duminică, iunie 13, 2021

INTERMEZZO LIRIC: CATRENE (111-120)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME











sâmbătă, iunie 12, 2021

ÎNMORMÎNTAREA MAICII SILUANA


 
Sîmbătă, 12 iunie 2021, obştea Mănăstirii „Sfîntul Siluan Athonitul” din Iaşi, alături de cler și credincioși, a prohodit‑o pe schimonahia Siluana Vlad, care marți, 8 iunie, la cîteva zile după ce împlinise 77 de ani, s‑a mutat la viaţa cea veșnică.
Înaltpreasfinţitul Părinte Teofan, Arhiepiscopul Iaşilor și Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, a săvîrșit, la Mănăstirea Frumoasa din Iași, alături de Preasfințitul Părinte Nichifor Botoșăneanul, Episcop-vicar al Arhiepiscopiei Iașilor, și de un impresionant sobor de preoți și diaconi, slujba înmormîntării pentru schimonahia Siluana Vlad.
La finalul slujbei, Înaltpreasfințitul Părinte Mitropolit Teofan a rostit un cuvînt de mîngîiere pentru cei de faţă, preoți, monahi, monahii sau simpli credincioşi care au preţuit‑o pe preacuvioasa maică Siluana, subliniind mila și dragostea sa fără de margini pentru cei aflați în suferință. Apoi trupul maicii a fost aşezat, spre binecuvîntată odihnă în cimitirul mănăstirii.
Veșnică să-i fie pomenirea!

vineri, iunie 11, 2021

AFR: DESPRE FEMINISM

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME


E luna „diversității” și a „mîndriei” cu lucruri josnice. E luna în care Occidentul ridică la rang de cinste ceea ce Sfintele Scripturi denunță și declară, în termeni clari, că „cei care fac aceste lucruri nu vor moșteni Împărăția lui Dumnezeu”. E trist, însă, că și unii dintre tinerii familiilor creștine se confruntă cu tentațiile și disforiile declarate „normale” în această lună în care se sărbătorește nenaturalul. Cum ne raportăm la membrii acestor familii? În această lună, în care se publică extrem de mult privind normalitatea anormalului, vă dăm un exemplu din puținul care se publică privind tinerii rătăciți în lumea imoralității sexuale, dar care își revin. Lecția pentru părinții care se confruntă cu astfel de probleme este deosebit de valoroasă. În materialul pe care vi-l oferim astăzi veți citi despre o tînără care a fost ispitită, a deviat, dar și-a revenit, auzind vocea blîndă a bunicii care o îndemna la normalitate. În cuvinte simple, dar pline de afecțiune. Materialul a fost tradus de părintele Emil Ember (AFR Baia Mare). Îi mulțumim. Articolul original în limba engleză poate fi integral citit pe acest site:

https://www.firstthings.com/.../2021/06/reactionary-feminism

 

Feminismul reacționar

de Mary Harrington

 

Pe cînd aveam vreo zece ani am început să observ că tatăl meu se ridica de la masă, după cină, presupunînd că mama mea va spăla vasele. Pe măsură ce am crescut, frații mei au procedat la fel. Am crezut acest lucru nedrept față de mama mea, ale cărei treburi păreau să nu se termine niciodată. Ca singura fiică, m-am confruntat cu o dilemă: ar trebui să-mi arăt solidaritatea față de mama mea ajutînd-o să facă curățenie sau să revendic un statut egal cu frații mei, lăsînd-o cu oboseala?

În timp util, încercarea de a răspunde la această întrebare m-a condus la feminism. De asemenea, am aflat că apartenența la clubul feminist vine cu pași mici. Nu puteți urmări obiective feministe fără să vă înscrieți într-un pachet mai mare de angajamente sub steagul „progresului”, cum ar fi justiția climatică, drepturile rasiale și ale minorităților de gen, redistribuirea bogăției și așa mai departe. Respinge-le și vei fi excomunicat!

M-am apucat să-mi trăiesc viața de adult cît mai mult posibil conform acestor idealuri, urmărind o viață cu emisii reduse de carbon, forme sociale neierarhice și libertate sexuală maximă. Dar pe la douăzeci de ani am ajuns la concluzia că libertatea sexuală aduce înstrăinarea, că „progresul” economic își provoacă (și ascunde) propriile leziuni și că nu prea multă, dar prea puțină interdependență grăbește un colaps al vieții sociale.

Bunica mea era o femeie pragmatică. Pe vremea cînd idealurile mele se prăbușeau, ea mi-a spus, cu blîndețe și din senin: „Mary, cred că ar trebui să-ți lași părul să crească și să te căsătorești”. Am rîs, dar ceva trebuie să se fi prins de mine. A fi hotărît contra-cultural a presupus un efort emoțional și intelectual mare, pentru întoarceri discutabile.

 

Libertate în căsătorie și familie

 

La scurt timp după aceea, l-am întîlnit pe bărbatul care a devenit soțul meu. Pe parcursul a cîțiva ani de viață împreună, am găsit mai multă pace și egalitate – ca să nu mai vorbim de mai multă libertate față de jocurile de putere inutile – în întreprinderea comună de a construi o casă și o familie decît am avut-o vreodată. Aplicarea cu grijă a angajamentului conjugal s-a dovedit mai degrabă eliberatoare decît restrictivă. Și departe de a mă condamna la un set de tradiții necorespunzătoare, îndeplinirea rolurilor sexuale a dus la o viață acasă, care pare destul de convențională, dar este bine adaptată fiecăruia dintre noi și obiectivelor noastre comune.

Reflectarea asupra modului în care rolurile sexuale au adus oboseală mamei mele, însă libertatea creativă pentru mine, a determinat o reevaluare a criticii feministe asupra „patriarhatului”. În timp ce feministele radicale tind să vadă patriarhatul ca fiind asemănător unei conspirații în masă pentru a asupri femeile, am ajuns să-l văd ca pe rezultatul agregat al eforturilor umane istorice de a echilibra interesele conflictuale ale celor două sexe. Uneori a dat naștere abuzurilor și nedreptăților, care sînt condamnate pe bună dreptate. Dar soluția nu trebuie găsită într-o stare de simetrie perfectă între sexe. Căci acest lucru nu se poate – sexele nu sînt interșanjabile.

Căsătoria, de exemplu, este adesea încadrată ca o instituție patriarhală care vizează controlul sexualității femeilor. Dar, deoarece sexul premarital prezintă riscuri mult mai mari pentru femei decît pentru bărbați, normele sociale în favoarea căsătoriei ca o condiție prealabilă pentru sex sînt benefice femeilor (și copiilor) cel puțin la fel de mult ca bărbații. Nu s-a clarificat dacă eforturile feministe de a sparge aceste norme au oferit o fericire mai mare femeilor.

În mod similar, codurile sociale „cavalerești” se pot simți condescendente. Dar bărbații sînt încă, din punct de vedere statistic, fizic mai puternici și mai agresivi decît femeile. Un atac asupra codurilor care îi încurajează pe bărbați să-și împiedice dominarea fizică poate să nu fie în întregime în avantajul femeilor.

 

Toxicitatea gindirii feministe

 

O dată ce nu ne mai gîndim la „patriarhat” ca la o conspirație malignă, nu este clar de ce ar trebui să abolim „genul” sau să-i educăm pe băieți extrăgîndu-i din „masculinitatea toxică”. Asta nu înseamnă că nu putem regîndi relațiile de gen în lumina schimbării condițiilor sociale. Dar astăzi, această regîndire înseamnă eliberarea mișcării femeilor de obiectivele tradiționale ale feminismului: „libertate” și „progres”. Căci am ajuns la un punct în care urmărirea acestor idealuri militează împotriva intereselor tuturor femeilor, cu excepția celor mai bogate. Dar majoritatea femeilor, care nu au cariere pe care le iubesc, ci numai joburi pe care trebuie să le facă pentru a-și plăti chiria? Este departe de a fi evident că o chelneriță care lucrează în ture suplimentare dorește să fie mai „eliberată” de acasă decît este deja.

Socioloaga Catherine Hakim a studiat preferințele femeilor cu privire la echilibrul timpului petrecut la muncă și în viața casnică. Ea a constatat că aproximativ 20% dintre femei preferă ca activitățile lor să fie centrate pe muncă și 20% ca activitățile lor să fie centrate pe acasă, restul de 60% preferînd un echilibru între cele două. Și totuși, pentru a citi discursul general despre femei, muncă și îngrijirea copiilor, ați crede că majoritatea celor 60 la sută scuturau gratiile închisorilor noastre interne, pledînd pentru o mai mare eliberare de viața de familie.

Ca o imagine a ceea ce femeile obișnuite sînt dispuse și capabile să realizeze în viața lor, femeia de carieră idealizată este la fel de realistă ca femeia de acasă zîmbitoare, impecabil coafată, cu perle, care a apărut în reclame în anii 50. Căci este la fel de adevărat astăzi ca în acel deceniu că viața domestică nu poate fi complet automatizată. În gospodăriile în care lucrează ambii parteneri, cineva trebuie să șteargă podeaua, să spele vasul de toaletă și să aspire covoarele. Și cineva mai trebuie să vegheze copilul. În teorie, bărbații erau meniți să aibă o pondere egală – și unii chiar și-o asumă. Dar, în practică, proiectul „eliberării” femeilor de acasă a devenit o schemă Ponzi, în care femeile înstărite se bucură de fructele și libertatea „progresului” feminist prin externalizarea treburilor către o clasă de servitori/servitoare (majoritatea imigranți și femei). Rareori auzim vocile bonelor și menajerelor a căror muncă le permite surorilor lor mai bogate să „se încline”.

Surditatea față de posibilitatea că multe mame nu mai vor să mai fie eliberate de copiii noștri este evidentă atît în ​​rîndul liberalilor sociali (adică de stînga), cît și a celor economici (adică de dreapta). Rădăcinile ei se află într-o antropologie care descrie oamenii ca fiind atomizați radical și îndepărtîndu-se în zbor de toate constrîngerile – de constrîngerile convenției, trecutului, de constrîngerile reciproce și de propriile lor corpuri.

Maternitatea dezvăluie limitele acestei antropologii. Poate părea evident că deținerea fizică a sinelui  este fundamentală pentru libertatea individuală; dar în momentul în care rămîi însărcinată, proprietatea sinelui tău este compromisă. A fi însărcinată înseamnă a fi radical lipsit de libertate (dacă prin „liber” înțelegem fără restricții). Atitudinile contemporane față de această stare de interdependență sînt profund conflictuale: o persoană care pledează pentru a pune capăt restricțiilor privind avorturile în ultimul trimestru ar putea, de asemenea, să privească întrebătoare o femeie însărcinată care bea un pahar de vin. Astfel de atitudini combină recunoașterea faptului că sarcina compromite și ar trebui să compromită libertatea unei femei, cu insistența asupra dreptului ei de a fi liberă dacă dorește. Nu se face pentru a evidenția contradicția dintre presupusa libertate a unei femei însărcinate în chestiuni la fel de grave precum sfîrșitul vieții copilului ei nenăscut și datoria ei de a se supune unei reglementări minuscule în chestiuni la fel de banale ca dacă mănîncă sau nu brînză albastră.

 

Feminismul își dă mîna cu progresismul

 

Feminismul de stînga încearcă să conteste toate constrîngerile bazate pe sex în numele asemănării bărbați-femei. Respinge diferențele de sex în favoarea unei teorii a personalității „ardezie goală” și tratează femeile care preferă activitățile casnice față de cele pentru carieră ca trădătoare de clasă. În cea mai detaliată situație, acesta susține o abordare tranzacțională a vieții sexuale și reproductive a femeilor, una care normalizează prostituția, legitimează pornografia ca o carieră, încadrează gestația ca „parazită” și propune surogatul ca model pentru viața de familie.

Căutarea sa de asemănare a culminat cu spectacolul suprarealist al unui feminism care încearcă să elibereze femeile de nevoia de a fi femeie. Măsurile recente de abolire a sexului biologic în drept au fost apreciate ca victorii într-un proiect progresist „intersecțional”, iar rezistența este denumită „cea care susține menținerea femeii pe baza trăsăturilor fiziologice”. Acest lucru în ciuda faptului că abolirea segregării sexuale este, în mod clar, în detrimentul femeilor din echipele sportive sau în vestiare, închisori și refugii pentru femei. Astfel de efecte nu preocupă prea mult femeile bogate care beneficiază de o cultură „neutră de gen” la locul lor de muncă și este puțin probabil să se găsească încarcerate sau să fugă de violența domestică.

Rezultatul este o doctrină confuză, care protestează împotriva uciderii copiilor în uter, în timp ce rezistă politicilor care ar îmbunătăți viața acelor bebeluși o dată născuți. O adevărată politică pro-copil nu ar rezista acțiunilor statului pentru a sprijini formarea familiei sau extinde concediul de maternitate dincolo de cîteva săptămîni brutal de scurte.

Decalajul dintre numărul de copii pe care îl doresc femeile americane și numărul pe care îl au crește de mai bine de un deceniu. Pe măsură ce ajungem la capătul îndepărtat al erei industriale, antropologia libertății care a alimentat acea epocă oferă un coșmar de sterilitate și lasă femeile fără adăpost politic.

Pe măsură ce creșterea economică vine neurmată de prosperitatea în masă, feminismul liberal servește intereselor de clasă, ai căror membri își pot permite să subcontracteze personal pentru serviciile casnice. Feminismul conservator servește unei clase de mijloc în scădere, ai cărei membri își pot permite totuși să aleagă între subcontractarea personalului pentru servicii casnice și creșterea unei familii cu un singur venit. Nici unul dintre feminisme nu recunoaște că „progresul”, în măsura în care implică eliberarea de obligații și constrîngeri, este ostil mamelor. Inevitabil, un feminism care susține mamele astăzi constată că trebuie să se opună progresului.

Pentru epoca în care intrăm, un feminism îndrăgostit de tehnologie și promisiunea sa de a pune capăt tuturor limitelor va oferi – oferă deja – doar mizerie.

 

Realitățile biologice trebuie luate în considerare

 

În schimb, avem nevoie de o mișcare bazată pe realități pragmatice. Corpul masculin și cel feminin sînt diferite; oamenii nu pot schimba sexul; majoritatea femeilor vor să aibă copii; heterosexualitatea este condiția umană implicită; externalizarea treburilor casnice este o mișcare de reintroducere a unei clase de servitori; copiii se descurcă mai bine în familii stabile cu doi părinți; iar hiperfocalizarea noastră asupra libertății individuale este un factor central în scăderea ratei nașterii în întreaga lume. Împotriva dezvoltărilor tehnologice care promit să ne elibereze de iubire, dor și natura umană în sine, reafirmarea acestor adevăruri este un act de rezistență feministă.

Sîntem suficient de eliberați. Femeile trebuie să negocieze noi condiții sociale și economice, nu într-un spirit de conflict zero cu bărbații, ci alături de prietenii, soții, tații, frații și fiii noștri. Scopul nu este să ne întoarcem la un trecut perfect imaginat, ci să ajungem la un viitor descătușat de urmărirea distopică a progresului. Singura scăpare dintr-un coșmar de atomizare și război între sexe este recunoașterea faptului că sîntem creaturi întruchipate și că interdependența nu este opresiune, ci tocmai ceea ce ne face oameni.

 

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA

Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București

Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082

www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro


joi, iunie 10, 2021

DE LA PR. RADU PREDA CITIRE




DRAGĂ GENA, DRAGĂ MAICĂ SILUANA,

ai plecat fără să mă anunți! Știu că ai luptat, în felul tău, cu boala, dar nu credeam să mă lași atît de repede. Iubitul meu frate, Jan, m-a anunțat în seara aceasta. Lucram la hîrtii contabile. Da, la parohia din Muenchen unde, cum am vorbit, aș fi dorit să te invit la o seară de dialog. Ai plecat cînd aș fi avut nevoie cel mai mult de inteligența ta duhovnicească, de umorul tău fără sarcasm, de profunzimea neiscoditoare, de echilibrul riscînd însă aerul tare al crestelor, de adîncimea fără de pericol a unei minți coborîte în inimă, de tine. Pur și simplu. Îți aduci aminte: ne-am întîlnit la biblioteca Universității din Galați, când aveam 16 ani. Ai fost una dintre revelațiile adolescenței mele. O femeie capabilă să convertească neputințele ei, dar și pe ale altora, în tot atîtea căi de descoperire a lui Dumnezeu. La tine, în garsoniera de lîngă liceul meu, am mîncat pentru prima dată mîncare "vegană", cum mi-ai explicat. Nu știu dacă mi-a plăcut, dar de dragul tău aș fi ronțăit orice. Apoi, schimburile de cărți. Un dar înainte de a pleca la București, la Facultatea de Teologie: o istorie a filosofiei în germană. De unde ai știut că tocmai această limbă avea să îmi devină al doilea instrument de cunoaștere și comunicare? Atunci, ți-am spus că nu știu nemțește, dar ai insistat: „Lasă, puiule, că ești tânăr și ai timp să înveți! Eu nu am timp și oricum sînt proastă!". Era felul tău de a te alinta. Pe firul anilor, ne-am auzit la telefon - uite, nu avem scrisori trimise între noi! -, am aflat că ai intrat în monahism. Ne-am revăzut la Craiova și apoi, de cîteva binecuvîntate ori, la Iași. Cu Andreea, soția mea, ai avut o comunicare aparte. Pentru prima și ultima dată am fost gelos... Te-am citit și ascultat, cuvîntul tău fiind mereu proaspăt, convingător și tămăduitor. Ai dat impulsuri și, inevitabil, ai polarizat. Pe unii i-ai apropiat, în vreme ce calea altora către tine s-a lungit. Ai fost o epifanie în monahismul feminin românesc al ultimelor trei decenii. Cînd am fost ultima dată la Iași, te-am găsit palidă și obosită. Am scurtat vizita și, cînd să plec, ai insistat să îmi săruți mîna. Iarăși, în stilul tău: „Harul trebuie cinstit!". Eu: „În ciuda măgarului care îl poartă!". Peste 30 de ani am avut privilegiul să îți fiu prieten, să ne tutuim cu eleganța celor care se tutuie, de fapt, și cu Dumnezeu. Acum, că ești în drum spre Patria de sus, roagă-te pentru Mitropolitul nostru drag Teofan, pentru scumpul nostru frate episcop NIchifor, care te iubea probabil mai mult decît oricine, pentru minunatul nostru Hrisostom (Rădășanu), pentru maicile și surorile lăsate nemîngîiate. Și pentru mine, Andreea și Maria. Este ultimul pomelnic. Vezi dacă ai plecat fără să mă anunți? Îti scriu pe FB, dar inima mea este, la bază, alături de momentul înălțării tale.
Dumnezeu să te odihnească!

Pr. Radu PREDA

miercuri, iunie 09, 2021

EPITAF PENTRU MAICA SILUANA



Am văzut-o cu ochii pămîntești în această primăvară, la Iași. A fost una dintre acele întîlniri cu degustare de rai, care nu ai vrea să se termine niciodată...
Într-o cameră modestă, întinsă pe pat ca pe un norișor mototolit, învelită cu o pătură, avea puținătatea trupească din care se putea vedea cel mai limpede sufletul. Numai ochii îi rămăseseră vii, scrutători, neastîmpărați. Mîinile translucide, în rest un săcotei cu oscioare.
Cu acele mîini reci m-a apucat de cap, m-a sărutat pe frunte. Avînd amîndoi sentimentul despărțirii evidente, am tăcut și am lăcrimat. Apoi mi-a dat odorul ei de preț: o cruciuliță de argint pusă între patru pietricele ieftine - toată comoara unui călugăr. Cruciulița era strașnic tocită pe latura lungă. Acolo am simțit fizic toată durerea din urma bolii ei îndelungate, acolo erau înmagazinate suferința și rugăciunea; laolaltă, pereche, surori bune. Partea lipsă din argintul cruciuliței era greutatea sufletului ei răscumpărat, căci mi-a mărturisit că pe toată durata luptei cu cancerul nu a luat nici un calmant, absolut nimic să-i aline chinul...
Prin boală ne putem mîntui ca printr-o ultimă șansă, adică prin durerea asumată și prin mucenicia suferinței. Iar ea a vrut să fie sigură că nu scapă raiul, ușa cea strîmtă!
Iar acum cred că totuși voi povesti în revistă ceea ce m-a „legat“ să nu spun, atîta timp cît este în viață. Experiența ei de părăsire a trupului m-a tulburat peste măsură... Mi-a împărtășit-o cu seninătate, întărindu-mă în convingerea duhovnicească că lumea de dincolo există, indubitabil.
A primit cu puțin timp înainte schima mare din mîinile a doi oameni pe care i-a iubit, necondiționat: Mitropolitul Teofan și Episcopul Nichifor. Am văzut filmarea, tulburătoare! Condiția de om al rugăciunii continue a fost izbitoare pentru un mirean ca mine, grăbit și superficial, pus pe întrebări telegrafiate și răspunsuri rapide. Taina cea din veac prin care omul cade în genunchi, acoperit de harul Domnului ca de o mantie, radiază o demnitate absolută și o grație de nedescris: este însăși lucrarea de restaurare totală a făpturii, înzdrăvenirea ei.
Unul dintre ultimele mesaje a fost acesta: „Am nevoie de ajutor. Roagă-te pt mine, om drag!“. I-am răspuns și eu cum am putut mai bine: „Iubită maică Siluana, am în casă moaștele Sfîntului Nicolae, el este ocrotitorul familiei noastre. Lui m-am rugat pentru dvs, peste sfintele lui moaște am pus cruciulița de argint de la dvs - tocita de durere și rugăciuni. Sper să fie bine, sus sufletul!“. Și i-am trimis această poză, pentru care mi-a mulțumit. Ultimul semn de viață terestră din partea ei a fost acesta:
Îngerii deja știu cu cine au de-a face acum, demonii la fel. Brațele părintești sînt deschise, avem acum încă mai multă trecere la Tronul celui Preaînalt! Și mai mult curaj că nu sîntem singuri, chiar acum, la despărțire.

Răzvan BUCUROIU



Schimonahia Siluana (Eugenia) Vlad s-a stins în seara zilei de 8 iunie 2021. Noi, ostenitorii Asociaței „Christiana” (a cărei colaboratoare neprețuită a fost), îi mulțumim fratelui Răzvan Bucuroiu pentru aceste minunate rînduri și ne rugăm pentru odihna sufletului ei ales. (R. C.)



marți, iunie 08, 2021

INTERMEZZO LIRIC: CATRENE (101-110)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME 













duminică, iunie 06, 2021

O POVESTE DE O JUMĂTATE DE SECOL



CUM L-AM FURAT EU PE DANTE
ȘI CUM M-A FURAT EL PE MINE

Să te îndeletniceşti cu re-traducerea Divinei Comedii astăzi, cînd se citeşte din ce în ce mai puţină poezie, iar cultura se emancipează tot mai mult de tradiţia spirituală, pare un exerciţiu de resemnată gratuitate. Bucuria pe care ţi-o dă experienţa în sine nu este însă mai mică. Aş fi retradus poemul dantesc şi singur pe o insulă pustie. Regret doar că viaţa nu-mi îngăduie mai mult răgaz cu Dante şi pentru Dante. Nu-i mai puţin adevărat că, în ce mă priveşte, lucrarea aceasta se întîmplă să fie şi canonul unei ispăşiri...
Cînd mă uit înapoi, peste prispa anilor, pînă hăt, în mahalaua bucureşteană a copilăriei mele [1], mi se întîmplă mereu să mă poticnesc cu stînjeneală de amintirea unei fapte care nu-mi face cinste deloc, dar care are de bună seamă tîlcul ei şi se cere pînă la capăt mărturisită.
Acum mai bine de 35 de ani [2] am furat o carte. Eram elev printr-a şasea şi nu mă prea încurcam prin modesta bibliotecă a şcolii de cartier decît pentru vreun roman poliţist sau de aventuri, pe care şi pe acela îl înapoiam uneori fără să-l isprăvesc. Nu era cineva anume care să se ocupe de bibliotecă, ci în fiecare an, probabil peste normă, cădea în sarcina cîte unui profesor, care-i făcea un program zgîrcit şi nu avea niciodată vreme sau tragere de inimă să pună rînduială în cărţi. În anul acela dandanaua căzuse pe profesorul de fizică şi chimie, iar neorînduiala era mai mare decît oricînd. „Tovarăşul” I. V. (Dumnezeu să-l odihnească, pentru că încă de pe atunci avea părul cărunt, aşa că o fi fiind demult oale şi ulcele) era moale şi distrat din fire, încurca mereu lucrurile sau uita cîte ceva, drept care îşi atrăsese, cu mult înaintea noastră, porecla de „Păcală”, atît de încetăţenită cu timpul încît mulţi nici nu-i mai ştiau numele adevărat, şi se întîmpla nu o dată ca pe la uşa cancelariei sau a secretariatului să bată şi cîte un părinte care să întrebe cu toată seriozitatea de... „Domnul profesor Păcală”. Nouă ne plăcea, cu un fel de cruzime copilărească, să-l enervam şi să-l facem să ne alerge printre bănci. Mai tîrziu aveam să-mi dau seama că nu era nici om nemintos, nici om rău, ci doar un suflet greu încercat şi adînc nefericit [3]. Azi mi se pare de neînţeles frenezia cu care pe atunci ne întreceam să-i facem pocinoage. Şi un astfel de pocinog infantil s-a vrut şi faptul de a profita într-o zi de zăpăceala lui ca bibliotecar şi de a-i şterpeli un volum, aproape de sub ochi: era o carte de un format ceva mai mare, cu coperta întunecată, pe care se distingea un profil acvilin. Nu ştiu de ce anume am furat-o tocmai pe aceea, pentru că erau multe altele la fel de la îndemînă. Ajuns „triumfător” acasă, m-am gîndit însă că ai mei ar putea s-o vadă şi să mă întrebe de unde-o am şi de ce n-o mai duc înapoi, aşa că am ascuns-o cu grijă, nu înainte de a-i rupe foaia de gardă, de pe care m-ar fi dat de gol ştampila bibliotecii. Abia de am observat în treacăt (şi fără ca asta să-mi spună prea mult) că numele autorului era Dante Alighieri şi că titlul cărţii era Divina Comedie [4]. Îmi amintesc însă că am avut încă de pe atunci sentimentul pregnant că „pusesem mîna” pe o carte importantă... Probabil de aceea, cînd mă ştiam singur, îi mai dădeam tîrcoale, şi cred că am şi citit primul cînt, fără să pricep prea mult, dar totuşi cu un fel de obscură fascinaţie... Pînă la urmă a rămas însă abandonată în ascunzişul ei cîţiva ani buni, aşteptîndu-mă parcă, răbdătoare, să mă mai coc puţin... Şi într-o bună zi – eram deja în liceu – am redescoperit-o cu un amestec de curiozitate şi stînjeneală, am redeschis-o aproape tandru şi n-am mai lăsat-o pînă ce nu i-am dat de capăt. Aşa s-a întîmplat: întîi l-am furat eu pe Dante, apoi m-a furat el pe mine.
N-am avut – sau nu am vrut să am – destulă îndrăzneală pentru a mă întoarce după aceea în şcoala mea de cartier, să restitui cartea şi să-mi cer iertare, aşa cum s-ar fi cuvenit. Acum însă, aşteptînd cu omenească emoţie să văd ieşită de sub tipar ediţia aceasta, m-a tot bătut gîndul să mă duc, chiar şi cu atîta impardonabilă întîrziere, şi să restitui înzecit ceea ce am răpit odinioară. Şi o voi face, în cele din urmă, aproape cu certitudinea că nimeni n-o va mai fura, dar şi cu o anume teamă că nici ea nu va mai fura pe nimeni...

Răzvan CODRESCU

(din „Prologul traducătorului” la Dante Alighieri, Divina Comedie. Infernul, text bilingv, cu versiune românească, note, comentarii, postfață și repere bibliografice de Răzvan Codrescu, Editura Christiana, București, 2006)


[1] M-am născut și am copilărit în mahalaua Pantelimonului.

[2] Acum sînt 50.
[3] Își creștea singur, din cîte am auzit, o fată handicapată.
[4] Frumoasa ediţie din 1965 cu traducerea Etei Boeriu.



vineri, iunie 04, 2021

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL XXXIII

SUMARUL BLOGULUI


Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

  
PARADISUL

Cîntul XXXIII

Cîntul final al Paradisului și al Divinei Comedii începe cu rugăciunea Sfîntului Bernard către Sfînta Fecioară, spre a-i înlesni lui Dante experiența supremă: contemplarea Sfintei Treimi. Înduplecată de rugăciunea sfîntului, Maica Domnului îl învrednicește pe poet de harul supremei contemplații: taina Divinității și taina celor două firi unite în Hristos. Mintea omenească e neputincioasă – cum neputicioase sînt și cuvintele poetului, care își mărturisește limitele – de a pătrunde acest adînc de taină dumnezeiască, dar o ultimă străfulgerare a harului îl luminează în chip suprafiresc, punînd capăt viziunilor sale din acest lung drum inițiatic. Dante se contopește extatic cu iubirea divină care întreține și armonizează întregul univers. Paradisul se încheie cu același cuvînt ca și Infernul și Purgatoriul: stelle: l’amor che move il sole e l’altre stelle („iubirea ce rotește sori și stele”). Deși inițial tradusesem prin „iubirea ce urnește sori și stele”, am optat apoi să păstrez în versul final - cel mai cunoscut vers dantesc - traducerea încetățenită a Etei Boeriu, nu pe cea a lui Coșbuc și Alexandru Marcu („iubirea care mișcă sori și stele”).


 

1Fecioară maică, a fiului tău fiică,

smerită-n slavă cum făptură nu-i,

prin sfatul veșnic ce-astfel te ridică,

4 tu firea omenească-a fost s-o pui

atît de sus că însuși făcătorul

pe sine se făcu făptură-a lui.

7 În pîntecele tău se-aprinse dorul

iubirii ce-n eterna pace-i fu

și-acestei sfinte flori odrăslitorul.

10 Aici ne ești făclie-a milei tu,

iar jos, în lumea celor muritoare,

ești ce izvor mai viu speranța-avu.

13 Atîta, doamnă, ești de preț și mare

că cine har ar vrea, dar fără tine,

e cum ar vrea ca fără-arípi să zboare.

16 Al milei tale sfînt prisos nu vine

doar cui ți-o cere, ci de multe ori

precede rugătoarelor suspine.

19 În tine-i mila pentru muritori,

în tine măreția, în tine toate

se-adună ale binelui comori.

22 Acum acesta, ce din hău răzbate

și pînă-aici, pe rînd spre a vedea

cum sufletele-o duc din trup plecate,

25 îți cere ca prin har să poată-avea

tăria de-a-nfrunta cu-a lui privire

supremul pisc ce mîntuiți ne vrea.

28 Iar eu, ce pentru văzul meu din fire

n-am ars ca pentru-al lui, te rog smerit

să-l faci părtaș de-a ta milostivire,

31 căci tu de ce-i în el prin trup umbrit

poți să-l dezlegi cu ruga ta fierbinte,

spre a gusta din slavă fericit.

34 Și te mai rog, regină-a celor sfinte,

ce poți ce vrei, ca, după ce-a văzut,

el teafăr să rămînă-n simțăminte.

37 Să-i fie firii lui vegherea-ți scut:

vezi Beatrice și-atîți drepți spre tine

cum mîini întind, urmîndu-mă tăcut”.

40 Cinstiții ochi dragi proniei divine,

pe rugătorul vrednic ațintiți,

vădeau ce mult la ruga noastră ține;

43 spre veșnica lumină-apoi răpiți

extatic fură, cum mai puri vreodată

n-au fost făpturii-n lume hărăziți.

46 Iar eu, ajuns de ținta mea visată

atît de-aproape, cum se cuvenea,

simții arzînd plenar ființa-mi toată.

49 Semn îmi făcea Bernard și-mi surîdea

ca-n sus să cat, dar eu ca de la sine

eram de-acum așa cum el dorea;

52 căci văzul, tot mai limpezit în mine,

se adîncea-n lumina slavei sfinte,

ce e prin sine-adevăratul bine.

55 A fost vederea mea de-aci-nainte

în fața tainei mai presus de grai

și de puterea-aducerii-aminte.

58 Precum, dormind, în vis vedenii ai,

iar treaz fiind păstrezi a lor simțire,

dar fără-ntregul visului alai,

61 la fel și eu, căci șters din amintire

e mult din ce-am văzut, dar încă-i vie

în inimă dulceața din privire.

64 Așa-i topită neaua sub vipie

și-așa în vînt, pe frunzele ușoare,

se risipea-a Sibilei profeție.

67 O, strălumină-n veci prisositoare

asupra bietei firi, tu minții mele

redă-i un strop din ce-am văzut atare,

70 ca eu din slava tainelor acele

să pot să las prin graiul meu măcar

o vagă mărturie despre ele,

73 încît, din cîte-n minte mai răsar

și versul meu să le cuprindă poate,

să-ți preamăresc biruitorul har.

76 Eu cred că de-ar fi fost a mă abate

cu ochii de la raza-aceea vie,

m-aș fi pierdut de mine și de toate.

79 Și-mi amintesc că îndrăzneala mie

așa de mare-mi fu, că m-am topit

în infinita slavei măreție.

82 O, har bogat ce tainic mi-a-nlesnit

în veșnica lumină-atît să cat

încît nesațu-ntreg mi-am potolit!

85 Văzui, ca-ntr-un de dragoste legat

volum, cum în adîncul ei se-adună

ce-i răzlețit în tot ce s-a creat;

88 substanțe și-accidente și-a lor bună

orînduială, astfel reunite

încît stîngaci ce spun aicea sună.

91 Divinul nod al celor răzlețite

socot că l-am văzut, și cînd o spun,

în largu-i bucuria mă trimite.

94 Uitarea-ntr-o clipită o adun

mai mult decît în mii de ani mirarea

pe care de-Argo o avu Neptun.

97 Așa că mintea mea, iscoditoarea,

se ațintea, ca în extaz răpită,

și își sporea necontenit fervoarea.

100 Devii de-acea lumină negrăită

așa pătruns că ochiul nu mai poate

spre altceva să cadă în ispită;

103 căci binele, ce-i ținta voii toate,

se-adună-ntreg în ea, iar ce-i afară

de ea desăvîrșit nu se socoate.

106 Chiar și din cît mi-aduc aminte doară,

mai scurt voi de-acum cu vorba mea

decît un prunc la sîn cînd se strecoară.

109 Nu că mai mult de-un singur chip vădea

privirii mele-acea lumină vie,

ce-n veci de veci e-aidoma cu ea,

112 ci pentru că, sporindu-mi văzul mie,

atîta pe cît el se preschimba,

se preschimba în el și-acea vipie.

115 Din cel adînc, ce-atît de clar era,

al naltei slave, cercuri trei văzui,

în trei culori, dar largi aidoma;

118 ca irisul în iris, poți să spui,

răsfrînte unu-n altul, iar din două

al treilea-și trăgea ardoarea lui.

121 Vai, cît de slabe vorbe vă spun vouă

față de gîndul meu, și el plăpînd,

c-a zice că-i „puțin” e-o bîlbă nouă!

124 O, veșnic foc în sinea ta arzînd,

tu singur te-nțelegi, și-așa-nțeles,

iubirea ți-o împarți atît de blînd!

127 Acea rotire ce-și dă-n tine ghes,

născută-n veci și-n veci răsfrîntă-n tine,

spre care-n parte văzu-mi a purces,

130 chiar prin culoarea-i mi-a părut în sine

că poartă chipul nostru în icoană,

că-ntreg în ea m-am fost văzut pe mine.

133 Ca geometrul ce cu rîvnă-avană

vrea cercul să măsoare, dar nu știe

principiul și-i rămîne truda vană,

136 la fel cătam spre noua măreție:

voiam să văd cum chipul intră-n roată

și-mpreunate cum ajung să fie;

139 dar n-aveam áripi așa zbor să poată,

de nu s-ar fi iscat un fulger care

plini dorința minții mele toată.

142 S-a frînt aici înalta mea visare;

dar drept imbold de-acum da vrerii mele,

ca roata în egala ei mișcare,

145 iubirea ce rotește sori și stele.



Mai puteţi citi pe acest blog:

 

Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante Alighieri între viaţă şi operă 

Dante – repere bibliografice 

Prolog la noua traducere a Infernului 

Ecouri la noua traducere a Infernului   

Sonete din lirica universală 

"Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX) 

Claudio Mutti: Dante şi India 

Claudio Mutti: Despre "veltro"-ul dantesc 

Dante: Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)  

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu) 

Patimile după Dante 

Dantele lui Marian Papahagi 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)  

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul VI (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul VII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul VIII (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul IX (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul X (versiunea Răzvan Codrescu) 

Dante, Paradisul, Cîntul XI (versiunea Răzvan Codrescu)

Dante, Paradisul, Cîntul XII (versiunea Răzvan Codrescu)

Dante, Paradisul, Cîntul XIII (versiunea Răzvan Codrescu)

Dante, Paradisul, Cîntul XIV (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XVI (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XVII (versiunea Răzvan Codrescu)

Dante, Paradisul, Cîntul XVIII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XIX (versiunea Răzvan Codrescu)

Dante, Paradisul, Cîntul XX (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXI (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXV (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXX (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Paradisul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu)