acest ostrov, jur-împrejur, devale,
acolo unde valul mării-l bate,
e plin de stuf crescut din mîlul moale.
103 Asemeni lui pe-acolo nu mai poate
nimic ce frunze sau tulpină are
să ţină piept talazurilor toate.
106 Nu reveniţi pe-aici după plecare;
iar soarele, ieşindu-vă-nainte,
o să v-arate buna-n sus cărare”.
109 Pieri apoi, iar eu, fără cuvinte,
mă ridicai, spre domnul meu trăgînd
şi-n ochii lui uitîndu-mă cuminte.
112 Iar el: “Urmează-mi paşii rînd pe rînd:
ne-ntoarcem îndărăt, că-n jos scoboară
de-aicea plaiul, către maluri dînd”.
115 Vedeam în zări cum aurora clară
înfrînge-a nopţii ultimă suflare
şi prinde-n sclipăt marea să tresară.
118 Băteam de zor pustiile hotare,
precum acel ce drumu-l rătăceşte
şi, pîn’ să-l afle, mersu-n van îi pare.
121 Şi-ajunşi în loc pe unde războieşte
a soarelui arşită multa rouă,
dar prea puţin prin boare o răzbeşte,
124 maestru-ntinse mîinile-amîndouă
în ierburile crude, cu blîndeţe;
iar eu, ce pricepui lucrarea-i nouă,
127 plecai obrajii plînsei mele feţe,
ce dobîndiră vechea lor culoare,
scăpînd de neagra iadului tristeţe.
130 Apoi, păşind pe plaja goală care
nicicînd văzu din larg sosit aci
vreun om să facă drumu-ntors în stare,
133 mă-ncinse el, cum altul rîndui:
şi – o, minune! – din tulpina-aleasă
îndată prinse-o alta-a odrăsli,
136 chiar de-unde frîntă fu spre-a fi culeasă.

Note şi comentarii la Cîntul I

Versurile 4-6: “A doua împărăţie” din lumea de dincolo este, după concepţia catolică, Purgatoriul (din lat. purgo,-are, “a curăţa, a curăţi, a purifica”; cf. şi purgatio, “curăţire, purificare; ispăşire”, subst. purgator sau adj. purgatorius, “curăţitor, purificator”, dar şi purgatus, “curat, curăţit, purificat; scuzat, disculpat”), unde sufletele – mai putin păcătoase decît cele din Infern, şi deci pasibile de iertarea divină – se curăţesc în felurite chipuri, spre a accede cîndva în Paradis.
Versul 7: În traducere literală: Dar aici moarta poezie învie. Pare că poezia revine la viaţă după experienţa infernală a morţii fără întoarcere (ruptura definitivă de harul divin). Poetul simte nevoia unui registru stilistic mai înalt, potrivit cu noua “materie” pe care o tratează.
Versul 8: Muzele păgîne sînt invocate cu atributul creştin al sfinţeniei (cf. şi Purg., XXIX, 37, unde le califică drept sacrosante). Încreştinarea elementelor păgîne este frecventă în Divina Comedie, nu în sensul dogmatic al teologiei, ci doar în sensul simbolic al artei. Esenţială rămîne aici ideea că inspiraţia vine de sus, harul prevalînd asupra talentului.
Versul 9 şi urm.: Calliope (etimologic: “cea cu voce frumoasă”) este muza poeziei epice. Episodul mitologic la care face aluzie poetul – Pieridele (cele nouă fiice ale regelui Pieros al Tesaliei, purtînd fiecare numele unei muze) s-au semeţit să le provoace la întrecere pe adevăratele Muze, pierzînd şi fiind prefăcute de Apollo în gaiţe – se regăseşte la Ovidiu (Metam., V, 338 si urm.).
Versul 13: În orig.: Dolce color d’oriental zaffiro – albastrul celest, simbolizînd speranţa. O specie a safirului se numea “orientală”, provenind din părţile Mediei.
Versul 19: “Luceafărul de dimineaţă”, ce poartă numele clasic al zeiţei iubirii, Venus. Cf. şi Conv., II, 6: Ragionevole è credere che li movitori del cielo di Venere siano li Troni; li quali, naturati dell’amore del Santo Spirito, fanno la loro operazione connaturale ad esso, cioè lo movimento di quello cielo pieno d’amore; dal quale prende la forma del detto cielo uno ardore virtuoso, per lo quale le anime di quaggiù s’accendono ad amare secondo la loro disposizione.
Versul 21: Constelatia Peştilor apare în conjuncţie cu Venus. Avem deci o alegorie astronomică a dimineţii (ceasul dintre 4 şi 5).
Versul 23 şi urm.: Constelaţie imaginară, simbolizînd strălucirea celor patru virtuţi cardinale: înţelepciunea, dreptatea, bărbăţia (îmbinare de putere şi curaj) şi cumpătarea. Identificarea cu Crucea Sudului (cele mai strălucitoare patru stele din Constelaţia Centaurului) a fost demult contestată, căci aceasta nu era necunoscută lumii medievale. Trebuie reamintit că Dante a ieşit din Infern în emisfera australă/sudică/meridională (după credinţa vremii, nelocuită şi acoperită de ape), în al cărei centru el plasează muntele Purgatoriului, ce poartă în creştet Paradisul terestru, de unde au fost alungaţi protopărinţii – Adam şi Eva – ca urmare a păcatului originar. Prin urmare, numai ei, primii oameni, au putut contempla înainte de cădere (cînd fu innocente l’umana radice – Purg., XXVII, 142) cele patru stele, adică plinătatea virtuţii. Omenirea post-edenică e văduvită de vederea lor, locuind emisfera opusă, ce se identifică totdeodată cu lumea “oarbă” a păcatului.
Versul 31 şi urm.: Dante îl prezintă pe Cato, martir al libertăţii potrivnic lui Cezar, ca paznic al Purgatoriului (muntele libertăţii/eliberării, căci acolo sufletele scapă de robia păcatului). Deşi este vorba de Cato cel Tînăr din Utica (Marcus Porcius Cato), mort la nici 50 de ani (95-46 i. Hr.), Dante îi atribuie înfăţişarea unui personaj venerabil. De observat că poetul nu considera păcat sinuciderea lui Cato, săvîrşită în numele unui principiu nobil (idealul libertăţii), contrazicîndu-l în această privinţă pe Fericitul Augustin (De civitate Dei, I, 23) şi urmîndu-i pe anticii Vergiliu (En., VIII, 670) şi Lucan (Fars., II, 373 şi urm.). Se înţelege că iniţial Cato s-a aflat în Infern, dar nu la un loc cu sinucigaşii (adică în al doilea brîu din cercul al şaptelea), ci în Limb (alături de soţia sa, Marcia), fiind scos de acolo şi însărcinat cu paza Purgatoriului la descinderea lui Hristos.
Versurile 37-39: Faţa virtuosului Cato străluceşte de lumina celor patru stele ce simbolizează virtuţile cardinale (vezi mai sus).
Versul 41: “pe rîu în sus…” (în orig., versul 40: contro al cieco fiume, “în susul rîului întunecat”) – cei doi urmaseră firul de apă (Cocitul, după unii, Lethe, după alţii) menţionat în Inf., XXXIV, 130 şi urm.
Versurile 58-60: Dante nu murise, dar fusese foarte aproape de moartea în păcat.
Versurile 62-63: Nu era altă cale mai bună de izbăvire pentru Dante, de vreme ce aceasta îi fusese dată de sus.
Versul 66: Truda de a se curăţi de păcatele săvîrşite în viaţă.
Versurile 74-75: “Veşmîntul” cu pricina este trupul, hărăzit, la învierea obştească, să fie “trup de slavă” (iluminat, transfigurat, spiritualizat).
Versul 71 şi urm.: Vergiliu caută să-l sensibilizeze pe Cato prin invocarea valorii supreme în care acesta crezuse şi pentru care îşi dăduse viaţa: libertatea fiinţei umane (văzută aici din perspectiva mai complexa a creştinismului).
Versurile 77-78: Lui Vergiliu îi este dat să stea în Limb, anticameră a Infernului nesupusă puterii lui Minos, distribuitorul demonic al pedepselor infernale.
Versus 79: Marcia, fiică a consulului Lucius Marcius Phillipus, a fost soţia lui Cato, apoi a oratorului Quintus Hortensius. După moartea acestuia din urmă, ea s-a reîntors la Cato, pe care pare a-l fi iubit statornic, dincolo de conjuncturi. Lucan (Fars., II, 341-344) îi atribuie următoarele cuvinte (la care se va fi gîndit şi Dante în context): Da foedera prisci inlibata tori, da tantum nomen inane conubii, liceat tumulo scripsisse “Catonis Marcia”… (“Redă-mi legămîntul vechiului cămin, redă-mi fie şi numai simplul nume al căsniciei, ca pe mormîntul meu să poată sta scris: «Marcia lui Cato»…”). Acelaşi loc este evocat de Dante şi în Conv., IV, 28: Dammi li patti degli antichi letti, dammi lo nome solo del maritaggio, dammi almeno che io in questa tanta vita sia chiamata tua.
Versul 82: Cele şapte brîuri ale Purgatoriului.
Versul 88: Dincolo de Aheron.
Versurile 94-96: Dante are nevoie de o purificare după contactul cu realităţile infernale. “Brîul de stuf” (în orig.: d’un giunco schietto, “din papură netedă”) este interpretat de cei mai mulţi ca simbol al umilinţei (condiţie sine qua non a adevăratei pocăinţe).
Versul 99: Îngerul din cîntul următor.
Versurile 130-132: Din Inf. XXIV, 127-142 ştim că Ulise ajunsese pînă în apropiere, dar pierise în valuri, sub rafalele de vînt iscate din senin. Că Dante a ţinut anume să îndrepte gîndul cititorului spre acest episod anterior se vede şi din faptul că reia întocmai, în versul imediat următor, sintagma “cum altul rîndui” (în orig.: com’altrui piacque) din Inf., XXVI, 141 (acolo era vorba de Dumnezeu Însuşi, aici este vorba de Cato, împuternicitul lui Dumnezeu). Unii au tîlcuit paralelismul în sensul că trufaşul Ulise a pierit acolo prin voinţa divină, în vreme ce smeritul Dante, prin aceeaşi voinţă, triumfă şi merge mai departe.
Versul 133: Cu “brîul de stuf”, după indicaţia lui Cato, receptată ca imperativ sacru.
Versurile 134-136: După Francesco da Buti (urmat de mulţi alţii), ideea ar fi că virtutea se împarte, dar nu se consumă. Harul divin are putere regeneratoare asupra a tot ceea ce intră în iconomia sa.

Cintul II

Aflaţi pe insula pe care se înalţă Muntele Purgatoriului, Dante şi Vergiliu văd venind pe apele întunecate, pe cînd se crapă de ziuă (a se vedea greoaia alegorie astronomică de începutul cîntului), un sol ceresc: este îngerul care aduce, peste mare (după o veche legendă locală: de la gura Tibrului), sufletele în Purgatoriu, într-o luntre uşoară, străbătînd apele fără să se afunde deloc în valuri. Printre sufletele nou sosite (între care unele beneficiază de indulgenţele papale din anul 1300, căci altminteri ar fi ajuns în infern, cum dau de înţeles versurile 94-105), Dante îl recunoaşte pe bunul său prieten, muzicianul Casella, cu care stă de vorbă şi pe care îl înduplecă să-i aline, ca pe vremuri, sufletul cu o cîntare. Cîntecul lui Casella (Amor che nella mente mi ragiona) îi vrăjeşte pe toţi cei de faţă, făcîndu-i să uite rostul prezenţei lor acolo, stare curmată de intervenţia „moşului” Cato (prezentat în cîntul anterior), care-i dojeneşte cu asprime, îndemnîndu-i să-şi urmeze drumul expiator.

1 Soarele-ajuns era în acea zare
al cărei cerc meridian zenitul
deasupra Rusalimului şi-l are;
4 iar noaptea, cui îi e-n răspăr rotitul,
ieşea din Gange cu Balanţa gata
să-i lunece din mîini cu răsăritul;
7 încît, pe unde stam, împurpurata
ori dalba Aurorei frumuseţi
se gălbejea, dînd vremii scurse plata.
10 Noi tot de-a lungul ţărmului drumeţi,
ne-asemănam cu cei ce calea-şi cată,
grăbiţi în gînd, însă la pas înceţi.
13 Şi iată că, precum în zori şi-arată
prin ceturi Marte sclipătul de jar
spre-apus în jos, pe marea-ntunecată,
16 la fel mi se ivi – vedea-o-aş iar! –
din larguri o lumină iute foarte,
de n-am de-un zbor aidoma habar.
19 O clipă doar uitîndu-mă-ntr-o parte,
spre-a-l iscodi pe domnul meu, şi ea
crescu şi prinse foc mai viu să poarte.
22 De-a dreapta şi de-a stînga-i se vădea
nu ştiu ce alb, iar tot înaintînd,
alt alb şi dedesubt se desluşea.
25 Maestrul meu tăcut-a pînă cînd
din primul alb arípi s-au lămurit,
şi-atunci, cine-i luntraşul cunoscînd,
28 strigă: „Genunchii pleacă-ţi-i smerit!
E îngerul lui Dumnezeu: te-nchină,
căci soli ca el mai ai de întîlnit!
31 Vezi cum nevoie n-are ca să vină,
ca oamenii, de vîsle şi vîntrele,
ci are-arípi ce pînă hăt să-l ţină.
34 Vezi cît de drepte-n sus îl poartă ele
şi ia văzduhu-n veşnicele-i pene,
ce nu se trec, ca muritoarea piele”.
37 Şi cum venea cu-arípi nepămîntene
divinul zburător tot mai aproape,
orbit plecat-am ale mele gene,
40 la mal abia zărindu-l pe sub pleoape
cum trase zvelta-i luntre ne-ntrecută,
ce nicidecum nu se-afundase-n ape.
43 La pupă sta, cu faţa străbătută
de har, vîslaşul slavei, şi cu el
ducea în luntre duhuri peste-o sută.
46 „Cînd din Egipt ieşit-a Israel”,
cîntau acelea toate într-un glas,
urmînd cuvîntul psalmului cu zel.
49 Cruce făcînd asupra lor, s-au tras
buluc pe ţărm, iar el, cum şi venise,
cu zor spre cer de-acolo s-a retras.
52 Mulţimea ce străină se trezise
pe-acel meleag, buimacă-n jur privea,
ca unul ce-ar vedea ce nu gîndise.
55 De pretutindeni ziua o-mpungea
arzîndul soare cu-ale lui săgeţi,
de care Capricornu-n zări fugea,
58 cînd cei rămaşi pe-acel liman răzleţi
spre noi cătară, aşa grăind: „De ştiţi
spre munte drumul, daţi-ne poveţi!”.
61 Virgil răspunse: „Voi vă-nchipuiţi
că poate locul noi îl ştim mai bine,
dar, ca şi voi, de-abia sîntem sosiţi,
64 pe-o altă cale,-n care nu puţine
ne fură încercările, şi grele,
încît e-o joacă să-nfruntăm ce vine”.
67 Ghicind atuncea duhurile-acele,
din răsuflarea mea, că viu m-aţin,
mult se mirară şi păliră ele.
70 Şi cum pe-un sol cu creanga de măslin
năvală dau cei dornici veşti s-audă,
iar de-s striviţi, le pasă prea puţin,
73 la fel în juru-mi se-mbulzi zăludă
acea de duhuri fericite gloată,
uitînd de curăţirea lor prin trudă.
76 Văzui pe unu-naintînd deodată
şi-aşa pornit să-mi dea îmbrăţişare
că ghes simţii să fac la fel îndată.
79 O, umbre vane, simplă arătare!
Trei dăţi la rînd cercai să-l strîng în braţă,
doar pieptul meu simţindu-l în strînsoare!
82 Uimirea, cred, mi se vădea pe faţă,
căci umbra cu-n surîs s-a fost retras;
dar eu, urmînd-o, mi-am făcut-o soaţă.
85 Blajin îmi zise-n pace să o las:
şi-atunci am cunoscut ce duh era,
cerşind să facem, spre-a vorbi, popas.
88 Răspunsu-mi-a: „Cum drag m-ai fost cîndva,
cînd trup aveam, şi-acum tot drag îmi pici:
de-aceea stau; dar zi-mi de calea ta!”.
91 „Casella-al meu, spre-a mă întoarce aici,
cînd scris mi-o fi, fac calea mea de-acum;
dar tu de-ntîrzierea ta să-mi zici!”.
94 Iar el: „Nedreptăţit n-am fost nicicum
de cel ce ia cînd şi pe cine-i place
s-a tot codit să-ngăduie-acest drum,
97 căci voia lui cu rost de sus se face:
dar de trei luni îi ia pe cîţi se-mbie
să vină-aici, şi cu deplină pace.
100 Aşa-mi fu dat, pe-al mării mal, şi mie,
ce zăboveam la-a Tibrului vărsare,
să plec cu el spre-această-mpărăţie.
103 Acum, în zbor, spre gura aceea-şi are

tot zorul, unde iar şi iar se-adună
cîţi de-Aheron au dobîndit scăpare”.
106 Şi eu: „De nici o lege mintea bună
şi dulcea ta cîntare nu-ngrădeşte,
ce-n lume m-alina s-aud cum sună,
109 te-ndură iar şi duhu-mi odihneşte,
căci tot umblînd pribeag pe-aici cu mine,
de multa osteneală pătimeşte!”.
112 „Iubirea care sfat în mintea-mi ţine”,
să cînte-atunci cu dulce glas porni,
şi-acea dulceaţă încă-o simt în mine.
115 Maestrul, eu şi cît norod veni
cu el în luntre l-ascultam vrăjiţi,
orice alt gînd părînd a ne fugi.
118 Şi cum şedeam acolo-ncremeniţi,
sorbindu-i cîntul, moşul cuvios
strigă spre noi: „Ce staţi şi leneviţi,
121 voi, suflete uituce de folos?
Grăbiţi spre munte şi-acea coajă care
de Domnul vă desparte – daţi-o jos!”.
124 Cum e cînd vin hulubii la mîncare,
de ciugulesc grăunţe sau neghină
şi par neţanţoşi şi-n tihnită stare,
127 dar de se-ntîmplă vreun duşman să vină,
îşi lasă iute hrana nemîncată,
căci altă grijă nu le dă hodină,
130 aşa văzui şi eu sărmana gloată
cum lasă cîntul şi spre coastă-apucă,
asemeni celui ce năuc dă roată.
134 Şi-n pripă fu atunci şi-a noastră ducă.

Cîntul III

Porniţi spre munte, Dante şi Vergiliu (care nu mai are siguranţa din Infern, căci Purgatoriul nu-l mai străbătuse înainte) sînt descumpăniţi de asprimea locurilor. O clipă, lui Dante, care nu-şi zăreşte decît propria umbră proiectată pe pămînt, i se face teamă că a fost părăsit, dar Vergiliu îi dă din nou curaj şi-i vorbeşte despre diferenţa dintre trupurile vii şi înfăţişările lor spectrale, accentuînd pe faptul că tainele lui Dumnezeu şi ale lumii de dincolo nu pot fi înţelese pînă la capăt de mintea omenească, sfătuită a se mulţumi cu constatatrea efectelor (conform scolasticii medievale, există o cunoaştere a posteriori, a cauzei prin efect, numită demonstratio propter quid, şi una a priori, a efectului prin cauză, numită demonstratio propter quia). În timp ce bîjbîie pe la poalele muntelui, zăresc un pîlc de duhuri şi le cer îndrumare. Acestea sînt tulburate de faptul că Dante era viu, dar acceptă să-i ajute. Poetul florentin stă de vorbă cu Manfredi, fiul natural al lui Frederic II şi al Biancăi Lancia, mort în bătălia de la Benevento (1266), nepot al împărătesei Constanţa şi tată al unei fiice cu acelaşi nume, căreia îl roagă pe Dante să-i spună, la întoarcerea în lume, că tatăl ei, deşi excomunicat de Biserică, se află în Purgatoriu şi are mare nevoie de rugăciunile celor încă în viaţă.

1 Deşi pe cîmp acea zorită gloată
se-mprăştié spre muntele în care
ne cercetează sfînta judecată,
4 de domnul bun eu mă lipii mai tare,
căci fără el au cum aş fi răzbit
şi cine-n sus mi-ar fi deschis cărare?
7 Dar el părea de cuget dojenit:
o, suflet pur şi demn, ce dram de vină
te poate chinui aşa cumplit?!
10 De cum simţii că-n pasu-i se-mpuţină
pripa ce-oricărui gest nobleţea-i fură,
ieşi mai mult şi mintea-mi la lumină,
13 rîvnind mai larga gîndului măsură,
şi faţa-mi ridicai spre culmea care
spre cer se despuia de marea-azură.
16 Simţeam arzîndu-mi soarele-n spinare,
dar dinaintea-mi razele-şi frîngea,
că-i sta zăgaz fiinţa-mi muritoare.
19 Cătă-ntr-o parte-atunci privirea mea,
speriat că-n urmă nimeni nu mai vine,
de vreme ce doar umbra-mi se vedea.
22 „De ce te îndoieşti?”, grăi, spre mine
întors cu faţa, cel trimis de sus:
„Nu crezi că te petrec şi că-s cu tine?
25 E seară acolo unde-n groapă-i pus
lumescul trup ce l-am purtat odată,
din Brindis luat şi-n Neapole adus.
28 Ci-acum, că umbra-mi nu se mai arată,
nu te mira, cum nu te miri că poate
din cer în cer lumina să răzbată.
31 Acestor corpuri Cel Deplin în toate
le dă să-ndure, s-ardă, să îngheţe,
dar nu ştim cum, că-s taine ferecate.
34 E-o nebunie-a minţii prea-ndrăzneţe
să spere a pătrunde-n veşnicia
fiinţei celei una în trei feţe.
37 Voi, oameni, mulţumiţi-vă cu quia,
că-nvederate toate de v-ar fi,
să nască nu mai trebuia Maria;
40 văzut-aţi mulţi ce fără roade vii
cătară a-şi stîmpăra al minţii zel,
ce dat le fu pe veci a-i chinui:
43 vorbesc de Platon şi de-Aristotel,
şi de atîţia alţii...” – şi-a lui frunte
lăsînd-o-n jos, se-nchise mut în el.
46 Ajunşi de-acum la poala-acelui munte,
atît de-abruptă stînca îmi părea
încît în van piciorul sta s-o-nfrunte.
49 O scară lină e pe lîngă ea
la Lerici şi Turbia chiar coasta
de munte cea mai goală şi mai rea.
52 „Mai ştiu şi eu pe unde stînca asta
mai lesne-ar fi, de aripi n-ai, s-o sui?!”,
grăi Virgil, privind din loc năpasta.
55 Şi-n timp ce el părea că-n mintea lui
tot cumpănea, cu genele plecate,
iar eu cătam spre muntele silhui,
58 zării un pîlc de umbre înşirate
venind domol din stînga şi cu greu,
de nu ştiam: mă-nşel sau am dreptate...
61 „Maestre, ia priveşte!”, zis-am eu.
„Se-arată cine calea să ne-o spună,
ce nu poţi singur s-o cunoşti mereu”.
64 Privi atunci şi cu nădejde bună
răspunse: „Hai spre ei, că umblă-agale;
iar tu, fiu drag, din îndoieli te-adună!”.
67 Le-am fost ieşit cu paşi vreo mie-n cale
şi-atunci cînd ne aflam nu mai departe
decît s-arunci cu piatra-n ei din vale,
70 se strînse pîlcul cel trecut prin moarte
ciopor în gura rîpei, smirnă stînd,
cum cel nesigur şade mai deoparte.
73 Şi-atunci Virgil: „O, duhuri”, zise blînd,
„alese la soroc spre-acel alin
pe care cred că-l şi gustaţi în gînd,
76 ne spuneţi unde-i muntele mai lin,
ca să putem urca spre culmea lui;
ce ştii deplin, grăbeşti să faci deplin”.
79 Cum oile din ţarc doar una-ntîi,
sau două-trei, se-ncumetă să iasă,
iar restul cată-n jos şi stau momîi,
82 şi fac ce face cea dintîi purceasă,
că stînd aceea, blînde stau şi ele,
şi fără rost în coaste i se-ndeasă,
85 la fel văzui cum fruntea cetei cele
de duhuri fericite se urni,
făcînd spre noi sfioase temenele.
88 Dar cînd fruntaşii prinseră-a zări
în dreapta mea lumina cum se curmă,
iar umbra-mi peste stînci se alungi,
91 se-opriră şi se traseră în urmă,
şi tot aşa, chiar neştiind de ce,
făcu-ndărătul lor întreaga turmă.
94 „Chiar ne-ntrebat, adeveresc că e
om viu în trup acesta ce-l vedeţi,
de-aceea-n soare umbra-şi mlădié.
97 Nu vă uimiţi, ci-ncredinţare aveţi
că nu fără a cerului putere
sînt paşii lui pe-aceste stînci drumeţi”,
100 grăi Virgil; iar umbrele-austere:
„Vă-ntoarceţi şi urmaţi-ne pe-aci”,
din mîini şi vorbe prinseră-a ne cere.
103 Şi-mi zise una: „Orişicine-ai fi,
în mers întoarce-ţi faţa ta şi cată
la mine dacă nu cumva mă ştii”.
106 Eu mă-ntorsei şi seama-i luai îndată:
era bălai, şi chipeş, şi distins,
dar avea ţeasta-n sus de ochi crăpată.
109 Cînd, stînjenit, zisei că sînt convins
că pînă-atunci nu-l mai văzusem, pieptul
şi-l dezveli, de-o rană grea cuprins.
112 „Manfredi sînt”, grăi, zîmbind, de-a dreptul,
„nepot Constanţei, marii-mpărătese,
şi-a rugă-al meu cuvînt spre tine-ndreptu-l:
115 ieşit de-aci, copilei mele-alese,
Siciliei şi-Aragonului mîndrie,
tu zi-i ce-i drept, de zvonuri să nu-i pese.
118 Cînd trupul meu străpuns a fost să fie
de două răni de moarte, mă lăsai,
plîngînd, în mîna Cui să ierte ştie.
121 Cu mari păcate eu mă-povărai,
dar sfînta Milă braţe-ntinse are
spre cel căit şi-ntors din răul trai.
124 Dacă păstorul din Cosenza care
de Clement fuse-asupra-mi asmuţit
Scriptura o citea mai cu răbdare,
127 sub stivă grea şi azi s-ar fi odihnit,
spre Benevento, unde podul gată,
bietul meu trup, în urmă azvîrlit
130 afară din regat, sub vînt şi zloată,
pe Verde-n jos, pe unde-l strămutară
cu stinse facle,-n taină-nfricoşată.
133 Dar nu-i blestemul greu ce-l aruncară
de veşnica iubire mai presus,
cît timp ne e speranţa primăvară.
136 Ce-i drept, cel din Biserică exclus,
oricît s-ar fi căit, atunci cînd moare,
să stea pe-afara acestei rîpe-i pus
139 de treizeci ori acel răstimp în care
sub anatemă fu, de nu-i scurtat
sorocul lui prin rugi mijlocitoare.
142 Vezi dar cît aş fi eu de-ajutorat
să-i dai Constanţei mele dragi de veste
cum m-ai văzut şi ce-am de îndurat;
145 căci mană ruga celor vii ne este.

În româneşte de
Răzvan CODRESCU

(Versiuni provizorii, nepublicate în volum şi numai parţial adnotate)