duminică, septembrie 24, 2017

ȘTEFAN NICOLAE: RELAȚIA MAESTRU – DISCIPOL

SUMARUL BLOGULUI 


Relația maestru-discipol: 
între continuitate și discontinuitate
   
Tema propusă de organizatorii Colocviului este foarte generoasă și acoperă, în cazul unor abordări atente, variate zone multidisciplinare, pornind de la cultură, educație, antropologie, pînă la chestiuni legate de identitate etnică, religie sau politică. PATER ET FILIUS invită, prin extindere, la diverse abordări cu o deschidere polisemantică stimulatoare. Vom încerca să ne oprim la relația maestru – discipol și mai cu seamă la faptul că aceasta nu înseamnă doar un proces mecanic în care sînt implicați trei factori: maestrul, învățăturile lui și discipolul, ci un proces mult mai complex și nu doar unidirecțional. 
Istoria culturală a omenirii este o succesiune de filiații și legături strînse, în ordine cronologică, dinspre maeștri spre elevi, de la o școală de gîndire spre alta. Dar această relaționare nu este unidimensională, nu este o curgere lină, ci, dimpotrivă, cel mai adesea presupune o dinamică nu lipsită  uneori de tensiuni.  
Există factori comuni în relația dintre maestru și discipol în practica religioasă, ca și pe terenul filosofiei și al culturii în general. Scenariul este același, calea este asemănătoare, multe dintre metode sînt comune, dar ceea ce diferă este conținutul. Relația dintre maestru și ucenici în religie se bazează pe credință, deci pe o acceptare deplină a doctrinei și implicit a maestrului. Ezitările sau nedumeririle învățăceilor, dacă avem în minte ceea ce ne spun Evangheliile, sînt zdruncinate în primul rînd de exemplul  Învățătorului Iisus, și în același timp de numeroasele pilde sau parabole care îi pun pe cei ce aveau să devină apostoli să încerce să spargă aparențele paradoxurilor pentru a ajunge la miezul doctrinei. Dar mai cu seamă, așa cum spunea cîndva Părintele Galeriu, relația dintre învățător și ucenic (inclusiv cea dintre duhovnic și fiul său spiritual) se bazează pe comuniune în Duhul Sfînt. 
În Grecia antică, maestrul crea în jurul său un spațiu de convivialitate incitantă, stîrnea interesul unui cerc de discipoli. Raportul dintre maestru și discipoli nu ațipea într-o rutină convențională, ci dimpotrivă crea permanent o tensiune stimulatoare și provocatoare. Personalitatea crează autoritatea, cum bine se spune, astfel că, în toate cazurile – fie că vorbim de Socrate, de Pitagora, de Platon sau Aristotel  sau de școlile neoplatonice – maestrul era acceptat și căutat datorită dimensiunii sale intelectuale și umane cunoscute și respectate. 
Maestrul se află la răscrucea unde își caută drumul – sau este rătăcit – ucenicul. El nu numai că îi arată acestuia direcția, calea pe care s-o apuce, dar îl și însoțește. Adesea îi provoacă dificultăți de parcurs, pentru ca, din rezolvarea lor, ucenicul să ajungă să înțeleagă sensul general profund al unui fenomen. Ucenicul își potrivește pașii cu cei ai îndrumătorului său, îl urmează și i se încredințează. Potrivit informațiilor ajunse la noi, adepții școlii epicureene se străduiau să-i semene maestrului chiar și fizic, dar  mai cu seamă încercau să atingă perfecțiunea interioară a acestuia. Maestrul își exercită astfel capacitatea formativă asupra celor care-l urmează în mod direct sau indirect. Esențială rămîne stabilirea unui raport de totală încredere și prietenie, chiar de colegialitate respectuoasă. Conștient de atașamentul pasionat al emulilor săi, un maestru adevărat își exercită influența prin stimularea capacității formative a discipolului, antrenîndu-i spiritul critic, discernămîntul. Absența spritului critic, a intensității căutării dialectice ar amorți potențialul creator al întregului grup. Comunitățile filosofice din vechime creau o confraternitate alcătuită sub orizontul cunoașterii, al stimulării libertății de spirit. Seneca spunea, referindu-se la grupul care se formase în jurul lui: „să ducem o viață  mai presus decît lumea, dar nu opusă ei”. 
Însă și extremele pot fi atinse intens și dramatic: nu de puține ori în istoria ideilor și a personalităților culturale, de la fidelitatea neștirbită s-a ajuns la rivalitate deschisă între un maestru și un discipol, drumul de la atașamentul total și aproape necondiționat la ruptura violentă se poate  parcurge rapid. In astfel de cazuri divorțul nu are la bază doar o anecdotică marginală care face apel la amănunte biografice, ci ține seama îndeosebi de imperativul unei creșteri interioare independente a discipolului. Este bine cunoscut episodul în care Sfîntul Francisc din Assisi se dezbracă de haine în piața publică, renunțînd la moștenirea și cariera pe care i-o pregătise tatăl său, un bogat negustor de postavuri, pentru a da ascultare unei chemări mai înalte, dedicîndu-se exclusiv lui Hristos. El renunță la o filiație naturală pentru a se dărui uneia spirtuale. Lărgind semnificația acestui episod, reamintim expresia latină Amicus Plato, sed magis amica veritas, întrucît se potriveșete foarte bine pentru susținerea ideii că și în cazul despărțirii de maestru, avantajată rămîne investigația, cercetarea adevărului sau căutarea mîntuirii.  
Într-un studiu profund care abordează această tematică, intitulat Modelul Antim și Modelul Păltiniș. Cercuri de studiu și prietenie spirituală (Ed. Humanitas, București, 2015), doamna Anca Manolescu face o cercetare diacronică asupra felului în care au luat naștere și au lăsat o amprentă puternică în timp diversele modele de viață intelectuală și spirituală. E vorba de paradigme purtătoare de destine individuale și mai ales de grup, de exemple de exerciții prin care se face tatonarea și investigarea adevărului. Sînt pilde ale unor împreună - căutări cu împletire de destine, de comuniuni și  experiențe participative. Faptul că în centrul atenției autoarei se află două experiențe românești nu face decît să confirme că, în epoci și în locuri diferite, anumite forme de comuniune spirituală se constituie în cadrul unor grupuri sociale chiar și în perioade istorice potrivnice stimulării culturii și libertății intelectuale. 
Și în epoci mai îndepărtate diversele colectivități constituite în jurul unui mentor erau nuclee de vibrație intelectuală cunoscute doar de cercul celor interesați, fără să fie total ignorate în Cetate. Anumite caracteristici ale acestor grupuri sînt comune. Discipolul trebuie să fie convins de valoarea maestrului, îi apără concepția și ideile acestuia încercînd să le dezvolte. Ba chiar consideră că este datoria lui morală să fie continuatorul gîndirii celui pe care și l-a ales drept călăuză. Atașamentul față de ideile maestrului îmbracă uneori forma unei admirații nedisimulate. Dar procesul acesta intelectual și psihologic nu este întotdeauna simplu. Discipolul nu se transformă doar într-un epigon care repetă niște idei pe care și le-a făcut proprii. Dimpotrivă în lumea reală și în istoria cunoașterii sînt reținute numele acelor personalități care pornind  de la un model, nu au ezitat să abordeze critic ideile maestrului, încercînd să le depășească printr-o viziune proprie. Un maestru în devenire exercită o anumită fascinație asupra celor care se apropie de ideile sale. Această fascinație nu rezultă neapărat dintr-o demonstrație uneori cabotină a unor calități oratorice și de persuasiune, ci provine în majoritatea cazurilor din simplitate și mai ales din profunzimea trăirilor și a ideilor. 
În cazul grupului de la Păltiniș, amintit deja, membrii acestuia „se regăseau firesc în aceeași atmosferă alcătuită din rigoarea gîndului și libertatea lui” (Anca Manolescu, op. cit., p. 117). Dar nu numai membrii activi ai grupului au profitat de această capacitate formativă, ci și alte persoane care roiau în preajmă, și care îl tratau pe filosoful retras în munte ca pe „un duhovnic laic” (ibidem. p. 144).  Alteori în istorie cercul nu se stabilea fizic, ci se crea prin corespondența dintre maestrul ce își rezerva un rol hermeneutic și cei care îi așteptau sfaturile, îndrumările, îi acceptau observațiile sau corecturile. Ce altceva sînt epistolele apostolilor către primele comunități creștine? Și la fel au fost în antichitatea precreștină scrisorile lui Cicero sau ale lui Epicur către cei care le cereau sfatul. 
Relația pe care o stabilește maestrul în raporturile cu discipolii trebuie să se bazeze pe încredere, onestitate și deschidere. El se va strădui să stimuleze interesul acestora pentru ceea ce el a dobîndit, dar în același timp să le încurajeze propria lor creativitate și simțul critic. Altfel el se înconjoară de un cor de adulatori, care în loc să-i stimuleze propriul drum și propriile căutări nu vor face decît să creeze în jurul său un halou de tămîieri și temenele slugarnice. Un maestru adevărat poate cere loialitate și fidelitate din partea discipolului. Dar acestea nu ar trebui să se transforme în obediență și aliniere necondiționată la opiniile sale.   
În filosofia greacă antică, Socrate nu se simțea bine decît înconjurat de elevii săi pe care îi provoca, prin metoda maeutică, să desfacă împreună sensurile aparente ale lucrurilor și faptelor pentru a ajunge la esența acestora. Socrate avea iscusința să pătrundă în identitatea ascultătorului și, simulînd neștiința, să-l îndemne pe acesta să scormonească împreună în căutarea adevărului. „Ironia socratică” era tocmai această formă de a disimula înțelepciunea, adîncimea gîndului, în spatele unei aparente ignoranțe. Dacă Socrate este figura maestrului care se amestecă, simulează postura elevului, în istoria gîndirii sînt citate și exemple la polul opus în care maestrul își construia pentru sine un piedestal înalt sau o aureolă apropiată de a zeilor. Apollonius din Tiana, ca și Pitagora, au fost două dintre aceste figuri de oameni excepțional de inteligenți și creativi, dar care au avut, față de discipolii lor, atitudinea unor semizei coborîți printre muritori. In schimb, Aristotel și-a asumat rolul modest de învățător, pentru a-i deveni călăuză în toate zonele cunoașterii din epoca sa,  fiului regelui Filip al II-lea, nimeni altul decît Alexandru cel Mare. 
Să nu ne limităm doar la exemplele invocate pînă acum. Căci în ideea filiațiilor, care este tema acestui colocviu, este cuprins și magisteriul școlii. O clasă de elevi, este în mic un laborator de creștere în și pentru cunoaștere a generațiilor tinere. Ca și în cazul grupurilor filosofice, relația din domeniul educativ se bazează pe o asimetrie care predispune la o anumită distribuire a rolurilor. Este admisă premisa că cel care predă știe mai mult, îl depășește prin știință acumulată și experiență pe cel care se află în postura de a recepta. Mai cu seamă în fazele mai avansate ale procesului de învățămînt, pedagogiile moderne recomandă o apropiere dintre  cei doi actori, o diminuare a polarității, nu doar printr-o mascare tactică de către profesor a felului în care atrage spre cunoaștere pe elev sau student, ci prin stimularea interacțiunii. Așadar în raporturile maestru-discipol, înțelese la modul general, maestrul nu produce niște clone ale sale. In școli, continuitatea conține în sine o discontiunitate prin faptul că în acest laborator al cunoașterii fiecare își croiește ulterior drumul propriu pe baza unui algoritm de priorități pe care singur și-l construiește. 
Pe alt plan, același lucru se întîmplă în istoria artelor plastice, bunăoară. In Italia preranascentistă și renascentistă fiecare dintre orașele importante din peninsulă deținea, prin generozitatea unor mecena luminați, cel puțin un mare atelier în care un maestru avea pe lîngă sine o mulțime de ucenici. Giotto nu ar fi fost numele pe care îl cunoaște istoria picturii dacă nu ar fi fost descoperit, așa cum susțin biografii săi, de Cimabue care l-ar fi văzut pe cînd copilul Giotto desena cu o mare precizie pe cînd păștea oile. In atelierul acestuia avea să deprindă toate secretele artei cel care avea să picteze mai apoi frescele din Capella degli Scrovegni și din Basilica Sfîntului Francisc din Assisi și să marcheze o mare cotitură în arta picturală care precede renașterea, făcînd trecerea de la arta bizantină a Evului Mediu tîrziu la cea umanistă și realistă a epocilor următoare. 
Un alt exemplu. Michelangelo Bunarroti a fost admis încă de la 14 ani în atelierul lui Domenico Ghirlandaio, datorită protecției de care s-a bucurat din partea membrilor familiei Medici, care i-a oferit și o educație filosofică în școala neo-platonică de la Florența, întrucît văzuseră în artistul adolescent geniul creatorului. După stagiul de învățare a tainelor meseriei, Michelangelo și-a asumat cu talent propriul destin artistic, deși alți colegi de-ai lui au rămas simpli imitatori ai maestrului lor. 
Dacă aproape întreaga cultură occidentală s-a construit mai cu seamă pe ideea continuității, în Occidentul modern și-a făcut loc treptat și tot mai insistent ideea că un gînditor, artist sau creator de orice fel poate fi recunoscut și omologat ca atare doar atunci cînd se depărtează de maestrul său, cînd îl lasă în urmă pe acesta, îl depășește și îl uită, sau chiar îl „ucide” simbolic, operațiune care poate fi psihanalizată, dar care ține totodată de pariul afirmării propriei identități. 
„Este foarte prost răsplătit un maestru, dacă elevul său rămîne doar un simplu discipol” spunea Nietzsche în Așa grăit-a Zaratustra. O să amintesc, în context, cazul binecunoscut al lui Constantin Brâncuși, care în 1904 ajungea la Paris, după o călătorie devenită legendară prin Europa. După trei ani în  care a încercat primele contacte cu viața și arta din orașul lumină, sculptorul român merge la atelierul lui Auguste Rodin, un artist deja faimos. Acolo forfoteau deja în jurul maestrului o mulțime de învățăcei care mai de care mai dispus să „fure” din tehnica acestuia. După o ședere de aproximativ un an, Brîncuși îl părăsește însă pe cel care ar fi putut fi maestrul său, spunînd, cu o frază devenită celebră, că „Nimic nu poate crește la umbra marilor copaci”. Cuvinte în fond laudative la adresa lui Rodin, dar care semnalau dorința lui de a-și construi propria identitate artistică. La polul opus se poate întîmpla și ca maestrul să pună obstacole, în vreun fel, discipolului care vrea să-și ia singur zborul. Este aproape banalizat cazul lui Johann Srauss tatăl, care a vrut să-l împiedice, se spune că din invidie, pe fiul său să se dedice muzicii. Aici ruptura este dublă, fiind vorba și de relația naturală tată-fiu. 
Maestrul autentic are drept unic scop să șlefuiască interior o ființă cu interes pentru cunoaștere, aptă să raspundă la intrebările vieții cu propria sa conștiință, iar ucenicul trebuie să conștientizeze faptul că transcenderea ego-ului este o condiție fundamentală pe calea spirituală. 
În acest sens mi-am propus ca, în partea finală a acestei intervenții, să încerc să identific cîteva dintre exemplele de școli, sau grupări care au existat în cultura română și care au jalonat, la scară istorică, evoluția societății românești spre modernitate, spre căutarea propriei identități. Brâncuși, despre care am pomenit, se formase mai întîi ca sculptor în România înainte de a pleca spre Franța, așa cum au făcut-o, în alte condiții, pictorii Nicolae Grigorescu și Theodor Pallady ori compozitorul George Enescu. Si pentru că am amintit aceste nume, este lesne de observat că nu orice geniu, orice personalitate excepțională adună în jurul său discipoli sau continuatori, nu formează o „școală”.
Uneori un mare maestru nu lasă în urma sa decît epigoni, iar dacă ne gîndim la cultura românească,  probabil acesta este cazul lui Eminescu. Cei care au încercat să imite doar stilul lui Eminescu au fost seduși de forma exterioară, de muzicalitatea poeziei sale, fără să poată atinge adîncimea filosofică, fiorul dramatic al unora dintre creațiile sale sau vastitatea orizontului său cultural sau simbolic. Insă la urma urmelor și epigonismul poate fi tot o formă de continuitate. Ultimul mare poet romantic al Europei acumulase o enormă cultură universală și fusese conștient, după cum rezultă dintr-un text al său, că „Dumnezeul geniului l-a sorbit din popor”. Deși nu a creat după el propriu zis o școală, Eminescu a stîrnit o emulație care nu s-a stins, deși nu i-au lipsit detractorii. El a fost așadar un maestru care a creat în jurul său, de-a lungul timpului, mai ales un model intelectual, devenind chiar o referință identitară. 
Dar Eminescu însuși s-a format în cadrul Societății „Junimea”, unde mentorul acceptat a fost Titu Maiorescu. Junimismul a fost un curent literar care s-a creat desigur în jurul criticului amintit, dar grupul s-a construit pe filiații și afinități, a stimulat preeminența esteticului și a lăsat liber exercițiul creației care era judecat, cu spirit critic și discernămînt, conform unor criterii și valori care se construiau din mers. Faptul că în această ambianță s-au format ori măcar s-au afirmat nume precum ale lui Eminescu, Caragiale sau Creangă, nu este desigur puțin lucru. Apariția spiritului junimist  a avut loc într-un moment în care cultura, dar mai ales literatura română, abia dacă își exersau și își finisau o identitate proprie și erau în căutare de mari spirite orientative. 
Continuînd în sfera literară,  un alt moment care a creat o emulație creatoare a fost cel al revistei Sburătorul  și a cercului literar din jurul lui Eugen Lovinescu. Nu mai insistăm cu alte date asupra acestei mișcări, atîta doar să reamintim că una dintre marile ambiții ale mentorului a fost aceea de a produce sincronizarea literaturii române cu cea europeană. 
Închei prin a pomeni aici și grupul care s-a format în jurul unei figuri intelectuale importante, cu toate controversele și bemolurile care l-au urmărit și continuă să-l urmărească, mai ales datorită influenței sale în viața civilă a României interbelice. Este vorba de filosoful Nae Ionescu. Nimeni nu poate să conteste faptul că el a fost cel mai influent profesor de filosofie din perioada interbelică. Cu toate că nu a creat un adevărat sistem filosofic propriu (așa cum avea să facă Lucian Blaga, de exemplu) el a adunat în jurul său un mare număr de discipoli excepționali care au devenit ulterior nume de rezonanță în cultura română și europeană: Mircea Eliade, Emil Cioran, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu, Petre Țuțea. A fost un spirit socratic, care își baza fascinația pe oralitate, pe spiritul deschis spre diverse orizonturi ale  investigației, pe modul de incitare a interlocutorului. 
În concluzie, în istoria gîndirii umane, raportul maestru-discipol este unul necesar, chiar inevitabil, iar grupurile atestate marchează ca niște jaloane procesul larg și complex al devenirii reflexiei, cugetării și al creativității. Pentru creșterea interioară a fiecăruia este nevoie de un maestru, fie că acesta se numește învățător sau profesor, duhovnic sau mentor spiritual. Important este ca la capătul oricărei experiențe formative, fiecare să fie în stare să se încredințeze propriului maestru interior. Este foarte greu să-ți întîlnești maestrul adevărat și la momentul în care ai  avea cea mai mare nevoie de prezența lui. Dar este la fel de dificil să fii un discipol aplicat, dacă nu ai propria pornire spre cercetare, curiozitate în căutarea răspunsurilor la întrebările personale.
  
Ștefan NICOLAE
  
(Comunicare ținută la Colocviul de la Putna: 
PATER ET FILIUS – 24-27 august 2017)


vineri, septembrie 22, 2017

TAINA RUGĂCIUNII

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Din această săptămînă, în librării:



„Fericiţi acei oameni care adorm şi care se trezesc întru rugăciune; care în mijlocul tuturor lucrărilor lor nu se despart de ea, comoară a vieţii lor fiind Hristos Domnul!” (Sfîntul Teofan Zăvorîtul).

„Rugăciunea este armă vestită, vistierie nesecată, bogăţie nepieritoare, liman împotriva furtunilor vieții… Rugăciunea este rădăcina, izvorul şi maica nenumăratelor bunătăţi şi virtuţi, dăruite nouă de Cel Preaînalt” (Sfîntul Ioan Gură de Aur).

Cartea aceasta, tradusă din limba rusă de Gheorghiță Ciocioi (Editura De Suflet, Bucuresti, 2017), adună într‑un buchet plin de mireasmă duhovnicească sfaturi folositoare ale Sfinților Părinți despre taina cea fără de seamăn a rugăciunii, relația cea mai vie a omului cu Dumnezeu.

joi, septembrie 21, 2017

NIMIC NU NE IESE!

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME


Din anumite reacții de pe Facebook rezultă că lumea e destul de dezamăgită că n-am avut și noi, la București, o vijelie mai acătării (măcar jumătate din cît s-a anunțat și pentru cît a luat măsuri Gabriela Firea). Se pare că politica și meteorologia își dau mîna în materie de incapacitate predictivă... Sigur, timp ar mai fi, chiar dacă portocaliul bate spre galben... Acum, o frustrare în plus, o frustrare în minus - ce mai contează? Tot Banatu-i fruncea! (R. C.)

miercuri, septembrie 20, 2017

FLORINA NICOLAE: MODELUL ȘI INTERPRETAREA

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME
  


Imaginea Sfîntului Francisc  
în Divina Comedie de Dante Alighieri 

Modele, exemple, pilde vii au intrat în istorie dintotdeauna. Iar istoria le-a adaptat de fiecare dată diferitelor situații, realităților în care se întruneau condițiile „utilizării” lor. Ba chiar fiecare persoană adoptă și interpretează un model conform propriei culturi, deschideri, disponibilități. Nu îndrăznesc să merg cu gîndul  la Modelul absolut – la Iisus Hristos – și la nenumăratele  „imitații” de-a lungul celor două milenii (în fond toți încercăm, în felul nostru, o imitatio Christi, interpretîndu-l mereu în funcție de moment). Mă refer la o interpretare-capodoperă, la cea din Divina Comedie a lui Dante Alighieri, și la unul dintre modelele așezate de el în Paradis: Francisc din Assisi

Există o deosebire radicală între modelul de sfînt din scrierile lui Tommaso da Celano, ale lui Bonaventura da Bagnoreggio, cel ilustrat în Florilegiu ori în multe alte referințe şi personajul propus de Dante care imaginează o figură de o incontestabilă autonomie faţă de hagiografia tradiţională existentă în vremea lui. Elementul central al biografiei” danteşti a sfîntului din Assisi şi aproape unicul mesaj franciscan din Divina Comedie este sărăcia. Dar sărăcuţul lui Dumnezeu” nu este doar umilul, obedientul, supusul”, ci luptătorul pentru o cauză, întrucît pentru Alighieri, sfinţenia este o continuă acţiune combativă pentru Binele absolut, pentru Adevărul absolut. Era în fond chiar lupta pe care el însuși, alungat din Florența, o purta.
Intens marcat de energia spirituală şi de etica sublimei sfinţenii a „sărmanului întru Hristos” – cum traduce Eta Boeriu expresia il poverello di Dio –, Dante se detaşează de naivitatea, autentică sau aparentă, de misticismul aprins ori de deformările tradiţionale. S-a vorbit chiar de elementele antifranciscane ale personajului dantesc, avînd rădăcina în caracterul deloc mistic al poetului care foloseşte schema alegorico-biografică ostentativ exemplară şi elogiul poetic ca pe un amplu preludiu la polemica împotriva bisericii care fugise de sărăcia evanghelică”, dar şi împotriva ordinului franciscan sfîşiat de disensiuni interne. 
Chiar dacă este convins că lăcomia oamenilor, şi a Bisericii în special, este cauza tuturor relelor, Dante formulează un mesaj pauperistic deloc extremist, dimpotrivă calm şi senin, riguros în esenţă:

Iubirea pură, pacea, bucuria
ce-n ochii lor sclipeau fără păcat 
din oameni izgoni netrebnicia.
  
În penultimul cînt din Paradis, Dante îl aşază pe Francisc în candida roză a Empireului – trandafirul sfînt” cum îl tălmăcesc Eta Boeriu şi George Coşbuc în variantele româneşti ale capodoperei danteşti – chiar în faţa Fecioarei Maria, pe treapta imediat inferioară celei ocupate de Ioan Botezătorul, urmat de alţi întemeietori de ordine religioase. Însă portretul franciscan este conturat în cîntul al XI-lea de un dominican, sfîntul Toma d´Aquino, în timp ce - printr-o ingenioasă şi amplă structură chiasmatică – franciscanul Bonaventura da Bagnoregio va pronunţa, în cîntul următor, elogiul sfîntului Dominic. Cei doi filosofi deplîng corupţia şi decăderea propriului ordin, în contrast cu sfinţenia fondatorilor, prinţi ai Bisericii, sfinţi - eroi care apar, unul din Orient (metafora pentru Assisi), iar celălalt din Occident (Dominic de Guzman se născuse în Spania), simboluri alese de poet pentru a indica universalitatea acţiunii lor reformatoare. Gustul medieval pentru semnificaţiile simbolice şi interpretările etimologice declanşează totodată interesul pentru legătura între peisajul Umbriei şi religiozitatea şi spiritualitatea personală a sfîntului din Assisi. Simbolul Francisc – Soare (Sub deal aici, mai mult unde îmblînzeşte/ urcuşul său, un soare a răsărit) este valabil numai pentru prima parte a elogiului poetic, restul cedînd locul marii alegorii a iubirii şi nunţii mistice a lui Francisc cu Doamna Sărăcie. Binomul sfinţenie-sărăcie se derulează în stilul poeziei de dragoste cavalereşti, al Rimelor danteşti ori al cuplului Francesca da Rimini – Paolo Malatesta din prima cantică a Divinei Comedii. 

Spre-a nu-ți lungi spre-obscur alegoria,
acești amanți din spusele cuvinte 
tu-i ia că sînt Francisc și Sărăcia.
Concordia lor și-amorul lor ferbinte, 
seninul trai și veselul lor chip
la mulți le-a fost izvor de gînduri sfinte.

Găsim în Dante o soluţie de o extraordinară concizie şi nobleţe pentru o problemă ce a frămîntat şi frămîntă încă pe cercetătorii care încearcă să descifreze în izvoarele franciscane o anumită repulsie faţă de reguli şi încadrări rigide ori faţă de insistenţa constrîngătoare a papalităţii de a sistematiza, conform normelor canonice, creşterea luxuriantă a Ordinului Minoriţilor. Dimpotrivă, poetul surprinde la Francisc o atitudine care se impune chiar supremei autorităţi ecleziastice atunci cînd, regalmente, deci ca un rege, cere prima aprobare a formei sale de viaţă”, fără a se ruşina că este fiul unui negustor oarecare, ori că arata jalnic în hainele sale ponosite. Tema sărăciei constituie pentru Dante cheia interpretativă a mişcării franciscane, într-un moment cînd sfîntul –„ sărăcuţul”– era celebrat cu fast şi bogăţie.
Giotto însuşi, într-un act cultural paralel celui dantesc, exalta oarecum ironic – pe o puternică bază materială oferită de bancherii florentini îmbogăţiţi din cămătărie – idealurile ascetice ale sărăciei franciscane în unele dintre somptuoasele catedrale ce împodobeau peninsula. Chiar şi splendida bazilică din Assisi, cu ciclul de fresce giotteşti – devenite prototip iconografic pentru arta deceniilor următoare contrastează strident cu spiritul originar al sărăciei franciscane – madonna Povertà: 

la fraţi, moştenitorii drepţi lăsat-a
femeia ce-a iubit-o atît de viu 
credinţa hotărînd a-i fi păstrată. 

Or, tocmai acesta este motivul insistenţei lui Dante: revolta sa împotriva deformării unei concepţii, a unui model. În fond, momentele cele mai tragice din istoria omenirii sînt cele în care modelele sînt pervertite, interpretate deformat, în mod deliberat sau din ignoranţă, cu totul altfel decît  s-au construit ori au fost propuse. În felul acesta raportul model-imitaţie devine o simplă schemă prin care normalitatea devine excepţie. Pe Dante îl indignează ipocrizia cu care era propus conceptul de sărăcie chiar de biserica opulentă şi de  către burghezia lacomă, în acea fază de tranziţie de la Evul Mediu la Renaştere. Era trădarea modelului, răsturnarea sensului idealului în practica acelei lumi care descoperise gustul negoţului şi al banului.
Dante selectează din tragedia interpretării modelului franciscan pe acela care devenise strigător la cer în vremea lui. Noi poate s-ar cuveni să ne conectăm şi la alte aspecte ale franciscanismului originar, și să interpretăm modelul păcii propus de Francisc cu uimitoare clarviziune, pacea nu prin război – precum cruciadele” de atunci sau de acum –, ci pacea ca înţelegere superioară, dimensiune şi loc al normalităţii. Sau poate, împreună sau nu cu Dante, vom alege şi alte propuneri ale sfîntului din Assisi, medieval, și mereu tot mai actual, cum ar fi îndemnul său spre o ecologie exemplară, prin extinderea iubirii asupra tuturor făpturilor. 
Dar de fapt nu de modele bune ducem lipsă, ci de capacitatea de a le interpreta corect, de a le înţelege şi apoi, bineînţeles, de voinţa şi puterea de a le pune cum se cuvine în practică. 

Florina NICOLAE

(Comunicare ținută la Colocviul de la Putna:
PATER ET FILIUS – 24-27 august 2017)


Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu) 
* Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu) 

luni, septembrie 18, 2017

HIC SUNT LEONES?

SUMARUL BLOGULUI 
  

Cîțiva studenți americani au fost rugați să completeze numele țărilor pe o hartă goală a Europei. Puteți vedea (selectiv) ce au scris în dreptul României (despre care nici măcar unul singur nu s-a întîmplat să aibă habar, deși cineva s-a apropiat cît de cît, indicînd „Transylvania”, desigur cunoscută nu ca parte a României, ci ca patrie a lui Dracula – un mit prost care nici măcar nu-i al nostru)...  
Am dăinuit mii de ani (performanță indiscutabilă), dar n-am reușit să ne impunem în conștiința umanității (contraperformanță la fel de indiscutabilă). Pentru Occident, pînă și bulgarii sau albanezii au o identitate mai precisă decît noi. Nu întîmplător Bucureștiul este confundat curent cu Budapesta, iar românii sînt confundați cu rromii. În lumea euro-americană, cei mai mulți nu doar că nu ne pot localiza pe hartă, dar nici măcar n-au auzit de noi. În Evul Mediu, pe hartă, acolo un prost sincer a scris (în loc de „Nu știu”) „I'm an idiot”, s-ar fi scris: „Hic sunt leones”. 
Nu-i doar ignoranța lor, e mai ales nevrednicia noastră istorică. Popoarele cu adevărat mari (englezii, francezii, nemții, spaniolii, italienii, grecii, rușii) nu pot fi ignorate nici măcar de idioți (după cum se vede).  
Dacă mai năzuim, vorbind în termeni cioranieni, o „schimbare la față a României”, pentru a ieși din paradigma „neantului valah”, de la conștientizarea responsabilă a acestei realități dure s-ar cădea să pornim, nu de la amăgirile protocroniste că am fi „buricul pămîntului” și „Grădina Maicii Domnului”!
   
Răzvan CODRESCU

 

sâmbătă, septembrie 16, 2017

RIDENDO CASTIGAT MORES (LX)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Visuri la cheie


Înregistrarea video a încăierării Palada-Goțiu:
https://www.youtube.com/watch?v=ZNCSapXAMWc

vineri, septembrie 15, 2017

OVIDIU HURDUZEU DESPRE „CRIZA REFUGIAȚILOR”

SUMARUL BLOGULUI 
  

„ESTE O INVAZIE ORGANIZATĂ...” 

„Cu siguranţă nu putem să-i verificăm pe toţi aceşti oameni care sosesc, să le stabilim identitatea sau chiar să-i arestăm — nu putem face asta şi nici nu intenţionăm s-o facem“, a declarat jurnaliştilor Gerhard Puerstl, şeful poliţiei din Viena. 
Cum se poate aşa ceva? Un sirian sosit cu barca în Grecia, ca să primească statut de refugiat trebuie să fie luat în evidenţă de poliţie şi agenţiile de emigrare. Altfel riscă puşcărie. România nu are nici o obligaţie faţă de aceşti oameni. Azilul se cere în PRIMA ȚARĂ ÎN CARE AI SOSIT, nu te plimbi prin toată Europa şi ceri să te primească țara care-ţi place. Pe vremea comunismului, mulţi români nu au primit viză de emigrare în SUA fiindcă, mai întîi, s-au plimbat prin toată Europa şi abia după ce au terminat turul turistic au cerut în Italia sau Austria azil politic şi emigrare în SUA. Dacă românii treceau ilegal graniţa în Italia pe la Trieste, venind din Iugoslavia, şi erau prinşi de grănicerii italieni, aceştia îi trimiteau înapoi în Iugoslavia (era un abuz, fiindcă nu puteai cere azil în Iugoslavia, căci erai trimis pachet în România). Eu am ajuns cu avionul în Italia în 1989, la Roma, deci pentru mine Italia era PRIMA ţară unde se putea cere azil. Regimul refugiaţilor este strict reglementat juridic prin Convenţia de la Geneva din 1949. Nu merge să invoci motive sentimentale. Cînd i-am spus unei funcţionare de la o agenţie de emigrare de la Roma: „Eu unde dorm?”, mi-a rîs în nas: „Noi nu te-am chemat aici”. Nici eu nu-i chemasem pe sovietici să aducă comunismul în România şi nici sirienii nu i-au invitat pe occidentali să le facă praf țara, dar asta nu contează. O dată ajuns în situaţia de refugiat, nu ai nici un drept, eşti la cheremul celor pe al căror teritoriu te afli. Nimeni nu este obligat să te hrănească, să te cazeze sau să-ţi dea de muncă. Cît am stat în Italia (un an şi patru luni), aşteptînd viza pentru SUA, nu mi s-a oferit nici cazare, nici drept de muncă legal. Doar masa de prînz prin organizaţia catolică Caritas, şi ăsta era un mare privilegiu, fiindcă eram refugiat legal. 
Ce se întîmplă astăzi nu are nimic în comun cu procesul normal de emigrare. Este o invazie organizată, care se bucură de un imens sprijin logistic. 

Ovidiu HURDUZEU 

 
* Născut la Bucureşti pe 12 iunie 1957, absolvent al Facultăţii de Limbi şi Literaturi Străine (secţia engleză-franceză), emigrat în 1989 și stabilit în SUA, doctor în French and Humanities la Stanford University (1997), autorul cărților Sclavii fericiţi. Lumea văzută din Silicon Valley (Ed. Timpul, Iaşi, 2005), Unabomber, profetul ucigaş (Ed. Logos, Bucureşti,  2007), A Treia Forță. România profundă (Ed. Logos, Bucureşti, 2008 – co-autor: Mircea Platon) etc. (R. C.)

miercuri, septembrie 13, 2017

VACCINAREA: PROBLEME MEDICALE ȘI JURIDICE

SUMARUL BLOGULUI 
INDICE DE NUME 

Nu am competența – și deci căderea – să mă pronunț, dar sînt lucruri pe care e bine să le cunoaștem și să le avem în vedere. În acest sens este și demersul Editurii Lumea Credinței, care pregătește un volum informativ intitulat Vaccinarea: pro și contra. (R. C.)


O CARTE DE REFERINȚĂ: 
VACCINURILE ȘI AUTOIMUNITATEA
  
Un volum cu caracter exclusiv științific, care tratează problematica vaccinurilor și a efectelor adverse pe care le generează, inclusiv a bolilor autoimune asociate lor, a fost tradus din limba engleză și publicat în 2016 la Editura Christiana din București: Vaccinurile și autoimunitatea (coord. Yehuda Shoenfeld, Nancy Agmon-Levin și Lucija Tomljenovic), cu un cuvînt înainte de Prof. Dr. Pavel Chirilă*. 
Este vorba de un tratat de imunologie aplicată, la care au contribuit nu mai puțin de 77 de autori, medici provenind dintr-un spectru foarte larg de specializări medicale, precum imunologie, reumatologie, dermatologie, neurologie, boli autoimune, alergologie, medicină internă etc., care activează în importante Universități și centre medicale și de cercetare din Europa și Statele Unite.  
Lucrarea are o abordare echilibrată, evidenţiind meritele operei vaccinaliste, dar lansează un semnal de alarmă asupra reacţiilor sale adverse, ,,severe şi chiar fatale“. Cartea este rezultatul zecilor de ani de experiență în vaccinologie și autoimunitate și al studierii unei cazuistici și literaturi de specialitate extrem de vaste.  
Tratatul are 37 de capitole structurate în trei părți și exprimă un adevăr dramatic: o parte dintre oamenii sănătoși (despre care nu știm dacă s-ar fi îmbolnăvit vreodată) fac boli autoimune după și prin administrarea unui vaccin: lupus, vasculite, artrită reumatoidă, boli de țesut conjunctiv nediferențiate, purpură trombocitopenică, boală celiacă etc. 
Bolile autoimune au o bază genetică, adică sînt foarte personale şi «este naiv să credem că toţi oamenii sînt la fel». De aceea, orice sistem public de sănătate care încearcă să introducă în corpul unui om sănătos o moleculă farmaco­logic activă, motivînd proeminenţă, comite un act nedeon­tologic şi lipsit de etică, lăsînd sintagma «drepturile omu­lui» goală de conţinut. Autorii acestei cărţi au o conştiinţă profesională înaltă. Ei nu critică vaccinurile, dar demască reacţiile adverse imune şi autoimune, cu scopul evitării lor şi cu speranţa că metoda poate fi perfecţionată”, arată Dr. Pavel Chirilă în prefață. 
Adusă în România prin eforturile Asociației „Christiana”, dar și al mai  mai multor ONG-uri și părinți, cartea se adresează în primul rînd medicilor, dar și părinților, moașelor, educatorilor, juriștilor, guvernanților, tuturor celor implicați în creșterea copiilor și responsabili de consilierea părinților. Este nevoie de un dialog solid între părinți și medici, cu respectarea dreptului fundamental al fiecărui om de a decide asupra propriei sănătăți și integrități.  
„Autorii cărții sînt medici specializați în imunologie fundamentală și clinică. Este vorba de o lucrare curajoasă în condițiile vremurilor noastre, deoarece trezește un spirit de prudență – altfel destul de amorțit sau bine manipulat –, spirit prevăzător imperios necesar de vreme ce unele guverne vor să decreteze obligativitatea vaccinării, adică să-și agreseze poporul cu o lege totalitară” (ibidem). 
E de sperat că şi în România practicienii din domeniul me­dical – imunologi, cercetători şi clinicieni, medici de fami­lie, epidemiologi, factori de decizie din sistemul de sănă­tate publică – vor primi cartea, cu studiile, experienţele şi adevărurile descoperite în ea, ca pe un eveniment ştiinţific preţios, de care – în mod necesar şi chiar obligatoriu – tre­buie să se ţină cont. Vaccinarea este un fenomen care trebuie ințeles în întregul său, reconsiderat, stopat dacă se dovedește necesar, pentru că impactul său asupra speciei umane este uriaș și aproape imposibil de anticipat pe termen mediu și lung.

O parte din concluziile cărții ar putea fi rezumate astfel :

Sînt vaccinurile 100% sigure? NU
Pot fi vaccinurile administrate oricui ? NU
Se practică în acest moment înainte de orice vaccinare (inclusiv a nou-născuților) un screening complet al pacientului și o investigare a istoricului medical al familiei sale cu două generații în urmă, pentru a decide dacă pacientul este sau nu electiv pentru vaccinare cu riscuri minime? NU
Vaccinurile pot da morți subite? DA
Vaccinurile sînt nesigure? DA

Asociația Filantropică Medicală „Christiana”

*** 

DESPRE VACCINURI 
CU PROF. DR. PAVEL CHIRILĂ 

CRISTELA GEORGESCU: Domnule doctor, care este schema de vaccinare pentru un copil în România? 
PAVEL CHIRILĂ: Pînă la 3 ani, schema de vaccinare propusă de Ministerul Sănătăţii cuprinde… 26 de vaccinuri (incluzînd şi rapelurile); chiar dacă nu sînt 26 de înţepături, se ajunge la această cifră datorită polivaccinurilor (ex: Infarix conţine 6 tulpini).  
C. G.: Ce înseamnă schema obligatorie și cîte vaccinuri cuprinde ea? Dar cea opțională?  
P. C.: Noţiunile de obligatoriu şi opţional sînt… false. Nici o vaccinare în Europa nu este obligatorie. Zic medicii de familie că este obligatorie, dar legal nu este. Reglementarea românească prevede obligativitatea medicului de a vaccina copilul dacă părinţii cer lucrul acesta şi dacă nu există contraindicaţii. 
C. G.: De cînd și cum s-a ajuns la un număr atît de mare de vaccinuri? 
P. C.: În urmă cu 30-40 de ani exista o schemă minimală de vaccinuri. Pe măsură ce laboratoarele au preparat noi vaccinuri, medicii (la indicaţia Ministerului Sănătăţii) le-au prezentat populaţiei ca „benefice”, „necesare” şi chiar „obligatorii”… 
C. G.: Cînd, de cine și cum au fost făcute aceste scheme? Care sînt legile care le reglementează? Cum pot fi ele modificate? 
P. C.: Ministerul Sănătăţii şi organismele afiliate (epidemiologie, comisii superioare de vaccinologie, programe de prevenţie etc.) sînt cei care prezintă şi recomandă vaccinurile medicilor de familie. Legea este bună: vaccinările nu sînt obligatorii (în baza Cartei drepturilor omului, în baza Cartei drepturilor  pacientului, a dreptului la liberă decizie etc). 
C. G.: În  România, față de alte țări (de ex. Austria, unde planul de vaccinare are doar statut de recomandare), planul de vaccinare obligatorie este o condiție pentru a putea fi înscris la grădiniță, școală, activități colective. De ce nu avem dreptul la opțiune? 
P. C.: Decizia de a nu înscrie un copil la şcoală sau grădiniţă pentru că nu e vaccinat este un alt abuz, de data aceasta al directorilor de şcoală şi grădiniţă; în special ale celor de stat (pentru că salariaţii statului nu au libertatea de gîndire şi decizie a celor privaţi). Nu există nici o reglementare a Ministerului Educaţiei sau a Ministerului Sănătaţii care să condiţioneze înscrierea la şcoală de vaccinările făcute. În realitate, avem dreptul la opţiune. Dacă s-ar merge în justiţie, părinţii ar cîştiga întotdeauna. 
C. G.: Care ar fi soluția ca totuși copilul să urmeze un parcurs normal social, dacă nu este vaccinat? 
P. C.: Societatea civilă are două soluţii: a) să reacţioneze şi să impună legea; b) să-şi înfiinţeze şcoli private, care sînt dispuse să respecte legea copiilor. 
C. G.: Ce riscă medical un părinte care refuză să urmeze schema de vaccinare? 
P. C.: Pentru a vă răspunde la această întrebare, vă dau un singur exemplu: România este cea mai vaccinată ţară contra tuberculozei şi de ani de zile este prima din coada Europei la incidenţa şi prevalenţa tuberculozei! Ţările nordice nu şi-au vacciant niciodată şi nu işi vaccinează populaţia împotiva tubercuozei. Şi nu au nici un caz de tuberculoză sau au o incidenţă foarte mică. 
C. G.: Care este legislația europeană în materie de vaccinare? Dați-ne, vă rugăm, exemple din alte țări membre UE! 
P. C.: Legislaţia europeană este identică cu a noastră: nici un vaccin nu este obligatoriu, este doar opţional (adică se face la cerere). 
C. G.: Credeți că vaccinarea a devenit de fapt „o afacere” bazată pe teama indusă și pe lipsa de informare? 
P. C.: Exact. Aţi anticipat răspunsul. 
C. G.: Unde se pot informa părinții în mod complet și eficient despre tematica vaccinării? 
P. C.: Pentru specialişti – în studiile de specialitate; pentru publicul larg – pe site-urile dedicate vaccinurilor. Este suficient să acceseze cuvîntul-cheie „vaccin” sau „vaccinare” sau „vaccinuri”. 
Vă dezvăluim şi azi o parte din cumplitele „taine” ale acestei afaceri – cu urmări benefice pentru unii şi dezastroase pentru alţii – numite… vaccinare în masă! Citiţi şi spuneţi şi altora! Doar aşa vom ajunge să ştim cînd şi de ce ne vom duce să cerem efectuarea unui vaccin… pentru noi, dar mai ales pentru copiii noştri! 
La ora actuală, există două mari tipuri de celule folosite în producția vaccinurilor: celule de proveniență animală (rinichi de maimuță, embrion de pui etc.) și celule de proveniență umană. Referitor la celulele de proveniență umanăa, se știe că, în mod normal, acestea nu supraviețuiesc în afara corpului omenesc. Celulele umane utilizate în producția de vaccinuri sînt așa-numitele celule „nemuritoare”. Acestea sînt, de fapt, celule… canceroase, provenite din diferite tipuri de tumori umane, sau celule fetale, provenite din embrion uman avortat, singurele capabile să supraviețuiască in vitro și să se dividă fără limită de timp și spațiu. 
În prezent, se ştie că inducţia cancerului este un fenomen care porneşte de la o singură celulă şi că o singură unitate funcţională de ADN străin în celulă-gazdă poate induce transformarea celulară malignă. Altfel spus, principiul de bază al vaccinării poate induce… cancerul în organismul celui vaccinat!!! O confirmare a acestor adevăruri este descoperirea, în anul 1960, a virusului SV40 (Simian Virus 40) în vaccinul anti-polio oral „Sabin”, preparat cu virus viu. Ulterior, s-a descoperit că şi vaccinul anti-polio „Salk” (varianta administrată pe cale injectabilă) este contaminat, deoarece virusul a supravieţuit formaldehidei folosite pentru inactivare. Cercetătorii americani Sweet şi Hilleman, de la Merck Institut, care au făcut descoperirea, afirmă că toate cele 3 tulpini de virus polio vaccinal au fost găsite infestate. Virusul SV 40 provine din rinichiul maimuţei verzi din Africa, pe care s-a cultivat, dintotdeauna, vaccinul anti-polio. Confirmarea rolului oncogen – adică cancerigen – al acestui virus a venit în momentul în care genomul viral SV40 a fost descoperit în tumori maligne diverse ale adulţilor injectaţi cu vaccinul anti-polio în copilărie. 
Dr. Vasile Astărăstoaie (mulți ani preşedinte al Colegiului Medicilor din România) a afirmat pe înţelesul tuturor: „Organizaţia Mondială a Sănătăţii introduce dictatura medicală! În ultimii 25 de ani, s-a transformat într-o instituţie care îşi întreţine birocraţia proprie – ca şi Uniunea Europeană, ce merge pe acelaşi drum. Îşi ia măsuri de supravieţuire. Toate decesele din lume datorate gripei porcine au fost la persoane care aveau deja imunodeficienţa prin boli anterioare. OMS.-ul încearcă să introducă o dictatură medicală, ca şi sănătatea publică ( DSP), care a început să încalce drepturile naturale ale omului, pentru că, vedeţi, a introdus carantina, a interzis libera circulaţie, a introdus vaccinarea obligatorie, s-a încălcat autonomia pacientului, care nu poate refuza tratamentele obligatorii. Toate, pe acest principiu al siguranţei colectivităţii”. 
Mai grav este ceea ce urmează! Fiţi atenţi şi povestiţi mai departe! 
Sînt afirmaţii cutremurătoare ale jurnalistei austriece Jane Burgermeister: înalţi oficiali ai SUA, ONU şi OMS fac parte dintr-un… „sindicat internaţional al crimei”, controlat de bancherii care administrează şi Rezerva Federală a Statelor Unite. Acest grup este pe cale să comită… „cel mai mare genocid biologic” din lume, folosindu-se de vaccinul împotriva virusului AH1N1. 
Acestea sînt cîteva dintre acuzaţiile pe care jurnalista austriacă le aduce unor oficiali ONU şi OMS, într-un dosar depus la FBI (informează site-ul de ştiri javno.com.). Mai mult, ea intenţionează să ceară interzicerea măsurilor de vaccinare forţată a populației din SUA şi alte ţări afectate de gripă porcină. Potrivit reporterului, grupul a lansat un virus creat artificial, pentru a elimina o parte din populaţie şi pentru a obţine profituri din vînzarea vaccinului, prin companiile farmaceutice. În aprilie 2009 ea a adus dovezi referitoare la faptul că laboratoarele Baxter au eliberat în mod intenţionat 72 de kilograme de virus al gripei aviare activ. Se pare că virusul ar fi fost livrat de către OMS către 16 laboratoare din patru ţări!!! 
Cît de inconștient trebuie să fii ca să nu te opreşti măcar o secundă să vezi, să înţelegi, să devii activ în lupta pentru drepturile tale fundamentale şi ale copiilor tăi, unul dintre ele – cel mai important – fiind dreptul la viaţă şi la un trai sănătos?!
  
A consemnat  
Cristela GEORGESCU
   
***
  
VACCINAREA OBLIGATORIE: 
CONTROVERSE SUB ASPECT JURIDIC
  
Asociația Juriștilor pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților militează, printre altele, pentru susținerea părinților în îngrijirea, creșterea și educarea copiilor, asigurarea respectării și promovării cu prioritate a interesului major al copilului ca ființă umană, încă de la concepție, în contextul asigurării respectării drepturilor fundamentale ale părinților în privința creșterii, îngrijirii și asigurării dezvoltării copiilor lor.   
După cum am arătat și cu alte ocazii, considerăm că legiferarea obligativității vaccinării ar fi o măsură esențialmente ilegală și abuzivă, echivalînd concret cu anularea drepturilor și îndatoririlor parentale prin forța coercitivă a statului. Atît ingerința statului în prerogativele esențiale ale părinților în privința creșterii și îngrijirii copiilor lor, cît și consecințele pe care refuzul vaccinării l-ar avea în privința acestora, conform afirmațiilor vehiculate în presă de către autorități, sînt contrare întregului cadru legislativ în vigoare, la nivel de lege organică, de Constituție și de tratate internaționale. 
Această obligativitate se propune în condițiile în care: 
– vaccinarea este, la ora actuală, o procedură medicală extrem de controversată pe plan mondial și cu efecte secundare grave și foarte grave recunoscute de înșiși producătorii lor pe prospecte; 
– vaccinarea se realizează fără a se efectua un screening prealabil aprofundat al copiilor-subiecți ai procedurii (cel puțin din punct de vedere genetic, imunologic, alergologic); 
– vaccinarea se realizează fără o instruire temeinică a medicilor de familie și a pediatrilor pentru a fi capabili să recunoască reacțiile negative ale vaccinurilor; 
– vaccinarea se realizează fără ca producătorii, statul sau specialiștii care recomandă procedura să-și asume responsabilitatea în fața legii și a societății pentru vătămările produse de vaccinuri. Asemenea vătămări întru­nesc latura obiectivă a infracțiunii de «rele tratamente aplicate minorului»; 
– vaccinarea se realizează fără să existe garanții sau vreun plan de măsuri coerente și reale pentru raportarea tuturor efectelor adverse și nici nu există vreun fond de compensare pentru victime. 

Alexandra OBERSCHI  
(președinte al Asociației Juriștilor 
pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților)  

* Lansarea cărții Vaccinurile și autoimunitatea a avut loc la Librăria „Mihai Eminescu”, unde au luat cuvîntul (din diferite perspective: medicală, etică, juridică, socială) Prof. Dr. Pavel Chirilă, Dr. Rareș Simu, nutriționistul Dumitru Bălan, Conf. Univ. Dr. Costel Stanciu, Răzvan Codrescu (directorul Editurii Christiana), Av. Alexandra Oberschi (președinte al Asociației Juriștilor pentru Apărarea Drepturilor și Libertăților) și actrița Ani Crețu (în calitate de mamă a unui copil vătămat de vaccinuri), oferind pe rînd argumente care ne îndeamnă să reflectăm serios la necesitatea acceptării unui act medical încă prea puțin înțeles; dar recomandat și administrat neselectiv și fără nici un screening preliminar la milioane de oameni.