Blogul lui Răzvan Codrescu

Răzvan Codrescu: poet, traducător şi eseist de orientare tradiţionalistă, promotor al principiilor şi idealurilor dreptei creştine, fără să fi fost membru al vreunui partid politic nici înainte şi nici după 1989, a debutat publicistic în 1985, cu eseul "Don Quijote şi Prinţul Mîşkin" (în revista "Luceafărul", an XXVIII, nr. 39, p. 8), şi editorial în 1997, cu volumul de eseuri "Spiritul dreptei. Între tradiţie şi actualitate" (Editura Anastasia, Bucureşti).

sâmbătă, noiembrie 30, 2013

MEMORIA DREPTEI: ILIE TUDOR

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

LA PITEŞTI A APĂRUT,

SUB EGIDA FUNDAŢIEI

SFINŢII ÎNCHISORILOR:

Ilie Tudor. Un an lîngă Căpitan. Amintiri sfinte din lumea legionară,

ediţia a V-a, revăzută şi adăugită, cu o prefaţă de Răzvan Codrescu,

Fundaţia Sfinţii Închisorilor, Piteşti, 2013, 253pp.+ 12 planşe foto

("Ilie Tudor – o biografie în imagini", parţial color)

Fundaţia Sfinţii Închisorilor din Piteşti a reeditat în această toamnă – cînd se împlinesc, pe 30 noiembrie, 75 de ani de la asasinarea lui Corneliu Codreanu – cartea de amintiri a nonagenarului Ilie Tudor (nimeni altul decît tatăl rapsodului Tudor Gheorghe). Semnalînd apariţia noii ediţii, postez aici (cu ortografia curentă a blogului), spre lămurirea cititorilor interesaţi, "Nota asupra ediţiei" şi două capitole din carte: unul din prima parte, "Vînt de seară" (este, de fapt, titlul unei romanţe pe versuri de Radu Gyr, astăzi aproape uitate, pe care autorul şi-o aminteşte cîntată într-un amurg, pe malul mării, de Corneliu Codreanu, Ion Banea şi Nicoleta Nicolescu, acompaniaţi la vioară de prinţul Alecu Cantacuzino – patru oameni cîntîndu-şi parcă, fără să ştie, propriul recviem, căci, în decurs de un an, aveau să fie asasinaţi cu toţii!), şi altul – "La izolare cu părintele Stăniloae" – din partea a doua (l-am ales pentru că ne aflăm în Anul Stăniloae, iar despre anii de închisoare ai părintelui – 1958-1963 – publicul larg ştie prea puţine). Cei ce vor avea curiozitatea şi bunăvoinţa să-şi cumpere cartea vor afla, în prefaţa mea de acolo, mai multe amănunte despre autor şi contextul istoric al tinereţii sale. Lansarea va avea loc luni 9 decembrie a. c., la Bucureşti (Sala Dalles), de la ora 18.00, în prezenţa autorului. (R. C.)

Autorul cărţii, la masa de lucru

NOTĂ ASUPRA EDIŢIEI

Cartea de memorii a d-lui Ilie Tudor (n. 3 martie 1923, la Podari-Dolj) apare acum în a cincea ediţie, revizuită şi substanţial adăugită. Grija retipăririi şi-a asumat-o Fundaţia Sfinţii Închisorilor, în speţă d-ra Maria Axinte, ca şi în cazul cărţii d-lui Nicolae Purcărea (leat cu "nea Ilie", camarad de crez, luptă şi suferinţă), Urlă haita [1]... Piteşti, Canal, Gherla, Jilava, Aiud, apărută în 2012 şi prefaţată de d-na Aspazia Oţel Petrescu.

Povestea cărţii este una destul de sinuoasă [2]. Un an lîngă Căpitan a apărut prima oară în 1994, conţinînd doar amintirile strict legate de Corneliu Z. Codreanu. Sub acelaşi titlu (şi cu subtitlul Amintiri sfinte din lumea legionară), textul s-a reeditat în 2000 (prefaţă: George Popescu), 2007 (prefaţă: Radu Popescu) şi 2009 (cuvînt înainte: Aristide Lefa [3]; prefaţă: Simona Niculescu [4]). În 2003 apărea şi De sub tăvălug. Amintiri din temniţele României îngenuncheate (prefaţă: Jean Băileşteanu), cu însemnările despre anii de detenţie (autorul a fost deţinut politic între 1958 şi 1964). Ediţia din 2009 (Ed. Autograf MJM), care, conform paginii de titlu, se considera a treia (deşi în realitate era a patra), reunea între copertele ei atît Un an lîngă Căpitan (ce a dat şi titlul generic al volumului), ca primă parte (intitulată "Înainte"), cît şi memoriile din detenţie, ca parte a doua (intitulată: "Apoi"), cele două părţi fiind precedate de un cuvînt al autorului ("Cuvîntul meu"). Toate aceste ediţii au fost, din păcate, modeste şi stîngace sub aspect editorial, unele apărînd chiar fără consultarea şi acordul autorului.

Ediţia de faţă – a cincea – păstrează, la indicaţia autorului, titlul şi structura celei din 2009, căreia îi adaugă însă o nouă secţiune (Addenda), în care sînt incluse două texte inedite cu caracter literar (unul în proză, intitulat în cele din urmă de autor "Cu capul pe genunchii Domnului"; altul în versuri/distihuri, întitulat editorial "Cugetări lirice"). Noile texte, deşi conţin referiri răzleţe la tinereţea legionară sau la experienţa penitenciară a autorului, sînt de altă factură decît memoriile propriu-zise şi trebuie judecate în consecinţă, ca tentative tîrzii de lirism estetizant, cu savori de limbă şi stil care aduc aminte, mutatis mutandis, de scriitura unui Fănuş Neagu (mergînd pînă la "beţia" metaforică a "zicerii", sub semnul unei gratuităţi artistice care lasă în suspensie planul strict memorialistic).

Interesul predilect al volumului îl constituie, desigur, primele două părţi, cu amintirile din adolescenţă (1937-38, tangenţial şi 1940) şi apoi din anii de recluziune (mai ales de la Aiud şi Salcia). "Taina" originară şi fundatoare a întregii existenţe a autorului rămîne însă întîlnirea sa cu Codreanu şi cu lumea legionară, fapt ce explică şi îndreptăţeşte titlul şi subtitlul cărţii, căci experienţa penitenciară de mai tîrziu stă între aceleaşi linii de forţă ale crezului şi conduitei legionare (Frăţiile de Cruce), în afara cărora nici n-ar putea fi cu adevărat înţeleasă.

S-au îndreptat aici multe erori sau inconsecvenţe strecurate şi perpetuate în ediţiile anterioare, ceea ce face lectura mai lesnicioasă şi, sperăm, mai atrăgătoare pentru tînărul cititor de azi şi de mîine, la care autorul – acum nonagenar – se va fi gîndit cu predilecţie. Textele sînt sprijinite şi de un material fotografic consistent, chiar dacă nu întotdeauna şi de calitatea pe care ne-am fi dorit-o. Rămîne destul loc de îmbunătăţiri şi pentru eventualele ediţii viitoare.

Chiar dacă nu au fost tocmai exemple de profesionalism editorial, se cuvine a le mulţumi totuşi tuturor celor care, de-a lungul a aproape două decenii, s-au implicat în editarea, prefaţarea şi mediatizarea acestor amintiri, ce ocupă deja un loc de frunte în ansamblul literaturii legionare şi al literaturii închisorilor, prin puritatea sufletească şi prin darul scriitoricesc al autorului.

R. C.

[1] Să remarcăm, în treacăt, că şi în memoriile d-lui Ilie Tudor există un capitol intitulat "Urlă duşmanii". "Urletul" îndrăcit al duşmanilor Legiunii, întins peste trei dictaturi (carlistă, antonesciană şi comunistă), cu ecouri pînă azi (cînd "urlătorii" se vor paznici "democratici" ai "corectitudinii politice", "globalizării" şi "Noii Ordini Mondiale", pe linia antinaţională şi anticreştină a stîngismului masonic şi a idiosincraziilor evreieşti), aduce aminte de "răcnetul" drăcesc la care făcea referire Sf. Ap. Petru: "Fiţi treji, privegheaţi! Potrivnicul vostru, diavolul, umblă răcnind ca un leu, căutînd pe cine să înghită, căruia [să-i] staţi împotrivă, tari în credinţă, ştiind că aceleaşi suferinţe le îndură şi fraţii voştri în lume" (I Petru 5, 8-9; subl. n.).

[2] Încerc s-o refac aici, dar nu sînt sigur că nu mi-a scăpat ceva. Nici autorului însuşi, cu care m-am consultat, lucrurile nu-i sînt mai clare.

[3] Iată cîteva spicuiri din cuvîntul regretatului A. Lefa (la rîndul său fost deţinut politic şi figură marcantă a luptei anticomuniste): "La 14 ani, preotul satului, Dan Mihăilescu (mort în închisoarea de la Aiud), l-a trimis «copil de prăvălie» la o cooperativă legionară, gest de caritate faţă de un copil sărac. Astfel a început să se depene o viaţă deloc banală, pe care o prezină cu toată sinceritatea şi cu deosebit talent. Merit cu atît mai mare cu cît diplomele şi doctoratele universităţilor nu i-au fost accesibile. [...] Aceeaşi sinceritate şi talentul de povestitor însoţesc şi conving despre tot ce a pătimit pînă la eliberarea din 1964".

[4] Prefaţatoarea din 2009, din perspectiva altei generaţii, scria: "Nicicînd România nu a fost atît de strivită – spiritual şi fizic – decît după ocupaţia comunistă. Chinurile descrise de către Ilie Tudor în a doua parte a cărţii pot lămuri chiar şi copiii neştiutori, cei ce acum banalizează drama noastră şi poartă tricouri cu Ceauşescu. Un pasaj din cîntecul fiului său, Tudor Gheorghe, Vin colindătorii, pune în mod dureros întrebarea în numele martirilor români: «Mută-i întrebarea ce răsună-afară:/ Am murit degeaba? Ce-aţi făcut din ţară?». La fel de dureros şi premonitoriu este pasajul din acelaşi cîntec: «Dacă stau la poartă şi nu zic nimica,/Domnilor de astăzi, să v-apuce frica!»".

Două capitole din cartea d-lui Ilie Tudor:

Poetul Radu Gyr

(fotografie alb-negru, prelucrată color)

VÎNT DE SEARĂ

Începutul toamnei se făcea simţit cu fiecare zi ce trecea. Frunzele celor cinci salcîmi din faţa grădinii noastre din Carmen Sylva începuseră să prindă culoarea pală a sfîrşitului existenţei lor din vara ce trecuse.

Era pe la chindie. Pregătisem localul în vederea sosirii clienţilor, ce începuseră să se rărească, căci se apropia închiderea sezonului. În mîini cu vreo şase coşuleţe goale de nuiele împletite, venea spre noi Nicoleta. Cu faţa arsă de soare, cu părul tăiat scurt, părea o fetiţă de 15-16 ani, ceva mai răsărită ca noi. Ne-a cuprins dintr-o privire, după care:

– Prejbeanu, Tudor, Văduva, haideţi cu mine!

Ne-a dat fiecăruia cîte un coşuleţ şi am pornit după dînsa. Nu mai ştiu dacă Nicoleta era frumoasă. O văd ca ieri: o fată suplă, cu ochii mari, înaltă, mereu cu zîmbetul pe buze, niciodată stînd locului. Mie cel puţin mi se părea Ileana Cosînzeana. Nu o văzusem niciodată în pantaloni, de cînd eram în tabără. Acum purta o pereche de pantaloni închişi la culoare, un taioraş scurt, iar pe cap îşi aşezase o băsmăluţă uşoară, legată sub bărbie.

Am ieşit pe portiţa ce da spre strada mare, unde ne aşteptau comandantul legionar Alecu Cantacuzino şi dr. Ion Banea. Primul nu mai avea mîna legată de gît cu o eşarfă albă, cum îl văzusem prin iulie. Era unul dintre cei opt legionari care luptaseră în Spania; fusese rănit şi se pare că acum era vindecat; ducea în mînă o cutie de vioară, iar pe cap o băscuţă în carouri, cum purtau pe atunci tinerii din înalta societate. Am fost întîmpinaţi cu:

– Ne grăbim, Nicoleta?

– Nu, camarade comandant. Am rezolvat. După ce camioneta se descarcă, noi trecem cu barca. Avem vîslaş.

Apoi cu un zîmbet:

– Nu un oarecare!

"Vîslaşul" – dr. Banea – era unul din cei mai apropiaţi camarazi ai Căpitanului, senator legionar. Purta acum un tricou marinăresc, cu nişte braţe într-adevăr de "om al valurilor". Ne-a surîs şi am pornit spre locul unde trebuia să ajungem. Noi trei ne-am aşezat pe băncuţa dinspre vîrf. În capul celălalt, Alecu şi Nicoleta, iar la rame, bine înfipt cu picioarele în stinghia de jos, comandantul Banea. Lîngă barca cu care am plecat era una de o persoană – cea a Căpitanului, cu care trecea adesea la vie şi înapoi spre grădina restaurantului; era drumul mai scurt.

Nu era departe. Cam 7-8 sute de metri în linie dreaptă, spre Techirghiol. Nu mai ştiu a cui era via la care mergeam. Poate a prinţului Alecu Cantacuzino, sau a Legiunii, nu-mi amintesc... Ce ştiu sigur e că de multe ori Căpitanul înnopta la vie, unde era o căsuţă cu trei camere şi cu o prispă, "ca la noi". Via nu era prea mare: cam un hectar ori poate mai puţin. În faţa căsuţei era un loc viran, acoperit de iarbă verde, iar sub nucul uriaş, o masă de piatră – ca o ciupercă – cu şase scaune.

– Copii, culegem pe ales! Voi ştiţi cum se face?

Toţi trei am strîmbat cîte un zîmbet. Auzi vorbă! Nu se gîndise instructoarea noastră că venisem de la ţară şi că fiecare lăsase pe o dungă de deal un petec de "răzăchie"...

– Ce rîzi, Tudore! Nu pricepi?

Am dat din cap afirmativ. Mi-a venit în gînd, ba chiar a fost cît pe-aci să-i spun: "De-ai şti matale cîte pîrleazuri am sărit noi după ăştia timpurii şi cum ne sfîrîiau călcîiele cînd apărea ăl cu via de pe undeva!". Dar puteam să-i spun?

Aici era viţă nobilă, bine lucrată, cu spalieri de beton la patru rînduri de sîrmă şi stropită ca la carte. Dinspre mijloc se îndrepta spre noi Căpitanul, care ciugulea dintr-un ciorchine alb.

– Bine aţi venit!

– Să trăieşti, Capitane!

A întins mîna prinţului; pe doctorul Banea, care luase poziţia de drepţi, l-a lovit prieteneşte cu mîna peste braţ, zicîndu-i:

– Obosit?

– Da' de unde, Căpitane!... Oare din ce?

– Păi ai dus în spinare... cinci uriaşi.

"Uriaşii" eram noi trei, Nicoleta (care nu cred că avea 50 de kilograme) şi Alecu Cantacuzino, care, deşi era oarecum înalt, venise slab de pe front.

Am luat fiecare cîte un coşuleţ, inclusiv Căpitanul, şi am început să aşezăm în ele ciorchini frumoşi, care aveau cît mai puţine boabe uscate sau pălite (se mai întîmpla, totuşi).

– Nicoleta, tu alege tamîioasă neagră, ştiu că sînt slăbiciunea domnului general. Să nu-ţi amăgeşti "amicul"...

"Amicul" Nicoletei, bătrînul general Gh. Cantacuzino-Grănicerul, era cel care o tot şicana cu te miri ce. Avea o privire ageră, pătrunzătoare. O inteligenţă sclipitoare şi o experienţă de luptător bine cunoscută, cavaler al Ordinului Mihai Viteazul, decorat de către Regele Ferdinand cu cele mai înalte distincţii militare. Nu degeaba fusese numit de Căpitan şef al Partidului "Totul pentru Ţară".

Generalul avea un umor deosebit. Lua în tărbacă pe oricine, după vrednicia ori după scăderile celui ce intra în vizor. Barem cu Nicoleta, pe care o iubea ca pe fiica lui, nu se putea împiedica a-i găsi ceva. Cărau de obicei împreună, cu targa, pămînt la cine ştie ce trebuinţă în tabără, ori cărămizi. "Amîndoi, două nevoi!", le aruncase profesorul Ion Codreanu, tatăl Căpitanului, cînd se voiniceau să ducă o scîndură cam sănătoasă. Era un moment de muncă în tabăra de la Carmen Sylva.

– Uite cine vorbeşte! Te uiţi la fetiţa asta? Ia pune mîna!

Acesta a trecut la capătul unde era Nicoleta, săltînd cu nădejde. Generalul a plecat şi el o dată cu Nicoleta, încît profesorul Codreanu – care, ce-i drept, era încă în putere – s-a trezit singur cu greutatea... Ce atmosferă de dragoste şi de bună voie era acolo unde munceau legionarii, numai cine a văzut şi a trăit poate înţelege.

Să te ferească Dumnezeu să faci cumva aprecieri despre "forţa fizică" a inimosului general! Numai că vedeai cum îşi zburleşte barba, ridicînd din sprînceana ochiului sănătos, şi te binecuvînta cu vreo perlă de te lăsa uimit. Mai ales cu fetele, dintre care nu puţine îl zgîndăreau, nu se putea să nu găsească ceva deosebit. Talentul de descreţitor de frunţi cînd te apăsa ceasul era cunoscut. Sub masca de hîtru se ascundea un suflet uriaş, o inimă de părinte. Numai cu Căpitanul nu glumea. Cu pipa în colţul gurii, bonom, era deosebit de plăcut. Dragostea bătrînului înţelept dădea peste pahar ori de cîte ori se găsea în faţa vreunui fapt deosebit de demnitate sau vrednicie legionară. Căpitanul şi Senatul legionar îl aleseseră, cum am mai spus, şef al partidului, la a cărui conducere venise cu toată energia şi experienţa lui de luptător.

– Parcă numai dumnealui îi place tămîioasa! – răspunse după puţină vreme Nicoleta, strivind cu plăcere şi ea un bob gustos în gură.

– Avem niscaiva obligaţii, Căpitane?

– Nu le-aş zice chiar aşa. Dar strugurii noştri şi-au făcut reclamă!

Recoltarea a durat cam o oră. După ce am aşezat coşuleţele la rînd lîngă masă, ne-am spălat şi aşteptam să vină Ilarie cu camioneta.

Soarele începuse să se mărească în diametru şi să se roşească. Alecu a desfăcut cu grijă cutia şi a scos vioara, pe care a început întîi uşoare acorduri, după care, cu siguranţă şi căldură, a pornit romanţa "Vînt de seară":

În zbor trec peste mine anii,

Departe-ntre străini mă frîng,

Îmi plîng de milă măghiranii

Şi romaniţele mă plîng,

Tu, vîntule cu şoapte line,

Ce aromeşti a busuioc,

Du-mi către alte zări cu tine

Şi vis, şi dor, şi nenoroc!

Vînt de seară, vînt de seară,

Vînt hoinar de cireşar,

Du-mi tristeţea mea amară,

Vînt de seară, vînt hoinar!...

Glasul de bariton al doctorului Banea – lîngă cel al Nicoletei, delicat şi uşor, domina împrejurimea. Vioara suspina cuminte sub degetele fine ale prinţului Cantacuzino. Vocea de tenor a Căpitanului seconda cu multă sensibilitate şi echilibru formaţia încropită în fugă. Se cînta încet, reţinut. Ce frumos cînta Căpitanul! Înlemnisem cu ochii pe el, care bătea uşor tactul pe marginea mesei. Arcuşul în mîna străvezie a executantului luneca uşor, cunoscător, şi melodia ploua din belşug peste noi, duioasă, purtată parcă de un vînt de seară înţelegător, care-şi făcea de lucru prin amarul frunzelor de nuc.

Era un scurt moment de pace, atît de rar la oamenii aceştia care porniseră cu trup şi suflet într-o luptă cu fărădelegea din ţară, luptă ce avea să-i strivească pe toţi.

Frumos cînta Căpitanul! Oare din acel sfîrşit de vară din 1937, din acea înserare plină de frumuseţe, o mai fi avut vreodată ocazia să cînte? Nu cred. Era sortit să fie copleşit de tristeţe, de obidă. Bănuia, poate, că cei pe care se hotărîse să-i arate ca pe nişte gheare ale hidrei îi pregăteau ştreangul. Eşecurile şi ura contemporană îl presau, mereu mai crude, mereu mai viclene...

Vîntul de seară se alinase. Vraja încă plutea, învăluindu-ne. Eu cel puţin parcă nu mai puteam respira. Vioara s-a pornit din nou, parcă nesigură la început, după care un fior de jale strecurat în inimi, un tînguit de doină...

Geme Jilava, neagra-nchisoare...

C-a fost sortită pentru români...

Nicoleta şi-a şters ochii, iar Căpitanul privea în sus, căutînd parcă ceva printre frunzele neliniştite, oftînd. Bărbia i se mişca abia zărită, iar comandantul Banea sfărîmase între dinţi o mlădiţă de viţă şi-şi frîngea degetele.

Alecu Cantacuzino nu era numai un luptător de teama căruia ştiau multe vîrfuri ale Siguranţei, ba chiar şi Carol al II-lea începuse să se teamă. Nu era numai un prinţ de viţă, pentru care onoarea era suprema virtute, dar era, cum vedeam acum, şi un sensibil artist. Avea o frunte lată, deasupra căreia părul începuse să se rărească, iar pe obrazul lui palid fiorul viorii pare că punea peceţi de emoţie.

Vioara sensibilului interpret din seara aceea o mai fi tremurat vreo doină, vreun cîntec de jale? Nu mai ştiu...

Doctor avocat Ion Banea, umăr la umăr cu camaradul său de vis şi de luptă, Alecu Cantacuzino, avea să cadă sub rafala nemiloasă de mitralieră, printre cei treisprezece de la Rîmincu Sărat; inima, sufletul şi mintea lor îi puseseră hotărît, pînă la jertfă, în slujba crezului legionar.

Dinspre drum s-a auzit un claxon scurt: era "Căprioara", de la volanul căreia ne chema la treabă Ilarie, şoferul Căpitanului. Am adus coşuleţele pline pe platforma maşinii şi ne-am urcat şi noi.

Căpitanul şi cei doi au rămas acolo, sub mîngîierea "vîntului de seară", să pună la punct cine ştie ce probleme, şi sigur nu aşa de senine precum cele pe care le-am descris pînă aici.

Şi iată că îmi vine în minte o întîmplare care îşi are hazul ei. Întîmplarea ne-a fost povestită chiar de eroul ei, cu hazul şi harul cu care nu mulţi sînt înzestraţi. Era la o masă de prînz, la Casa Verde, şi-l aveam ca oaspete pe Radu Gyr. Avea marele poet un dar de povestitor cum rar mi-a fost dat să întîlnesc. Te vrăjea.

– Eram într-o permisie, după nişte manevre în care regimentul meu era la pămînt. Soldaţii epuizaţi, ofiţerii nu mai puţin. Colonelul – om de treabă – mi-a văzut "starea de rezistenţă" şi mi-a zis: "Sublocotenent Radu Demetrescu!". "Ordonaţi, d-le colonel!". "Acasă 5 zile! Şi să vii refăcut! Executarea!". Am făcut stînga-împrejur, răsuflînd uşurat, sub zîmbetul înţelegător al colonelului. Cu dorinţă grabnică de refacere, am intrat în prima cîrciumă, rupt de oboseală, de foame şi mai ales de sete. Nu mă aşezasem bine, că "cioroii" au şi pornit spre masa mea. Probabil că uniforma şi starea mea generală i-a îndreptat spre mine. Vioristul s-a aplecat spre urechea mea şi m-a întrebat: "Aveţi vreo preferinţă, coane?". Era numai ochi bulbucaţi, cu arcuşul în aer, gata de atac. "Maestre, ştii cumva «Vînt de seară»?". "Haoleo! Mîncaţi-aş ochişorii! Cum să nu!". Şi au "atacat" un "Vînt de seară" de-ţi venea să fugi! Cu melodia o mai dregeau, dar cînd au trecut la cuvinte... ce să spun?! Am început să privesc atent în farfurie, încercînd să nu-i mai aud. Am scos suta de lei şi i-am dat-o sîrguinciosului "capelmaistru", care continua să zgîrie minunata romanţă. "Gata băieţi, mulţumesc! E bine!". Şeful, vădit jignit de nemulţumirea mea – încercasem să-l fac să creadă că mi-a plăcut, dar se pare ca nu am reuşit –, a luat dispreţuitor bancnota şi a zis către ai săi: "Hai măi de-acilea, ce ştie prăpăditul ăsta de Radu Gyr?!". Şi către mine: "Domnule, dumneata ştii cine a scris cîntecul asta?". Am săltat din umeri. "Păi vezi? E al lui Radu Gyr, domnule! Ai auzit de el?". "Nu...". "Se vede!". Şi s-a îndepărtat dispreţuitor. "Un pîrlit de ofiţeraş! Ce putea el să ştie de Radu Gyr?!". M-am ridicat, salutînd respectuos formaţia, şi am ieşit însoţit de zîmbetele compătimitoare ale "artiştilor", al căror şef se părea că le spune: "Uite, mă! Un ofiţer român, intelectual, să nu ştie cine este unul dintre cei mai mari poeţi de azi! Să nu preţuiască el «Vînt de seară» cîntat de mine! De necrezut!".

Cred că e necesar să precizez că pe melodia amintită, tot el, sau poate altcineva, a scris cutremurătorul cîntec legionar Căpitane, Căpitane,/ Din pumnu-ţi greu tu fă ciocane/ Şi sfarmă zidurile tari...!

De aceea înclin să cred că nici romanţa, care nu are nimic din lupta legionară, nu s-a mai cîntat. E undeva înregistrată la radio, dar cine îndrăzneşte să cînte "Vînt de seară"? Cine?

(Din Partea întîi: Înainte)

Notă Blog: Romanţa a mai fost totuşi cîntată într-o prelucrare a regretatei Doina Badea – vezi aici –, versurile fiind date drept... anonime.

Părintele Dumitru Stăniloae în anii prigoanei comuniste

(fotografii din dosarele de la CNSAS)

LA IZOLARE

CU PĂRINTELE STĂNILOAE

Deratizarea Celularului era pe terminate. Ne-au adunat cîte 6 şi ne-au înghesuit în izolările de lîngă Zarcă. Frigul era crîncen. Din mulţimea de peste o sută, ne-au separat pe cîţiva şi ne-au băgat într-o încăpere în care erau îngrămădite saltele vechi, din care, prin spărturi, mai ieşeau şomoioage de paie putrede. Pe seară au "uitat" să ne mai dea de mîncare. Ne-au încuiat. Geamurile erau sparte şi viscolul trimitea trîmbe de zăpadă, ce ne pudrau din belşug. După miezul nopţii eram ca lemnul. Cîţiva am încercat să ne strecurăm în paiele din saltele, ca într-un sac de dormit. Zadarnic. După o oră de tremurat, cînd am ieşit din părelnicul culcuş, eram ca nişte coşari. Mi-am adus aminte cît de fericit era cîinele nostru cînd ieşea din copca de paie în care dormea şi se tăvălea în omătul alb, sătul şi fără griji. Tot sistemul de a sta îngrămădiţi unul în altul era cel mai bun.

Dimineaţa ne-au băgat cu ceilalţi, prilej de bucurie şi de cunoaştere. Mulţi nu se văzuseră de zeci de ani. Era ceva ce ne depăşea înţelegerea. Cu toate inumanele condiţii în care eram obligaţi să supravieţuim, înghesuiţi pe cimentul gol, în camerele de izolare, ne bucuram totuşi atît de mult de dorita întîlnire cu cunoscuţi şi necunoscuţi, ce era un fapt rar şi neaşteptat.

Seara, după aşa-zisa stingere de la ora 10, strînşi unul în altul, cîntam! Cîntam încet, fredonam colinde mai ales, căci erau zilele Crăciunului. Unele născute acolo, cunoscute de toţi datorită minunatului Morse. Cu cît risc şi frică "furam” melodiile cu cana la zid, de unde vecinul din dreapta sau stînga le trecea mai departe! Parcă ne cunoşteam de cînd lumea! Ne purificam sufletele, ne îmbărbătam, toţi striviţi de ani de privaţiuni. Cîntam uitînd de frig şi foame, cu bocceluţele făcute ghem sub cap, cu zeghele sparte pat şi înveliş. În duhul în care crescusem, sfidam urgia. Supravegherea nu era chiar aşa de strictă. Noaptea nu ne deranjau, aşa cum se obişnuia în celular. Aşa că după stingere se activa. Ascultam, de obicei, conferinţele ţinute de diverşii intelectuali ce umpluseră Aiudul. Cu sufletul la gură, ascultam ici o baladă a lui Radu Gyr, pe care ne sileam s-o învăţăm repede (nu se ştia cît stăm), dincolo o relatare din viaţa atît de zbuciumată a Mişcării trăită de Petre Ţocu, ce-mi fusese şef la Carmen Sylva.

Nu se pronunţa niciodată numele Căpitanului sau al Mişcării, din prudenţă firească: "ciripitorii" atîta aşteptau.

Totuşi, am avut noroc. Trancă Pavel, care urma să se elibereze după 15 ani executaţi, fiind de planton, îmi strecurase prin vizetă un cojocel, un dar ceresc. Ca să nu mă pătrundă răceala cimentului, îl aşezam sub mine, să-mi apăr cît de cît plămînii. O parte bună era şi faptul că, înghesuiţi fiind, ne încălzeam unul pe altul.

Dimineaţa ne strîngeam culcuşul, goleam tinetele, ne spălam cu apă îngheţată şi – de bine, de rău – supravieţuiam.

Lîngă mine se nimerise un bătrînel, slab, deosebit de sfios. Părea că-şi cere iertare pentru vreo stîngăcie involuntară.

Zilele Crăciunului au trecut, pot spune, plăcut. Bătrînelul, despre care am aflat curînd că este părintele Stăniloae (!), marele teolog, ne vorbise în fiecare seară. Era slăbit, glasul i se auzea greu şi de aceea se lăsa o linişte deosebită. Erau cu noi 8 preoţi, printre care şi un episcop greco-catolic, care-i sorbeau frazele cu respect deosebit şi cu religiozitate. Mai putea fi vorba de foame sau de frig? De suferinţă sau de neîncredere în puterea credinţei? Mai putea fi vorba de răzbunare sau de ură? Toate se topeau sub glasul blînd, slăbit, al celui mai strălucit reprezentant al Ortodoxiei, care-şi ducea şi el crucea pentru slava lui Hristos. Era ca un sfînt bizantin rătăcit printre alţi osîndiţi, şi ei apărători ai neamului şi ai Bisericii sale. În condiţiile acelea, vorba lui era balsam; un neaşteptat dar ceresc pentru mulţimea de martiri ce aveau să umple cimitirul fără cruci de la Aiud.

Dragostea ce se revărsa din cuvîntările sale ne încălzea şi ne ţinea de foame.

Puteam eu oare – şi nu numai eu – să-l las să spele pe jos cimentul îngheţat sau să ducă tineta? Eram încă în putere la cei 36 de ani şi nu mi-aş fi permis o altă atitudine decît cea pe care mi-o indicau educaţia creştină şi morala legionară. Am încercat să-i dau cojocelul, să-l pună sub dînsul, şi m-a refuzat cu o hotărîtă ridicare a mîinii:

– Nu dragul meu! Ai pedeapsă mare, nu te voinici! Păstrează-te cît se poate, nu se ştie cît vom sta pe aici. Eu... voia Domnului! Peste cîteva zile ne vom întoarce în Celular. Acolo nu este aşa de frig, sîntem mai apăraţi.

Am insistat, dar nu l-am putut convinge. Noaptea ne apăram reciproc. Ba-1 mai înveleam eu, ba-1 simţeam cum încearcă el să mă ocrotească. Aşa făceau toţi. Grija pentru celălalt era trăsătura caracteristică a atitudinii ce-o aveam. Dragostea creştină, spiritul de sacrificiu nu erau doar vorbe în temniţa Aiudului. Am stat acolo, în izolările dintre Zarcă şi Celular, cam 10 zile, cît a durat curăţenia generală.

Doream tare mult ca părintele Stăniloae să cadă cu noi în celulă, dar n-a fost să fie; socotelile administraţiei erau altele, sau poate, cine ştie, întîmplarea... La întoarcerea în Celular, părintele Stăniloae a nimerit la trei celule dincolo de noi.

Aceasta nu înseamnă că pierdusem contactul cu înţelepciunea sa; prin Morse, ne comunica, cu competenţă şi cu dragoste, însemnătatea Evangheliei din duminica viitoare, un sfat, o maximă, o încurajare. Nu mai vorbesc de risc, atît pentru el, cît şi pentru cel ce recepţiona. Era un izvor de înţelepciune. Era lumina din întunericul ce ne înconjura, hrana sufletească, sprijinul harului dumnezeiesc ce se revărsa peste noi prin robul său, preotul şi martirul Dumitru Stăniloae. Nu a mai fost adus printre noi nici la reeducarea din 1962.

(Din Partea a doua: Apoi)

Notă Blog: Despre părintele Dumitru Stăniloae (de la cărui moarte s-au împlinit 20 de ani pe 4 octombrie 2013 şi de la a cărui naştere s-au împlinit 110 ani pe 16 noiembrie 2013), a se vedea cele mai recente postări de pe acest blog: Anul Stăniloae: toamna patriarhului şi Anul Stăniloae: teologul în cetate (la sfîrşitul lor sînt link-uri şi pentru postările mai vechi privitoare la viaţa şi opera părintelui).

vineri, noiembrie 29, 2013

LUMEA CREDINŢEI 125

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

(Clicaţi pe icoana fiecărei pagini spre a vizualiza textul mărit pentru lectură!)

joi, noiembrie 28, 2013

FENOMENUL TARKOVSKI: O RADIOGRAFIE CREŞTINĂ

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Andrei Tarkovski văzut de maestrul Constantin Flondor

Un tom de aproape 500 de pagini scrise mărunt, fără poze, despre Andrei Tarkovski. Un volum construit ca o casă cu mai multe intrări, care, la orice pagină l-ai deschide, oferă o mulțime de lucruri dense și interesante, ce te invită să intri cu curaj în inima textului. Cartea lui Costion Nicolescu, Credința, nădejdea și iubirea în viața și opera lui Andrei Tarkovski, apărută la Editura Lumea Credinței și lansată marți 12 noiembrie la Librăria Sophia din București, răspunde cum nu se poate mai bine avidității de informație și comentariu a publicului român în legătură cu fenomenul Tarkovski... [citeşte mai departe aici]

Recenzie semnată de d-na Elena Dulgheru şi apărută

în Ziarul Lumina de sîmbătă 23 noiembrie 2013

Stop-cadru de la lansarea cărţii d-lui Costion Nicolescu

Puteți urmări aici lansarea cărții din 12 noiembrie, de la Librăria Sophia

miercuri, noiembrie 27, 2013

ROSTUL LA ZI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Una dintre numeroasele iniţiative din ultimii ani ale Asociaţiei ROST

ROST: O NOUĂ CONDUCERE,

O NOUĂ STRATEGIE, NOI PROIECTE

Sfîrşitul anului este, în general, moment de bilanţ pentru toată lumea. Dar pentru Asociaţia ROST finalul acestui an este mai important decît atît. A încheiat un nou ciclu al dezvoltării sale, alţi patru ani. Drept pentru care şi-a pus pe două coloane izbînzile şi nereuşitele şi şi-a schiţat un nou program, cu o nouă strategie şi alte tactici.

Sîmbătă 23 noiembrie 2013, la Librăria-Ceainărie-Galerie „Predania” (str. Vulturilor nr. 8, Bucureşti) a avut loc Adunarea Generală a membrilor Asociaţiei ROST.

Bilanţul ultimilor patru ani este unul bun, care creează premisele punerii în operă a unor proiecte şi mai ambiţioase în următorii ani. Amintesc aici numai cîteva realizări mai de seamă: [citeşte mai departe aici]

marți, noiembrie 26, 2013

ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XC)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Autorul articolului

2003

[CONCEPTUL DE]

MEDICINĂ CREŞTINĂ

Principala premiză a medicinii creştine este aceea că actul medical – adică descifrarea bolii, identificarea deopotrivă a cauzelor ei biologice şi spirituale, precizarea evoluţiei şi prognosticului, profilaxia şi tratamentul – trebuie să se săvîrşească în cadrul spiritual al Bisericii, pentru că Hristos este Tămăduitorul absolut. Altfel spus, doctorul tratează, dar Dumnezeu vindecă.

Recurs la tradiţie

Deşi Sfînta Scriptură abundă în teme medicale, deşi vindecarea sufletească şi trupească este funcţia cea mai evidentă a Bisericii, deşi Sfinţii Părinţi s-au referit adeseori la viaţă, moarte, suferinţă, vindecare, doctori şi leacuri, deşi adevăratul întemeietor al aşezămintelor spitaliceşti nu este nimeni altul este Sfîntul Vasile cel Mare, conceptul specific de medicină creştină lipseşte aproape complet din limbajul teologilor şi medicilor contemporani. În zilele noastre, cînd ştiinţa medicală a căzut în mare măsură în cursa materialismului ateist, iar sufletele bolnavilor sînt ispitite de fel de fel de “spiritualităţi” străine de creştinism, fundamentarea acestui concept, prin reasumarea unei tradiţii de două ori milenare, este mai necesară decît oricînd.

Între a fi “ceva” şi a fi “cineva”

În Vechiul Testament îi întîlnim implicaţi în actul tămăduirii trupeşti atît pe doctor, cît şi pe preot. Noul Testament aduce noutatea tămăduirii harice a bolilor sufleteşti şi trupeşti de către Hristos şi apostolii Săi, punîndu-se astfel bazele slujirii tămăduitoare a Bisericii, din care fac parte atît clericul, cît şi medicul. Desigur, Tradiţia nu a exclus ştiinţa medicală axată doar pe trup, dar a îngăduit-o şi a folosit-o numai în măsura în care ea nu l-a abătut pe bolnav de la credinţa în Dumnezeu. În accepţia comună astăzi, cea a medicinii trupului, sănătatea înseamnă strict integritatea corpului şi buna funcţionare a tuturor organelor. În accepţia teologică creştină, cu rădăcini în Sfînta Scriptură şi în Sfînta Tradiţie, starea de sănătate deplină înseamnă mult mai mult. Omul reprezintă o unitate deplină între suflet şi trup. Sufletul e legat de trup, dar depăşeşte materialitatea acestuia, făcînd din om o persoană capabilă de îndumnezeire şi destinată eternităţii. Altfel spus, fiinţa umană este, prin suflet, nu doar ceva, ci şi cineva, în măsură să intre în relaţie conştientă cu iubirea divină.

De la vindecare la mîntuire

Bolile fizice au întotdeauna cauze sufleteşti sau spirituale, care nu pot fi descoperite eficient decît în Biserică, trup tainic al lui Hristos Mîntuitorul. Medicina atee ignoră aceste cauze adînci, se rezumă la efectele lor (între care încearcă să stabilească relaţii de “cauzalitate” pur materială) şi se opreşte neputincioasă la poarta morţii. Medicina atee crede, mai mult sau mai puţin înfricoşată, că moartea înseamnă dispariţie în neant (“trecere în nefiinţă”). Medicina creştină trăieşte însă în adevărul Învierii lui Hristos, Care ne-a eliberat de frica morţii şi ne-a dat încredinţarea vieţii veşnice, pe care o mărturisim cu bucurie în cîntările pascale: “Hristos a înviat din morţi, cu moartea pre moarte călcînd şi celor din morminte viaţă dăruindu-le”. În creştinism, vindecarea primeşte pentru prima dată un sens eshatologic, adică legat de mîntuirea şi îndumnezeirea omului întreg, în perspectiva tainică a obşteştii învieri şi veacului ce va să vie, cînd, după cuvîntul apostolic, “acest trup stricăcios se va îmbrăca în nestricăciune”. Pentru prima dată cuvîntul “vindecare”, în accepţie medicală, devine insuficient, fracturat de însuşi sensul lui biologic.

Medicină şi sacralitate

Din cei zece leproşi care L-au întîlnit pe Iisus şi s-au curăţit de lepră, numai unul s-a şi mîntuit, anume acela care a intrat într-o relaţie personală cu Hristos, întorcîndu-se şi mulţumindu-I. Aşadar, principala condiţie a însănătoşirii trupului şi sufletului este încrederea în grija personală a lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Doctorul nu este, de fapt, decît un slujitor care are zilnic o mulţime de prilejuri de a-L descoperi bolnavilor pe Hristos, Adevăratul Tămăduitor. Actul medical este astfel, dincolo de competenţa ştiinţifică, încărcat de sacralitate, sufletul bolnavului se bucură de preţuirea şi cercetarea atentă a medicului, iar trupul se ridică de la o simplă structură anatomică la sensurile anatomiei spirituale, ca mădular al trupului lui Hristos. Medicina creştină operează cu mijloace specifice: patologia şi terapia medicală se corelează cu patologia şi terapia spirituală. Aceasta nu înseamnă, desigur, că Dumnezeu, în marea Lui bunătate şi milă faţă de bolnavi, nu dă ştiinţa tratării trupurilor şi unor medici atei, dar acţiunea acestora nu este decît una parţială, redusă la “animalitatea” fiinţei umane. Medicul creştin crede şi mărturiseşte că omul este infinit mai mult: fiinţă personală şi nepieritoare, creată “după chipul şi asemănarea” lui Dumnezeu.

Dr. Pavel CHIRILĂ

(fondator şi preşedinte

al A.F.M.C. “Christiana”)

* Dr. Pavel Chirilă, “Medicina creştină”, în Puncte cardinale, anul XIII, nr. 9/153, septembrie 2003, p. 13 (în textul original, păstrat în arhiva revistei, titlul este: “Conceptul de medicină creştină”).

De vorbă cu dr. Pavel Chirilă

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

(1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XL) – “Epica Holocaustului…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLI) – “Lecţia americană” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLII) – “Demonizarea Americii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIII) – “«Dictatura bunului simţ»…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIV) – “În sfîrşit, Acasă…” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XLV) – “Anul Eminescu”, “Oda (în metru antic): deschiderea nivelelor de receptare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVI) – “Cine eşti dumneata, domnule Neştian?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVII) – “Demitizarea” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLVIII) – “Maxime Egger: Cum am devenit ortodox” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (XLIX) – “Marea iertare” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (L) – “Maica Mihaela” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LI) – “Un luceafăr pe columna cezarilor” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LII) – Interviu cu Alain de Benoist (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIII) – “Radu Gyr sau despre gratuitatea eroismului” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LIV) – “Supără realitatea sau formularea ei?” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LV) – “Marginalii la o scrisoare a lui Mircea Eliade” (2000)

* Antologia Punctelor cardinale (LVI) – “Odihna de Eminescu” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVII) – “Mesianismul Dreptei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LVIII) – “Misiunea românilor în istorie” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LIX) – “Obligaţiile unei conştiinţe morale” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LX) – “Naţionalismul şi România de azi”, “Menirea generaţiei noastre” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXI) – “Lichidarea unei legende” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXII) – “Pentru o Europă unită a naţiunilor” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIII) – “Kitsch-ul în literatura politică naţionalistă” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIV) – “Despre a fi altfel” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXV) – “Pentru un naţionalism european” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVI) – “Caracterul naţional al Ortodoxiei” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVII) – “Un evreu renegat avertizează America” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXVIII) – “In memoriam: Horia Bernea”, “Muzeul Ţăranului Român după Horia Bernea” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXIX) – “Europa lui Hristos” (2001)

* Antologia Punctelor cardinale (LXX) – “Ziua judecăţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXI) – “Interviu cu istoricul Neagu Djuvara” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXII) – “Elitele şi partidele politice” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIII) – “Revolta «omului recent»” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIV) – “Naţionalism şi democraţie” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXV) – “Perversiunea naţional-comunistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVI) – “Isteria antifascistă” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVII) – “Moştenirile lui Horia Bernea” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXVIII) – “Veşti triste din Spania” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXIX) – “Mai bine prea tîrziu decît niciodată!” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXX) – “Centenarul Petre Ţuţea (1902-2002)” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXI) – “Rost – «manifestul românesc» al unei noi generaţii” (2002)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXII) – “Istoria în actualitate: Penele Arhanghelului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIII) – “Cultul monştrilor” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIV) – “Nu-i pace sub măslini...” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXV) – “Aceşti evrei visători şi utopiile lor păguboase” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVI) – “De la vulgaritate la perversiune” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVII) – “Dimensiunea cosmică a dorului” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXVIII) – “Călătorie în «buricul pămîntului»” (2003)

* Antologia Punctelor cardinale (LXXXIX) – “Taina fratelui” (2003)

sâmbătă, noiembrie 23, 2013

7 ANI FĂRĂ PĂRINTELE CALCIU

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

De n-ar fi fost voia lui Dumnezeu să-l strămute mai devreme decît ne-ar fi plăcut nouă din Biserica luptătoare în Biserica triumfătoare, părintele Gheorghe Calciu ar fi împlinit, pe 23 noiembrie 2013, 88 de ani. Acum iată că, tot în această lună noiembrie, pe 21, s-au făcut 7 ani de cînd a luat calea veşniciei.

O mînă de fii duhovniceşti de peste ocean, unde părintele a fost exilat timp de 21 de ani şi unde a şi închis ochii (Washington, 21 noiembrie 2006), s-au ostenit să-i alcătuiască un emoţionant Acatist, avut în vedere spre tipărire, în acest context comemorativ, în română şi în engleză, de Sfînta Mănăstire Diaconeşti. Scurta schiţă biografică de mai jos însoţeşte textul Acatistului şi cheamă la mai dreapta pomenire a jertfelnicului mărturisitor, într-o lume românească pe care sirenele veacului o ispitesc tot mai perfid spre abisul uitării, dar care, în lamura ei, ştie bine că nu are nimic mai de preţ înaintea lui Dumnezeu decît legiunea rugătoare a sfinţilor şi martirilor săi strămutaţi la ceruri.

Cu sfinţii să-l odihnească şi să-l bucure Dumnezeu pe PĂRINTELE GHEORGHE MĂRTURISITORUL, iar pe noi să ne facă vrednici de a-i fi fost contemporani în tîrziul acestei lumi şi de a rămîne contemporani cu el în eternitate. (R. C.)

Evlavia populară merge

înaintea canonizării oficiale...

O VIAŢĂ DE MUCENICIE:

PĂRINTELE GHEORGHE CALCIU

“Singura şansă de supravieţuire a creştinismului

răsăritean este aceea a unui război întru Cuvînt.

Soluţia noastră e aceea a lui Calciu‑Dumitreasa...”

N. Steinhardt

Viitorul părinte Gheorghe Calciu‑Dumitreasa s-a născut pe 23 noiembrie în 1925 la Mahmudia, Tulcea, fiind al unsprezecelea şi ultimul dintre copiii plugarului Dumitru Calciu şi ai Ilenei Calciu (n. Bălan), familie de creştini dreptcredincioşi, bine integraţi în tradiţia românească (folclorică şi bisericească), dar paşnic convieţuitori şi cu celelalte comunităţi etnice şi religioase ale zonei (lipoveni, turci, tătari, evrei). În amintirile sale (a se vedea mai ales volumul Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu, după mărturiile sale şi ale altora, ediţie îngrijită la Mănăstirea Diaconeşti, Ed. Christiana, Bucureşti, 2007), părintele afirma – mai în glumă, mai în serios – că a învăţat mai multă teologie practică de la mama sa decît din toate tratatele şi şcolile teologice de mai tîrziu.

Clasele primare le-a urmat în satul natal, iar apoi, ca elev de liceu la Tulcea, a venit în contact cu Mişcarea Legionară şi a trecut, ca mai toată floarea generaţiei sale, prin Frăţiile de Cruce (organizaţia de tineret a Legiunii Arhanghelul Mihail, destinată elevilor de liceu şi studenţilor din primii ani, în care politică nu se făcea decît tangenţial, predominante fiind educaţia creştină şi naţională, valorile morale şi intelectuale, spiritul civic şi camaraderesc).

Dornic să-i ajute în modul cel mai concret pe ţăranii sărmani din rîndul cărora se desprinsese, optează, după obţinerea bacalaureatului, pentru studii universitare de Medicină. Cînd a fost arestat, în mai 1948, pentru relaţiile sale cu lumea legionară şi activităţile sale – cu totul nevinovate – din sînul Frăţiilor de Cruce, era student în anul II. Nu va ajunge niciodată să termine Medicina, deşi a încercat să reia studiul ei după anii de detenţie, fiind însă împiedicat de către Securitate.

Ca mulţi tineri cu rîvna credinţei şi cu patos naţional, membri ai Frăţiilor de Cruce sau doar simpatizanţi ai cauzei legionare, ajunge în iadul de la Piteşti, unde, între 1949 şi 1951, sub cea mai cumplită teroare fizică şi psihică, are momentele sale de derută şi slăbiciune (“Mi se spunea îngerul căzut cu ochi albaştri”), devenind temporar unul dintre membrii echipei de torţionari conduse de sinistrul Eugen Ţurcanu (personaj diabolic, cîndva legionar, apoi trecut la comunişti, deţinut colaboraţionist şi element-cheie al “experimentului Piteşti”, în cele din urmă eliminat de pe scenă chiar de către cei în slujba cărora se pusese fără scrupule). Are însă o spectaculoasă revenire morală (refuzînd să facă jocul Securităţii şi dînd peste cap procesul intentat lui Ţurcanu şi apropiaţilor acestuia, prin care nu se urmărea să se facă dreptate, ci doar să fie deculpabilizat Partidul Comunist, prin străvechea metodă a “ţapilor ispăşitori”). Tînărul Gheorghe Calciu găseşte curajul să arate cu degetul spre adevăraţii şi marii vinovaţi (Ministerul de Interne, Securitatea, comisarii de la Kremlin) care instrumentaseră odioasa “reeducare”, folosindu-i ca unelte pe Ţurcanu şi pe alţii ca el şi încercînd să acrediteze scenariul fantezist că totul ar fi fost regizat de exilul legionar, pentru compromiterea noului regim din ţară. Atunci a început odiseea răscumpărătoare, de dimensiuni paulinice, a deţinutului politic Gheorghe Calciu, care va rămîne în temniţele comuniste (Gherla, Jilava, Aiud) pînă în 1963 (iar pînă în 1964 făcînd şi un stagiu de domiciliu obligatoriu în Bărăgan), fără să mai accepte vreun compromis şi făgăduind ca după eliberare să-şi închine viaţa lui Hristos şi Bisericii Sale. Cum spuneam cu altă ocazie, “toată viaţa acestui om de după tragicul episod piteştean a fost una de căinţă, de mărturisire şi de jertfă. [...] Poate că nimeni n‑a mai reuşit după Piteşti o victorie morală atît de pilduitoare şi de nedezminţită. Pentru că există un caz Gheorghe Calciu, se poate afirma că «experimentul Piteşti» a eşuat. El a zdrobit oameni, dar n‑a putut distruge, pînă la capăt, Omul. Greu încercatul Gheorghe Calciu nu s‑a salvat doar pe sine: a salvat, în cele din urmă, demnitatea umană în faţa a ceea ce Mircea Eliade numea «teroarea istoriei»”.

Pus în libertate în 1964, cînd – mai ales la presiunile Occidentului – au fost lichidate oficial închisorile politice ale epocii staliniste, are puterea să-şi refacă viaţa şi să-şi împlinească exemplar făgăduinţa: se căsătoreşte cu Adriana Dumitreasa (ea însăşi cu doi fraţi trecuţi prin închisorile politice), care-i dăruieşte unicul fiu, Andrei (astăzi lawyer în Washington D. C. şi, la rîndul său, tată al unui băiat), este “tolerat” de Securitate să urmeze Filologia şi apoi – cu sprijinul curajos şi abil al Patriarhului Justinian – Teologia, se preoţeşte şi devine în scurtă vreme profesor de franceză şi Noul Testament la Seminarul Teologic din Bucureşti, iar după cutremurul din 1977 (cînd, cu dărîmarea Bisericii Enei, începe scelerata campanie ceauşistă împotriva lăcaşurilor bisericeşti), reia lupta deschisă cu regimul comunist, ţînînd, în Postul Mare al anului 1978, în Biserica Radu-Vodă (sau pe treptele acesteia, cînd oficialii Bisericii i-au zăvorît-o), faimoasele sale “Cuvinte către tineri”, un şir de predici în care chema tineretul ţării – şi mai cu seamă pe viitorii preoţi – la rezistenţă în numele lui Hristos, criticînd aspru materialismul ateu şi demenţa destructivă a regimului ceauşist. Mai tîrziu, după 1989, pictorul Sorin Dumitrescu (primul său editor din România) avea toată dreptatea să vorbească despre “demersul aproape sinucigaş al predicilor incendiare rostite de părintele Calciu-Dumitreasa”. Predicile au avut un larg ecou intern şi internaţional, mai cu seamă prin intermediul postului de radio “Europa Liberă”, au circulat “pe sub mînă”, în cópii dactilografiate, au marcat destine şi conştiinţe. În 1984, au fost editate integral în limba germană (Johannes Zultner).

După ameninţări, urmăriri, calomnii, persecuţii (răsfrînte şi asupra familiei şi a celor mai fideli dintre elevii săi, aşa-numiţii “calcişti”), părintele-profesor este arestat (la 10 mai 1979), judecat sub acuzaţii aberante şi condamnat la 10 ani de închisoare (comutaţi ulterior la 7 şi jumătate), din care avea să execute 5, fiind pus în liberate, în urma presiunilor internaţionale, la 20 aprilie 1984.

Aşadar, părintele Gheorghe Calciu a făcut, în total, 21 de ani de închisoare sub comunişti: 16 sub Gheorghiu-Dej (1948-1964, incluzînd şi anul de domiciliu obligatoriu) şi 5 sub Ceauşescu (1979-1984)!

O pată de neşters pe obrazul instituţiei B.O.R. de atunci – în frunte cu Patriarhul Iustin Moisescu – rămîne faptul că, imediat după punerea sa în libertate din a doua detenţie, l-a caterisit la porunca Partidului şi Securităţii pe cel care-i apărase temeiurile şi salvase onoarea Ortodoxiei în cea mai ingrată contemporaneitate, ridicîndu-se, de unul singur, la înălţimea tradiţiei ei martirice. Caterisirea a fost anulată tacit după 1989, iar părintele Calciu a co-liturghisit cu însuşi Patriarhul Teoctist (care i-a şi oficiat slujba funerară de la Radu-Vodă).

În 1985, a fost, practic, silit să părăsească ţara, împreună cu familia greu încercată. După o scurtă trecere prin Europa occidentală, s-a stabilit în Statele Unite (unde i se acordase deja “cetăţenia de onoare”, dar fără vreun avantaj pecuniar). Practic, a trebuit să ia totul de la capăt, iniţial muncind cu braţele – deşi trecuse de 60 de ani – ca să‑şi poată întreţine familia şi să‑şi facă din nou un rost.

Celor 21 de ani de închisoare li s-au adăugat 21 ani de exil. Părintele Calciu s‑a străduit, pe cît i‑a stat în putere, să continue lupta în numele lui Dumnezeu şi al poporului român. Pe lîngă slujirea parohială curentă (la Alexandria, lîngă Washington D. C., unde a editat şi un interesant buletin parohial), a apărat interesele românilor oprimaţi în faţa multor foruri internaţionale, a fost primit – între alţii – de preşedinţii François Mitterand şi George Bush, ca şi de Regele Mihai I al României, a fost o prezenţă centrală la mai toate reuniunile importante ale “diasporei” româneşti (fiind, între altele, preşedintele de onoare al Romfest‑ului, întîlnire bienală a românilor de pretutindeni, iniţiată la sfîrşitul anilor ’80 de un grup de exilaţi anticomunişti de peste ocean, cu primele cinci ediţii desfăşurate alternativ în Statele Unite şi Canada, iar cu ultimele două în ţară: la Bucureşti, în 1998, şi la Sibiu, în 2000), a înlesnit numeroase contacte şi ajutoare umanitare (mai ales imediat după evenimentele din decembrie '89), a publicat volumul Christ Is Calling You. A Course In Catacomb Pastorship (St. Herman of Alaska Brotherhood, Platina/California, 1997), a scris constant în presa Exilului (mai ales în Cuvântul românesc din Canada), dar şi în unele publicaţii postdecembriste din ţară (Puncte cardinale, fosta pagină creştină săptămînală a cotidianului Ziua, Scara, Rost, Lumea credinţei etc.), mereu cu acelaşi patos misionar şi mărturisitor, pe care anii n‑au reuşit să i‑l istovească.

Din 1990, cînd a nimerit pe fondul primei “mineriade”, a revenit, toamnă de toamnă, în ţara pe care o părăsise fără voie şi pe care a iubit‑o jertfelnic pînă la ultima suflare, aducînd acelaşi mesaj al unităţii şi al iertării, cu o forţă mărturisitoare ce a avut un ecou deosebit mai ales în rîndurile tineretului studios ortodox (căruia i‑a şi adresat, în anii ‘90, la cererea expresă a A.S.C.O.R.‑ului, un “Nou cuvînt către tineri: Hristos a înviat în inima ta!”).

Un rol important a jucat, desigur, şi apariţia acasă a celor patru volume antume ale sale: Şapte cuvinte către tineri (Ed. Anastasia, Bucureşti, 1996), Rugăciune şi lumină mistică. Eseuri şi meditaţii religioase (Ed. Dacia, Cluj‑Napoca, 1998), Războiul întru Cuvînt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii (Ed. Nemira, Bucureşti, 2001) şi Homo americanus. O radiografie ortodoxă (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002; reed. 2007). În mare măsură i se datorează şi volumul Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Şase ipostaze mărturisitoare (Ed. Christiana, Bucureşti, 2002; reed. recent, cu numeroase adaosuri: Occidentali convertiţi la Ortodoxie. Drumuri spre Adevăr, Ed. Lumea Credinţei, Bucureşti, 2012), pentru care a furnizat şi chiar tradus mai multe texte, scriindu-i şi un avizat cuvînt înainte.

Într‑un memorial de călătorie din 2003 (inclus şi în cea mai recentă ediţie antologică a cuvîntărilor şi scrierilor sale: “Fiţi jertfelnici!”. De la cuvintele către tineri la mărturiile testamentare, Ed. Christiana, Bucureşti, 2012), nota, cu tîrzie duioşie şi amară introspecţie: “Anual, duhul iubirii de ţară şi de oamenii ei, de mănăstiri şi de trăitorii din ele, de prietenii şi de neamurile mele mă mînă spre locurile copilăriei şi ale tinereţii, ale bucuriilor şi ale suferinţelor trăite acolo – comoara cea mai de preţ a vieţuirii mele în România vreme de 6 decenii, pînă la timpul înstrăinării de acum 18 ani. Parcă o prăpastie fără fund mi-a despărţit viaţa în 1985, mai adîncă şi mai lată decît prăpastia închisorilor. Poate pentru că, fie şi în închisoare, viaţa mea se petrecea pe pămîntul ţării; şi poate că de aceea trăiesc mereu în perspectiva următoarei vizite pe care o voi face acasă, trecînd peste un ocean de apă şi de amintiri…”.

Chiar dacă mai rămîne încă destul de făcut în acest sens, părintele s‑a străduit enorm şi a realizat paşi esenţiali şi în direcţia împăcării vechiului Exil cu Biserica Ortodoxă din ţară (unic temei posibil, dincolo de toate conjuncturile, al unei reale şi durabile reunificări moral‑spirituale a românilor de dincolo şi de dincoace de hotare). Astfel, celor porniţi orbeşte împotriva Bisericii naţionale li s-a oferit sugestia de a medita la această atitudine a unui om care a făcut 21 de ani de temniţă sub comunişti, care cunoaştea ca nimeni altul şi virtuţile, şi slăbiciunile instituţiei bisericeşti, dar care nu putea ignora faptul că vremurile s‑au schimbat, că iertarea (care nu se confundă nicidecum cu uitarea iresponsabilă!) este principala dimensiune a unei atitudini creştine în faţa lumii, că, în fine, Ortodoxia de două ori milenară este o valoare nenegociabilă, a cărei maiestate mistică depăşeşte trecătoarele noastre nedesăvîrşiri omeneşti.

Pe 23 noiembrie 2006 ar fi împlinit 81 de ani. S‑a stins însă pe 21 (ora 13.10; în ţară: 20.10), după 3 zile de comă, în clinica din Washington unde abia fusese strămutat, de hatîrul familiei nemîngîiate, de la Spitalul Militar Central din Bucureşti, unde zăcuse în ultima lună şi apucase să‑i revadă, pe îndelete sau doar în treacăt, pe toţi cei dragi de acasă.

Cînd sosise în România, în pragul lui octombrie, încă pe picioare, se ştia deja ros de boală (cancer la pancreas) şi nu le ascunsese vechilor camarazi că venise să‑şi ia rămas‑bun, cu un fel de seninătate amară. Înfrîngîndu‑şi slăbiciunea şi durerile, a trecut încă o dată prin locurile cele mai dragi inimii sale: Mahmudia natală, Diaconeşti, Petru‑Vodă (unde a lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat), Ocişorul (satul de baştină al bunului său prieten Marcel Petrişor), sălaş ardelenesc al răgazurilor dintre prigoană şi exil, dar şi Bucureştiul ale cărui oaze de sfinţenie le apărase cîndva, cu preţul propriei libertăţi şi cu riscul propriei vieţi, de furia dementă a buldozerelor ceauşiste.

Ultima Liturghie i‑a fost dat să o ţină la Sf. Ilie‑Gorgani (parohii – părinţii profesori Vasile Gordon şi Emanoil Băbuş – i‑au fost pe vremuri elevi la Seminar), pe 8 octombrie.

Era mulţumit şi bucuros că văzuse ieşită de sub tipar, prin precumpănitoarea strădanie a obştii de la Diaconeşti, cartea lui Ioan Ianolide Întoarcerea la Hristos, pe care o considera cea mai fidelă şi mai adîncă mărturie testamentară a întregii lui generaţii mucenicite. Prefaţa pe care o scrisese chiar în ajunul vizitei în ţară – şi pe care o intitulase, cu smerită pietate, “Un nevrednic cuvînt înainte la o carte de mare şi sfîntă vrednicie” – avea să fie ultimul text mărturisitor redactat de mîna sa, încununînd “războiul întru cuvînt” pe care‑l dusese decenii de‑a rîndul, în duhul marilor cruciaţi interbelici şi al lui Valeriu Gafencu, “sfîntul închisorilor”. N‑a mai putut însă să onoreze lansarea festivă a cărţii la Palatul Patriarhiei, unde ar fi fost frumos să răsune “cîntecul de lebădă” al celui mai curajos predicator al Ortodoxiei luptătoare din tîrziul secolului XX.

La Spitalul Militar din Bucureşti, unde săptămîni de‑a rîndul cei dornici să‑l vadă au făcut coadă de dimineaţă pînă seara, a fost cercetat de însuşi Părintele Patriarh, dar şi de Mitropolitul Bartolomeu Anania, vechiul camarad, care l‑a spovedit şi l‑a cuminecat pentru cea din urmă oară.

Plecat la Domnul cu doar două zile înainte de a împlini 81 de ani, a fost readus în ţară de Sfîntul Andrei şi a fost depus la biserica Mănăstirii Radu‑Vodă din Bucureşti, unde ţinuse pe vremuri cele “Şapte cuvinte către tineri”. Sîmbătă 2 decembrie s‑a oficiat slujba festivă, săvîrşită de P. F. Părinte Patriarh Teoctist împreună cu Î. P. S. Iosif Pop, P. S. Varsanufie Prahoveanul şi P. S. Irineu Duvlea (acesta sosit anume de peste ocean, ca reprezentant al Î. P. S. Nathaniel). Părintele Patriarh a ţinut şi o memorabilă cuvîntare, evocînd, pe lîngă virtuţile teologice şi duhovniceşti ale răposatului, şi lunga sa luptă împotriva regimului ateu şi materialist, precum şi “mucenicia temniţelor comuniste”.

La amiază s‑a plecat spre Petru‑Vodă, locul de îngropăciune pe care părintele şi l‑a ales cu limbă de moarte. S‑au adunat acolo cîteva mii de credincioşi (din toate colţurile ţării, dar şi din străinătate), iar slujba a fost oficiată de un sobor de 34 de preoţi, în frunte cu părintele stareţ Iustin Pârvu (la rîndul său fost deţinut politic). Părintele Calciu a rămas deci să odihnească – iată, s-au făcut 7 ani! – la poalele “Muntelui Sfînt” al românilor, în gura de rai de la Petru‑Vodă, unde acum îi are “camarazi” de meritată odihnă pe părintele Iustin Pârvu şi pe poetul Radu Gyr. Şi nu ne îndoim că puternică este întreita lor rugăciune înaintea lui Dumnezeu, pentru neamul care rămîne să binemerite pe cît a fost iubit.

Răzvan CODRESCU