vineri, mai 25, 2018

DECEPȚII LIRICE: CÎNTECE DE CLOACĂ




I

Noi sîntem azi învinșii – nu de-alții, ci de sine –
ai unei lumi pe care n-am îndrăznit nimic,
c-atîta-i fiecare de mare sau de mic
cît s-a-ntrecut cu visul și-a făptuit de bine.

Noi am rămas milogii de pe la porți străine,
ne-ncrezători că bobul ne poate da în spic,
și idealul nostru e-al unui neam pitic
și resemnat în cloaca putorii levantine.

Mai marii noștri umblă-n genunchi, cu limba scoasă,
să pupe dosul falnic al cui e mai stăpîn,
iar mîrla ține pasul pe urma lor vîscoasă
și nu-i pe lume șarpe să nu-l hrănim la sîn.
Duhnim de vii a scîrnă, dar nici nu ne mai pasă,
și balele-atîrnate pecete ne rămîn!


II

Nu vrem decît să umplem cu chef un timp larvar
și nu ne pasă-n urmă ceva de mai rămîne
din noi în amintirea acestei lumi bătrîne,
cum nici n-avem de-o alta nevoie sau habar.

Ca bestia ce n-are decît instinct primar
sau ca răznita pleavă a liftelor păgîne,
noi n-avem alte doruri sau visuri să ne mîne
decît o poftă oarbă de tot ce-i mai murdar.

Chiar Dumnezeu să vină, l-am bate iar pe cruce,
cu ghearele și colții rînind în carnea lui,
ca în ispita slavei să nu ne poată duce,
ci să ne lase-n pacea ce numai sfîntă nu-i
din cloaca scîrnei noastre călduțe și uituce,
în care lesne poate păcatul face pui!


III

Priviți ce mîndru trece, lăsînd în urmă bale,
tot viermele pe care în cloacă l-am hrănit!
Putoarea se alege de noi la asfințit,
dar pasul nu ne-ar duce nici morți pe-o altă cale!

Nici porcul nu se-ntoarce-n nămolul scaldei sale
ca noi în scîrna-n care pe lume ne-am ivit:
de n-am avea în ceruri un rest de neam sfințit,
ne-ar înghiți pămîntul sau ne-ar zvîrli din poale.

Ne-a dat un rai pe lumea aceasta Dumnezeu,
dar am sfîrșit spurcîndu-l din munte pîn’ la mare,
iar azi ne luăm desaga și-l părăsim la greu,
lăsîndu-l la cheremul prostiei tutelare:
atît de ultimi sîntem la toate și mereu
că-i e și morții parcă sictir să ne omoare!

Răzvan CODRESCU

miercuri, mai 23, 2018

UNDE N-ARE DREPTATE?

SUMARUL BLOGULUI

Să fie indezirabil vorbitul „pe înțeles” și recapitularea adevărurilor simple? E poate aici explicația faptului nefericit că o anumită elită intelectuală, prea mîndră de deșteptăciunea ei și confundînd firescul cu banalul, n-a reușit, în acești 30 de ani de postcomunism, să intre într-un dialog viu și într-o empatie reală cu publicul mai larg, ci s-a izolat tot mai mult în excelența ei sfidătoare. De aici și identificarea apriorică și generalizatoare a naționalismului cu populismul. România postdecembristă este și victima acestei prăpastii sufletești și comunicaționale căscate între „elite” și „vulg”, cu voie sau fără de voie, pe urmele toxice ale comunismului. Vina o poartă ambele părți, dar a „domnilor” e mai mare, căci de la ei și pretențiile sînt mai mari. Contextul a fost exploatat impur de populismul de stînga, cu toate consecințele în plan electoral. În răspărul acestei rupturi păguboase, avem poate aici o bună lecție de smeremie academică, în căutarea esențialului pierdut. (R. C.)


„POPOARELE CARE NU SÎNT BINE CONDUSE PIER ÎNCET”

Cuvîntul Profesorului Univ. Dr. Ioan-Aurel Pop, noul Președinte al Academiei Române, este încurajator, pentru că în el vedem chipul lucid al cărturarului român care-şi iubeşte ţara, conştient de tarele acesteia, dar mai ales de valorile ei. Este românul care vorbeşte cu durere despre trădările şi vînzările la care am fost şi sîntem supuşi, care înţelege perfect profunzimile şi potenţialul extraordinar al neamului românesc. Avem aici o radiografie extrem de precisă a situaţiei naţiunii române, la o sută de ani de la Marea Unire. Nu mai sîntem uniţi între noi pentru că nu ne mai iubim şi nu mai avem încredere în neamul nostru, și asta nu numai din pricina globalizării induse de noile tehnologii mediatice, ci mai ales din pricină că, atît din afară, cît şi din interior, s-a luptat ca noi să devenim „un aluat moale”, uşor de modelat de cei ce ar vrea ca românii să piară de pe acest pămînt. Dar mesajul este, totuşi, optimist – dacă vom avea conducători buni, spune noul Preşedinte al Academiei Române, şi nu vînzători de ţară, adăugăm noi. (G. F.)

– Domnule Ioan-Aurel Pop, prăznuim Centenarul Unirii. Cum ne găsește acest Centenar ca neam? Sîntem mai uniți decît înaintașii?
– Noi nu prea știm să prăznuim așa cum s-ar cuveni întotdeauna. Simțul de ceremonie este un atribut al popoarelor civilizate, așezate, prospere. Noi nu am avut vreme de ceremonii, pentru că ne-am străduit mereu mai mult să supraviețuim decît să viețuim, aici, „în calea răutăților”.
Aparent, Centenarul ne găsește bine, pentru că existăm într-o țară aproape la fel de întinsă ca Marea Britanie; pentru că sîntem membri ai UE și NATO, adică facem parte din clubul selecților și nu din „blocul comunist”, cum se întîmpla acum trei decenii; pentru că trăim, respirăm, călătorim (cel puțin o parte dintre noi), în vreme ce alte neamuri au dispărut din lume, s-au topit în alte popoare etc. Înaintașii de acum 100 de ani și de mai înainte au trăit o apoteoză a unirii, au avut o obsesie a unirii și au avut conștiința că făuresc o Românie nouă pentru eternitate. Noi ne-am cam blazat și credem că toate ni se cuvin fără eforturi mari. Romanii, din care ne tragem, cel puțin în parte, aveau o vorbă: Nihil homini natura sine magno labore dat, adică „Natura nu dă nimic omului fără mare stăruință”. O țară și o națiune nu se fac o dată pentru totdeauna, ci se construiesc și se primenesc mereu.
Poate că sîntem mai uniți decît acum un secol, dar adesea doar prin declarații bombastice, uitînd de unirea cotidiană, de binele zilnic pe care se cuvine să-l facem în numele unirii, de credință, de adevăr și de dreptate. Mulți dintre noi, în loc să facem binele aici, la noi, prin profesionalism, prin zbateri continue, prin luptă, ne ducem pe alte meridiane și ne punem experiența în slujba altor „uniri” și a altor „patrii”.
În concluzie, Centenarul nu ne găsește așezați și mulțumiți și nici țara nu o găsește întreagă, așa cum au făcut-o liderii luminați în 1918…

„Identitatea popoarelor –
o realitate foarte puternică astăzi”

– Ce este identitatea națională și de ce avem nevoie de identitate națională?
– De mii de ani trăiesc oameni la Dunăre și la Carpați, pe Olt și pe Mureș, pe Siret și pe Nistru, și asemenea oameni, chiar dacă s-au perindat mereu, nu au lăsat vreodată acest pămînt nelocuit și nechivernisit. De peste o mie de ani, românii s-au aflat, alături de alții, între truditorii gliei de pe aceste locuri. Nu este de prisos să le cunoaștem originile, taina limbii vorbite, credințele, dorurile și jalea, nuntirile și prohodurile, trecerile și petrecerile. Așa, vom înțelege mai bine, poate, de ce „lacul codrilor albastru” este încărcat de „nuferi galbeni”, sau cum au reușit arhitecții de la 1500 să facă minunea de Mănăstire a Argeșului, înveșnicită, în credința populară, prin sacrificiul Anei și al Meșterului Manole, sau cum ajunge un om matur ca Ion al Glanetașului să se închine și să sărute pămîntul reavăn, descoperindu-se ca la rugăciunea de dinaintea icoanei. Gesturi similare fac toți oamenii, de oriunde și de oricînd, dar aura care le însoțește pe cele mai sus evocate se-arată numai la acest popor și numai pe acest pămînt, semn că românii și România au un fel al lor de a fi. Secolul trecut de la Marea Unire este un bun prilej de a-i face și pe alții – prieteni, neprieteni sau indiferenți – să ne vadă, să ne cunoască și să ne înțeleagă, cu identitatea noastră de români.
Simplu spus, identitatea românească este felul de a te simți român, iar această simțire vine prin limbă, credință, origine, nume, tradiție, obicei, strai, pămînt și cer etc. Avem nevoie de identitate națională ca să nu fim ai nimănui. La unele popoare, naționalitatea se confundă cu cetățenia și nu te poți bucura de nimic pe lumea asta dacă nu ai identitate națională.
– Cum se raportează alte popoare la identitatea lor?
– Toate popoarele se raportează la identitatea lor, iar unele o fac chiar în mod ostentativ, atrăgîndu-ți atenția că ele există, că au un mesaj de dat lumii, că nu se lasă în voia sorții. Americanii se laudă de multe ori că ei sînt universaliști și nu naționaliști. Este însă de ajuns să vezi anumite manifestări ale vieții cotidiene și să te convingi de contrariu. Astfel, circulă lozinci de genul Buy only American! („Cumpără numai ceea ce este american”), la școală se vorbește zilnic despre „părinții patriei”, toate sărbătorile sînt americane, de la Columbus Day pînă la Thanksgiving etc. Polonezii se caracterizează prin Biserică și prin Chopin, sîrbii prin sacrificiul de la Kossovopolje (1389), italienii prin Risorgimento etc.
Am întîlnit mereu intelectuali străini care să vorbească despre identitatea proprie, care să critice „naționalismul” altora, dar nu am întîlnit niciodată polonezi, unguri, americani, francezi ori germani care să se critice pe sine în felul în care o fac românii. În rest, identitatea popoarelor este o realitate foarte puternică astăzi, chiar și atunci cînd acest lucru este negat sau nu este recunoscut pe față.

„A respinge țara înseamnă 
a te respinge pe tine”

– Noile mass-media – mă refer la Internet, mai ales – ne-au introdus în ceea ce McLuhan numea „sat global”. Care credeţi că sînt efectele acestui fenomen asupra modului de a fiinţa al românilor, a aşezării, a statusului mental al noilor generaţii?
„Satul global”, despre care scria McLuhan, ne-a apropiat, dar ne-a și îndepărtat unii de alții în același timp. Sîntem mai vecini și mai străini concomitent, mai aproape și mai departe… Ne ducem să ne vedem rudele și prietenii în Australia sau în America, dar nu ne vedem cu vecinii de scară și nu vorbim cu colegii de grupă. Sau vorbim – dar pe net, prin Facebook!
Românii sînt și ei prinși în acest vîrtej. Generația mea, care a prins și alte vremuri, încearcă să redeștepte anumite cutume, anumite valori ale tradiției, dar se lovește uneori de un zid dur. Dacă, de exemplu, încerc să le explic adolescenților, tinerilor, taina muncii tăcute la cîmp, la seceră și la coasă, a țăranilor de odinioară, horele din sat, doina și jalea, nuntitul și prohoditul etc. îmi dau seama că ei nu au cum să înțeleagă toate astea. Motivele sînt legate, firește, de globalizare, de accelerarea ritmului Planetei, de modernizare. Sînt însă și motive mai profunde. Generația mea, chiar dacă nu a fost toată rurală, a avut șansa să mai miroasă pămîntul reavăn, să simtă fînul proaspăt cosit, să vadă curgînd sudoarea muncii fizice, sub soare dogoritor ori sub vînt și viscol.
În plus, a mai avut o șansă, anume aceea de a se împărtăși din toată experiența universală prin lecturi solide și prin dascăli de excepție, dăruiți școlii și națiunii. Azi toate acestea s-au pierdut. Zestrea omenirii zace în cărți, pe care nu le mai citește nimeni. Necazul este că nu se citesc integral nici e-book-urile sau cărțile electronice. Prin urmare, dacă nu luăm măsuri, riscăm să devenim toți otova, cu mințile odihnite și goale, instrumente bune de manipulat de către forțe malefice, care stăpînesc comunicarea și care au puterea să ne îndrepte pe calea dorită de ele.
Din păcate, întîlnim foarte des un sentiment de respingere față de țară, mai ales atunci cînd vorbim de civilizație. Este justificat acest sentiment?
Sentimentul despre care vorbiți este rezultatul acelorași manipulări. Legarea solidă de țară, sentimentul apartenenței la familie, la comunitate, la națiune și la credința oamenilor țării este primejdios pentru globaliști, pentru că îi face pe oameni profunzi, critici, circumspecți, fideli. Românii sînt un popor deschis și primitor și s-au lăsat ușor antrenați în acest proces dirijat, de „deschidere” fără limite.
Pe de altă parte, noi am trecut prin mai bine de patru decenii de comunism, care a fost demonizat pe bună dreptate și care ne-a făcut să ne simțim vinovați, înjosiți, victime etc. Nu-i vorbă, nici în trecut nu am dus-o foarte bine, aici, ca „enclavă latină la porțile Orientului”, bîntuită de inamici, jefuită de regate și imperii orgolioase, ciuntită mereu de oameni și teritorii. Țara nu a prea fost a noastră, pentru că ne-o luaseră alții demult și ne-am refăcut-o cu greu. Pentru că nu am fost în rînd cu marile puteri și nici nu am gustat din sentimentul elitei, ne-am lăsat ușor amăgiți și ne-am dezgustat de noi înșine. A respinge țara înseamnă a te respinge pe tine, pentru că ce este țara fără oameni, fără români? Or, noi nu găsim nimic mai bun să facem decît să hulim România așa de mult cum nici un inamic străin nu reușește! Firește, ne apucă uneori remușcările și dorul, ne ceartă parcă părinții și bunicii deveniți țărînă, ne mustră icoanele din „casa dinainte” sau de pe tîmpla bisericii, dar ne „revenim” repede și nu facem nimic ca să îndreptăm situația.
Dimpotrivă, în loc să ne purtăm crucea și să spunem străinilor cine sîntem și de ce vorbim românește, de ce credem în Dumnezeu colindînd și de ce mai strîngem fînul doinind, ne declarăm altceva decît români și trecem mai departe. Sînt neamuri mult mai oropsite și mai umilite de soartă decît al nostru, dar nu-și declină identitatea, originea, tradiția.

Material realizat de
Mihaela Raluca Tănăseanu


luni, mai 21, 2018

CORNELIU CIUCANU: GHICULEŞTII ŞI DREAPTA INTERBELICĂ

SUMARUL BLOGULUI


Dreapta românească dintre cele două războaie mondiale [1] cumulează şi  dezvoltă teme, direcţii, idei din perioada anterioară, ce se circumscriu dezbaterii politico-doctrinare declanşate în circumstanţele adoptării direcţiilor generale de afirmare ale statului român modern şi ale naţiunii române. Disputa dintre tradiţie şi înnoire lansată la nivel programatic în plan cultural-politic, pe fondul problematicii complexe reliefate de evoluţia societăţii româneşti – intrate fără echivoc pe calea modernizării şi instituţionalizării de tip occidental  –, a condus spre noi concepte privind naţiunea şi statul ca entităţi organice, privind sufletul naţional/mistica naţională şi misiunea istorică a naţiunilor, concepte opuse ficţiunii contractualiste liberale şi voluntarismului demagogic abstract de extracţie iacobină [2]. Paradigma formelor fără fond lansată la 1867 de Titu Maiorescu este preluată şi adaptată de o serie de intelectuali şi oameni politici, care o contextualizează problematic în aproape toate sectoarele de activitate. Practic, putem stabili certe corespondenţe între formula maioresciană şi ideile politice şi culturale lansate şi argumentate de generaţia intelectuală interbelică, pe un traseu ideologic intermediar marcat de publicistica lui M. Eminescu, de scrierile lui V. Conta, A. D. Xenopol, N. Iorga, A. C. Popovici, D. Drăghicescu, C. Rădulescu-Motru, A. C. Cuza.  De la  articolul-program lansat de T. Maiorescu la Itinerariul spiritual [3] şi Manifestul Crinului Alb [4], semnat de Ion Nistor, Sorin Pavel şi Petre Marcu Balş (Pandrea), dezbaterea cultural-politică vizează aceleaşi teme de reflecţie şi, în general, aceleaşi inadvertenţe/incompatibilităţi între politicile aplicate de instituţiile liberale ale statului şi realităţile profunde ale societăţii româneşti, ignorate de noua elită liberală şi, în consecinţă, bruscate prin aceste intervenţii pripite ale clasei politice. Evocarea acestor manifeste – program ale generaţiei interbelice restabileşte clar coexistenţa tematică a unor idei în cadrul ambelor discursuri (junimist-conservator antebelic şi naţionalist-creştin interbelic) şi/sau metamorfoza unor concepte conservatoare în principiile cultural-politice enunţate de generaţia anilor ’30, crescută sub influenţa gândirismului şi a trăirismului naeionescian.
După 1918, pe fondul vechiului discurs naţionalist reprezentat de N. Iorga şi A. C. Cuza, se articulează – pe baza noilor condiţii interne social-economice, ca şi sub influenţa factorilor externi (revoluţia bolşevică din Rusia, în care un rol predominant director l-au avut evreii) – o nouă formulă cu implicări şi corespondenţe mai ales în viaţa studenţească a României Mari. Astfel, la Universitatea ieşeană mişcarea studenţilor naţionalişti se naşte direct ca reacţie la manifestările de stînga – unele cu un declarat caracter bolşevic – ale unor organizaţii a studenţilor basarabeni şi evrei, bănuite sau chiar bîntuite de elemente şi doctrine comunizante [5]. La această amplă mişcare a tineretului universitar, tradiţionalist şi contestatar, se vor ralia, sub imboldul instinctului de clasă sau sub promisiunea unei uşoare ascensiuni sociale şi politice, o serie de elemente ale vechii aristocraţii româneşti. Aceste elemente provenite din cadrele politice conservatoare, sau cu tradiţie conservatoare în familie, aderă la structurile Dreptei, într-o perioadă de dominare evidentă a societăţii de către mica boierime îmburghezită, aflată în raporturi clientelare cu Partidul Liberal, ieşit fortificat sub aspect social şi logistic după sfîrşitul războiului din 1916-1919 şi aplicarea reformelor electorală şi agrară. Accesul la funcţii în stat fiind blocat de către aceste elemente, provenite din rîndurile comercianţilor, a burgheziei de funcţii sau din cadrul boierimii supuse procesului de îmburghezire – fenomen sesizat de istoricul Dan Berindei –, descendenţii marii boierimi caută cu precădere alte debuşee de afirmare: armata, mediul universitar, diplomaţia, sau aderă la mişcarea naţionalistă în perspectiva unei cariere politice.
În concluzie, cauzele deplasării spre dreapta radicală a unor elemente de prim rang ale aristocraţiei româneşti ţin de noul context istoric conturat în viaţa social politică a ţării după sfîrşitul războiului şi constituirea României Mari. Cele două reforme, electorală şi agrară, au condus la o bulversare a scenei politice româneşti. În primul rînd, prin adoptarea votului universal se modifică substanţial structura electoratului. Aplicarea prevederilor cuprinse în decretele-lege din 1918-1919 s-a experimentat cu prilejul primelor alegeri din statul naţional unitar. Acumulînd o serie de antipatii interne şi reticenţe externe, Ion I. C. Brătianu şi-a depus demisia la 12 septembrie 1919. Generalul Artur Văitoianu a primit mandatul de formare a unui nou guvern, care avea drept scop organizarea alegerilor parlamentare. Alegerile din noiembrie 1919 au consemnat o largă participare la vot, comparativ cu perioada anterioară. Numai în Vechiul Regat s-au înscris pe listele de alegători 1.299.823 de cetăţeni, faţă de doar 101.339 alegători participanţi la alegerile din 1911. Semnificativă  ni se pare creşterea numărului cetăţenilor cu drept de vot pe parcursul perioadei interbelice, de la 3,4 milioane de alegători în 1926, la 4,6 milioane în 1937, menţionînd cifra de aproximativ 100.000 de alegători, cîţi erau la 1912. Totodată, consemnăm şi creşterea indicelui de proporţionalitate între aleşi şi alegători. Astfel, un deputat era ales în 1914 de către 400 de cetăţeni, iar la 1920 de către 50.000 [6].
Împroprietărirea a diminuat considerabil baza materială şi financiară a marilor proprietari de terenuri agricole, grupaţi cu precădere în Partidul Conservator. Pe de altă parte, în contextul introducerii votului universal, partidele conservatoare pierd contactul cu masele de votanţi. Aceste formaţiuni politice trebuiau să se desprindă de tipul de politică făcută la club şi să caute noi debuşee electorale la sate şi la periferia oraşelor, unde erau privite cu ostilitate de către ţărani, atît din considerente sociale (conservatorii erau îndeosebi boieri, mari proprietari funciari), cît şi din perspectiva gernanofiliei şi colaboraţionismului cu inamicul, teme larg exploatate mai ales de către liberali. Pe de altă parte, formaţiunile de sorginte conservatoare trebuiau să-şi mărească numărul de membri şi să constituie noi filiale în mediul rural. Doar presa de partid, menţinută la un anume nivel intelectual şi doctrinar, şi practic inabordabilă pentru marea masă a alegătorilor, rămînea un instrument insuficient şi inoperant la nivelul propagandei la sate şi în zonle defavorizate ale societăţii. În plus, conservatorii au arătat o anumită reticenţă în abordarea directă a alegătorilor. Ei aveau repulsie faţă de discursurile aproximative, demagogice, utilizate pe larg şi cu real succes de către adversarii politici. Liberalii erau mult mai dinamici, volubili şi comunicau mult mai bine cu cei de jos, chiar dacă mesajul lor era populist şi lipsit de valoare oratorică. Timpul şi evenimentele politice au demonstrat că, o dată cu votul universal, politica de club nu mai era o soluţie iar dispariţia instituţională a formaţiunilor conservatoare, poate fi explicată şi prin faptul că s-au dovedit absolut inadaptabile la noile metode şi instrumente ale luptei politice, impuse şi induse ansamblului social-economic şi politic românesc de realităţile multiple şi complexe relevate după primul război mondial [7]. Dacă partidele de sorginte conservatoare cad în desuet şi dispar de pe scena politică românească este interesant de observat că teme şi idei-forţă ale doctrinei conservatoare sînt recuperate de formaţiunile de dreapta [8]. Doctrinarii Dreptei reinventează ipostaze-canon ce vizează binomul boier-ţăran, indestructibil în faţa ofensivei instituţionale moderniste de extracţie străină, a mimetismului păgubos practicat de clasa politică interbelică. Retrospectiv, dimensiunea devenirii şi continuităţii istorice româneşti pe baza autohtonismului şi ortodoxismului are ca fundament aprioric relaţia boier-ţăran, fundamentată în secole de încercări. Instituţiile, moravurile occidentale, clasele înstrăinate şi alogenii – agenţii noilor relaţii de tip capitalist – vin să perturbe această armonie cimentată în veacuri de restrişte. Concurenţa dintre aceste categorii sociale şi etnice (boieri patrioţi şi ţărani, pe de o parte şi întrăinaţi/străini, pe de altă parte) este acutizată de interpretările post-junimiştilor (C. Rădulescu-Motru, N. Iorga, A. C. Cuza, I. C. Filitti) şi de ideologii naţionalişti-creştini interbelici (în variantă gîndiristă, trăiristă, ortodoxistă şi autohtonistă), este pregnant reliefată de opoziţia dintre ruralul nealterat şi citadinul cosmopolit. Naţionalismul de la începutul secolului XX căuta să compenseze starea de înapoiere a populaţiei şi lipsa de coeziune socială, prin identificarea obstinantă cu naţiunea, a tuturor categoriilor sociale. Respingînd aprioric socialismul, considerat germen al disoluţiei sociale şi naţionale, motor al revoluţiilor şi anarhismului, naţionaliştii erau conservatori şi tradiţionalişti în esenţă, antiliberali în discurs, atîta timp cît semnalau laturile negative ale modernismului de tip liberal [9]. Astfel, tematica de sorginte conservatoare este adoptată tacit şi adaptată noilor realităţi interbelice de către formaţiunile de dreapta, şi în special de către Mişcarea Legionară.
Interesul descendenţilor marilor familii boiereşti pentru mişcarea radicală naţionalist-creştină s-a manifestat cu precădere în anii ’30, cînd ascensiunea curentului naţionalist devenise o realitate. Astfel, identificăm în structurile organizatorice ale dreptei naţionalist-creştine, respectiv ale Mişcării Legionare, elemente care aparţin aristocraţiei româneşti. Spre exemplificare menţionăm numele generalului Gh. (Zizi) Cantacuzino-Grănicerul, stă-stră-nepot al domnitorului Şerban Cantacuzino, a lui Alexandru şi Andronic Cantacuzino, nepoţi ai şefului Partidului Conservator, Gh. (Gogu) Cantacuzino-Nababul, a lui George Manu – un alt nepot al Generalului, fiul surorii sale Elisabeta (Zeta), căsătorită cu Iancu Manu, fiul generalului Gh. Manu, fost prim-ministru, şef al Marelui Stat Major şi ministru de Război. În acest cadru select, descris de descendanţa princiară a unor membri ai Legiunii, amintim figurile lui Mihail Sturdza, diplomat de carieră şi ministru de Extrene în perioada septembrie-decembrie 1940, a fiului său, Ilie-Vlad Sturdza, şi a fraţilor Ghica de la Iaşi, care  se integrează în mişcarea naţionalist-creştină încă din faza „turbulenţelor studenţeşti” de la Universitatea ieşeană. Astfel, în contextul ofensivei elementelor de stînga – unele chiar cu apartenenţă dovedită la mişcarea comunistă –, care monopolizaseră activitatea studenţească, fraţii Ghica se raliază grupului de studenţi de la Facultatea de Drept, cu intenţia declarată de a bloca ascensiunea bolşevismului în mediul universitar. Alături de Corneliu Zelea Codreanu găsim pe fraţii Ghica, Grigore, Alexandru şi Constantin [10], primii doi foşti colegi la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, destinat în primul rînd fiilor de ofiţeri şi foşti ofiţeri. Elevii mănăstireni erau selectaţi în urma unor examene foarte riguroase. Cu timpul au avut acces la această şcoală militară şi elevi de condiţie mai modestă, fără o descendenţă militară precisă, aşa cum a fost cazul tînărului Petre Marcu, cunoscut mai tîrziu sub numele de Petre Marcu Balş sau Petre Pandrea, publicistul de stînga şi avocatul preferat al comuniştilor în mai multe procese din epocă. Grigore, Constantin (Dinu) şi Alexandru Ghica erau fiii lui Grigore Ghica, militar de carieră, şi ai Constanţei, născută Câmpineanu. Constanţa era fiica magistratului C. Câmpineanu, nepoata revoluţionarului paşoptist, întemeietor al Societăţii Filarmonice, alături de Heliade-Rădulescu şi C. Aristia, la 1835. Bunicul Constanţei era un anti-rus convins, membru al Partidei naţionale munteneşti. Familia Câmpineanu era o familie boierească din Muntenia, pomenită pentru prima dată în documente în anul 1659, pe timpul domniei lui Mihnea al III-lea. Constanţa era şi nepoata de frate a omului politic liberal Ion Câmpineanu, parlamentar şi ministru în mai multe legislaturi şi cabinete.  Era o femeie voluntară, hotărîtă care avea ceva din zbuciumul revoluţionar al bunicului paşoptist. Tatăl fraţilor Ghica, Grigore Ghica a îmbrăţişat de tînăr cariera armelor intrînd apoi în magistratură. El face parte din ramura moldoveană a Ghiculeştilor, fiind fiul lui Alexandru Ghica şi nepotul lui Grigore Ghica Vodă (1807-1857), domnul Moldovei post-paşoptiste şi, totodată, stră-stră-nepot al Grigore Alexandru Ghica Vodă, domnul ucis de turci la Beilic, la 1777. Dacă primul strămoş celebru moare decapitat în urma împotrivirii sale de a ceda Moldova de Nord – numită mai tîrziu Bucovina –, un alt străbun de referinţă al familiei Ghica, domnul Moldovei din perioada 1849-1856, s-a distins printr-o administraţie înţeleaptă,  a încurajat literatura şi libertatea presei. În epocă, Grigore Ghica Vodă era un mare partizan al unirii, însă moare relativ tînăr, în Franţa, în 1857, anul hotărîrilor Divanurilor ad-hoc din cele două principate.
Grigore, Ion-Constantin (Dinu) şi Alexandru Ghica au urmat cursurile Facultăţii de Drept din Iaşi, fiind colegi cu Corneliu Codreanu, intrînd astfel, inevitabil, în contact cu tezele naţionaliste şi anti-iudaice propovăduite de profesorul A. C. Cuza, care a deţinut şi funcţia de decan al facultăţii. Grigore şi Constantin au fost membri fondatori ai Asociaţiei Studenţilor Creştini, constituite la 20 mai 1922, organizaţie a studenţilor ieşeni care, treptat, se va dezvolta şi va acapara viaţa şi activitatea studenţescă din România interbelică. De altfel, în contextul mişcărilor studenţeşti din anii 1922-1923, derulate sub semnul principiului şi lozincii numerus clausus, statutele, regulamentele şi dezideratele Asociaţiei Studenţilor Creştini de la Iaşi vor fi adoptate de toate centrele studenţeşti care, în baza unui convent, se vor constitui în Uniunea Asociaţiilor Studenţilor Creştini din România, avînd ca principal organ de presă ziarul Cuvântul Studenţesc (primul număr: 7 ianuarie 1923). Din 1926, organizaţia reprezentativă a studenţimii române din perioada interbelică se va intitula Uniunea Naţională a Studenţilor Creştini din România (UNSCR) [11].
După formarea Ligii Apărării Naţional-Creştine, în martie 1923, s-a luat hotărîrea construirii unui cămin studenţesc cultural-creştin, sustras de sub autoritatea Rectoratului, iar iniţiatorii primesc un ajutor bănesc substanţial din partea doamnei Constanţa Ghica. Totodată, mama fraţilor Ghica, angajaţi şi ei în mişcarea cuzistă, pune la dispoziţia studenţilor naţionalişti un teren pe strada Carol [12]. Terenul era destinat cultivării zarzavatului pentru nevoile echipelor voluntare ce făceau cărămizi la Ungheni. În realitate o notă a organelor de Siguranţă informa că în grădina doamnei Ghica studenţii şi elevii organizaţi de Codreanu ţineau şedinţe secrete şi efectuau exerciţii paramilitare. O descindere a poliţiei, în frunte cu prefectul C. Manciu, are drept consecinţă arestarea tinerilor naţionalişti [13]. La Prefectură studenţii şi elevii arestaţi au avut parte de un tratament destul de dur din partea autorităţilor. Codreanu a fost şi el bătut de agenţi, iar mai tîrziu a fost agresat public alături de surorile sale Silvia şi Iridenta, o dată în grădina Copou, mai apoi pe strada Lăpuşneanu, de către acelaşi Manciu. A urmat împuşcarea lui Manciu în faţa Tribunalului Iaşi şi procesul lui Codreanu. S-a pus problema unei conspiraţii din partea procurorilor, la care avocaţii apărării au replicat prin argumentarea legitimei apărări. O mărturie oarecum tîrzie tinde să facă lumină în această problemă. Colegi de celulă în penitenciarul Aiud, Alexandru Ghica mărturiseşte lui Petre Pandrea că, după bătăile şi umilinţele suportate la Iaşi de Codreanu şi de surorile sale, viitorul lider legionar s-a retras la Schitul Rarău cu cîţiva prieteni, inclusiv fraţii Ghica. Confidenţele făcute de prinţul Ghica fostului coleg mănăstirean acreditează hotărîrea lui Codreanu de a riposta dur la orice alt abuz al prefectului Manciu. După spusele prinţului Ghica, acesta se simţea umilit şi dezonorat de atitudinea prefectului faţă de el şi surorile sale şi era decis să-l împuşte pe Manciu cu prima ocazie.
Un alt fapt ce merită consemnat – şi care denotă ataşamentul şi prietenia fraţilor Ghica faţă de viitorul şef al Mişcării Legionare – sînt sumele băneşti acordate lui Codreanu, atît în 1922, cît şi în 1926, cu ocazia plecării acestuia la studii la Berlin, Jena şi mai apoi Grenoble.
Avocatul Al. Ghica era un foarte apreciat lider LANC şi un intim colaborator al lui A. C. Cuza şi al lui Gh. Cuza, fiul profesorului. Un document de arhivă evocă incidentul din 5 mai 1927, cînd A. C. Cuza, Gh. Cuza, Al. Ghica şi un număr de 12 studenţi, care se întorceau de la Roman, unde profesorul Cuza îşi depusese candidatura pentru Camera Deputaţilor, au fost agresaţi de un grup de aproximativ 400 de evrei. Incidentul s-a soldat cu rănirea mai multor studenţi, dar şi a organelor de ordine (comisarii Botez, Filip, Grigorean şi agentul Axinte) care interveniseră pentru salvarea studenţilor cuzişti [14]. La întoarcerea lui Codreanu din Franţa, în 1927, Alecu Ghica este mesagerul acestuia pe lîngă A. C. Cuza în contextul scindării statutarilor. Codreanu milita pentru unitatea Ligii Apărării Naţional-Creştine şi pentru împăcarea lui A. C. Cuza cu fracţiunea Şumuleanu-Găvănescu-Iliescu, fapt care l-a îndepărtat de acesta.
În anii '30, fraţii Ghica nu mai activează vizibil în mişcarea naţional-creştină, poate şi din pricină că au ocupat funcţii în magistratură [15]. Totuşi, Alexandru Ghica a renunţat la magistratură şi a practicat avocatura, fiind înscris în Baroul de Ilfov (1936-1940). S-a căsătorit cu fiica omului politic liberal Mihail Orleanu, devenind, astfel, cumnat cu avocatul Mihai Orleanu, viitorul prefect legionar al judeţului Covurlui din timpul guvernării legionaro-antonesciene. De asemenea, Alecu Ghica era cumnat cu omul politic liberal Victor Slăvescu, economist de prestigiu, ataşat, după 1938, de regimul autoritar condus de Carol al II-lea. În 1937 Al. Ghica se înscrie oficial în Mişcarea Legionară şi activează în cuibul „Cloşani”, condus de avocatul Al. Vergatti. La alegerile din decembrie 1937, Al. Ghica a candidat pe listele Partidului „Totul pentru Ţară” şi a fost ale deputat de Tutova. În timpul marii prigoane a fost arestat şi întemniţat, semnînd aşa-numita Mărturisire de credinţă, alături de fondatorii Legiunii şi alţi comandanţi legionari, pentru a evita noile represalii ale regimului carlist [16]. Abdicarea lui Carol al II-lea şi proclamarea statului naţional-legionar, în septembrie 1940 a readus Mişcarea Legionară pe scena politică. În noua conjunctură Grigore Ghica este numit preşedinte al Tribunalului Iaşi, întrucît nu a voit să renunţe la viaţa tihnită de magistrat, dar şi pentru faptul că nu avea încredere în noul comandament legionar, cu atît mai puţin în Horia Sima, iar fratele său a fost numit director al Siguranţei Generale (16 septembrie 1940 – 23 ianuarie 1941, director general al Poliţiei). La 23 ianuarie 1941, Alexandru Ghica a fost arestat, iar în urma unui proces, la 15 iunie 1941 a fost condamnat la 15 ani muncă silnică pentru rebeliune şi înaltă trădare, pedeapsă executată la penitenciarele Aiud (1941-1942, mai-septembrie 1944, mai 1945-octombrie 1946, iunie-octombrie 1948), spitalul penitenciar Braşov (1942-1944, februarie-aprilie 1945), Alba-Iulia (septembrie-octombrie 1944), Suceava (octombrie 1946-iunie 1948).
Evenimentele din ianuarie 1941 au aruncat Mişcarea Legionară din nou în afara legii. Unii legionari se refugiază la Berlin dar marea majoritate, printre care şi Alexandru Ghica, a fost întemniţată la Aiud. Pentru prinţul Ghica a urmat o lungă perioadă de recluziune, din 1941 pînă în 1964. Cert este că, deşi în timpul guvernării legionare între H. Sima şi Al. Ghica au fost nu o dată situaţii tensionate, totuşi Ghica nu  a vrut să se dezică de şeful Mişcării în perioada antonesciană, cînd o simplă petiţie-tip, de desolidarizare faţă de Sima, i-ar fi adus libertatea, reabilitarea şi probabil revenirea în magistratură. În 1963, o dată cu celebrele demascări de la Aiud, prinţul Ghica respectă recomandările din străinătate ale şefilor legionari din exil, dar şi hotărîrea luată de foştii comandanţi ai Mişcării de a se „desolidariza” de Sima şi de Legiune în general. Această tactică a fost abil adoptată de vechile grade legionare pentru a oferi un exemplu mai tinerilor deţinuţi legionari, aşa-numiţii rezistenţi, care denunţau orice compromis cu autorităţile comuniste, fapt considerat inoportun de şefii legionari din închisori şi de cei din străinătate, interesaţi, în această situaţie, în primul rînd de salvarea fizică a foştilor combatanţi. Practic, legionarii erau într-o continuă prigoană din ianuarie 1941. Ei nu au făcut obiectul decretului de amnistie intrat în vigoare după 23 august 1944 şi sub acest aspect se înţelege pe deplin manevra iniţiată de Nicolae Petraşcu, Vică Negulescu ş. a. De altfel, chiar şi în condiţiile grele de detenţie, spiritul combativ anticomunist şi respectul pentru fostele grade şi ierarhia legionară stabilită de Căpitan şi Comandant au rămas aproape intacte [17].

Dr. Corneliu CIUCANU

[1] Vezi îndeosebi Gh. Buzatu, Corneliu Ciucanu, Cristian Sandache, Radiografia Dreptei româneşti. 1927-1941, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2010 (prima ediţie, Bucureşti, Editura FF Press, 1996); Dragoş Zamfirescu, Legiunea Arhanghelul Mihail de la mit la realitate, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997; Constantin Petculescu, Mişcarea Ligionară. Mit şi realitate, Bucureşti, Editura Noua Alternativă, 1997; Adrian Gabriel Lepădatu, Mişcarea legionară: între mit şi realitate, Bucureşti, Editura Cartier, 2005; Cristian Sandache, Istorie şi biografie. Cazul Corneliu Zelea Codreanu, Bucureşti, Editura Mica Valahie, 2005; Corneliu Ciucanu, Dreapta românească interbelică. Politică şi ideologie, Iaşi, Editura Tipo Moldova, 2009. Consemnăm, totodată, şi studiile semnate de către eminenţi istorici străini: Andreas Hillgruber, Hitler, Könik Carol und Marschall Antonescu. Die deutsch-rumänischen Beziehungen 1938-1944, Wiesbaden, ediţiile 1954 şi 1965 (ediţia românească: Andreas Hilgruber, Hitler, Regele Carol şi mareşalul Antonescu. Relaţii germano-române: 1938-1944), Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, 2007); Hans Rogger, Eugen Weber, (eds), The European Right. A Historical Profile, Berkeley şi Los Angeles, 1965, cu un capitol despre România al lui Eugen Weber, pp. 501-574 (vezi şi ediţia în limba română: Hans Rogger, Eugen Weber, Dreapta europeană. Profil istoric, Bucureşti, Editura Minerva, 1995); Nicholas M. Nagy-Talavera, The Green Shirts and the Others. A History of Fascism in Hungary and Romania, Stanford, Hoover Institution Press, 1970 (lucrarea a fost tradusă şi în româneşte la Editura Hasefer, Bucureşti, 1996); Armin Heinen, Die Legion „Erzengel Michael” in Rumänien. Soziale Bewegung und politische Organisation. Ein Beitrag zum Problem des internationalen Faschismus, München, R. Oldenbourg Verlag, 1986. (ediţia în limba română: Legiunea „Arhanghelul Mihail”. Mişcare socială şi organizaţie politică. O contribuţie la problema fascismului internaţional, Bucureşti, Editura Humanitas, 1999); Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier. 1919-1941. Mistica ultranaţionalismului, Bucureşti, Editura Humanitas, 1993 (ed. originală: La mistica del ultranacionalismo. Historia de la Guardia de Hierro. Rumania, 1919-1941, Barcelona, 1989).
[2] Nicolae Iorga, „Ideile abstracte şi statul organic”, în Sfaturi pe întuneric, vol I, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p.195-196.
[3] Vezi Mircea Eliade,Itinerarul spiritual”, în Cuvântul din 6 septembrie 1927. Tema va fi reluată şi dezvoltată în mai multe numere ale ziarului, în perioada septembrie-noiembrie 1927.
[4] Este vorba de o altă reacţie a noii generaţii în care semnatarii se ridică împotriva bătrînilor acuzaţi de ignoranţă sau rea-voinţă manifestul (Gândirea, nr. 8-9/1928, pp. 311-317) reia tema junimistă a formelor fără fond, semnalînd eroarea împrumuturilor şi mimetismul în viaţa politică şi culturală ţării.
[5] Arhivele Naţionale ale Republicii Moldova (ANRM), fond 680, inv. 1, dosar 3 457 (II), f. 673. Într-o notă-sinteză din noiembrie 1931, organele de Siguranţă din Basarabia consemnează începuturile, evoluţia şi translarea mişcării naţionaliste cuziste şi mai apoi a Gărzii de Fier peste Prut. Anterior acestui proces, organele informative româneşti sesizează caracterul subversiv şi afilierea ideologică făţişă la Internaţionala a III-a de la Moscova a grupului studenţesc ieşean – Societatea Studenţilor Basarabeni – condus de Timotei Marin, Th. Văscăuţeanu, fraţii Derevici etc. Curentul de stînga existent la Universitatea ieşeană a fost remarcat de toţi istoricii serioşi care s-au ocupat de geneza curentului de dreapta interbelic. Mişcările studenţeşti naţionaliste din perioada 1919-1923 au apărut ca reacţie împotriva stîngii şi au vizat stoparea bolşevismului internaţionalist şi ateu în Universitate.
[6] Ion Agrigoroaiei, România interbelică, vol. I, Iaşi, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”, 2001, p. 112.
[7] Vezi Ion Bulei, Sistemul politic al României moderne, Bucureşti, Editura Politică, 1987 (cap. Conservatorismul politic”, pp. 461-527).
[8] Vezi Ion Bulei, Conservatorismul românesc”, în Alina Mungiu-Pippidi (coord), Doctrine politice. Concepte universale şi realităţi româneşti, Iaşi, Editura Polirom, 1998, pp. 91-92.
[9] Armin Heinen, op. cit., pp. 75-77. Vezi şi James P. Niessen, „Naţionalismul românesc: o ideologie a integrării şi a mobilizării”, în Peter F. Sugar, Naţionalismul est-european în secolul al XX-lea, Bucureşti, Editura Cartea Veche, 2002, pp. 226-227.
[10] Grigore (născut 26 iulie 1899, Iaşi – decedat, 2 martie 1966, Bucureşti); Ghica Ion-Constantin (născut 26 decembrie 1900, Iaşi – decedat, 4 decembrie 1969, Bucureşti); Alexandru (n. 8 februarie 1903, în Iaşi – decedat 16 aprilie 1982, Galaţi).
[11] Vezi Dora Mezdrea, Nae Ionescu. Biografia, vol.III, Brăila, Editura Istros, 2003, p. 437.
[12] Pe acest teren s-a construit mai tîrziu Casa Armatei din Iaşi.
[13] Arhiva Serviciului Român de Informaţii (ASRI), fond „Diverse”, dosar nr. 7518, f. 140-142.
[14] Arhivale Naţionale Istorice Centrale (ANIC), fond Ministerul Justiţiei, Direcţia Judiciară, dosar nr. 111/1930-1932, vol 2, ff. 775-777.
[15] În perioada 1932-1936 a fost magistrat la Tribunalele de la Tutova şi Tîrgu Bujor (judeţul Covurlui).
[16] ASRI, fond „Diverse”, dosar nr. 7518, f. 140-142.
[17] Cf. Dosarele istoriei, nr. 4/1997, pp. 60-61.

Prințul Alexandru Ghica [Ghyka] - 
o legendă a temnițelor comuniste

sâmbătă, mai 19, 2018

AFR: CINE FINANȚEAZĂ CONFUZIA SEXUALĂ?



Mai şi iunie reprezintă sezonul paradelor homosexuale în Europa, America şi alte ţări ale lumii. Din nou, străzile marilor oraşe vor fi inundate de homosexuali şi de prietenii lor, propaganda homosexuală va fi la înălţime, presa le va ține partea, exagerînd numărul participanţilor, ni se va spune că homosexualii sînt victime ale discriminării şi ale violenței celorlalți. Grupuri de oameni îmbrăcaţi în culori stridente vor scanda şi vor cere 1căsătorii! între persoane de acelaşi sex, dreptul homosexualilor de a adopta copii, de a dona sînge, de a fi reprezentaţi în Parlament, ba și în ierarhiile bisericeşti, de a li se recunoaşte contribuţia la societate. Vor fi vulgari, mai mult sau mai puţin. Vor fi obsceni, mai mult sau mai puţin. Se vor săruta în stradă. Vor țipa. Prin toate acestea, vor căuta să transmită un mesaj de veselie și încredere. Dar unul care înşeală, aşa cum de fapt face întreaga maşinărie propagandistică a homosexualilor. E vorba, la urma urmelor, de o confuzie sexuală finanţată de corporaţii globale şi de indivizi extrem de bogaţi, ce au transformat confuzia sexuală într-o industrie care le asigură profituri enorme.

Confuzia sexuală este sărbătorită şi în România fără ca nimeni, mai ales în mass-media, să atenţioneze că de fapt confuzia sexuală este un obiectiv urmărit în mod deliberat de acționarii şi corporaţiile gigantice în căutare de profit. 
Pentru a exemplifica, discutăm transgenderismul, cunoscut şi sub numele de disforie sexuală, o industrie în spatele căreia se afla sute de milioane de dolari şi o armată de ideologi bine finanţaţi pentru a o promova. Confuzia sexuală e generată de persoane cu interese financiare, iar companiile farmaceutice răspund confuziei sexuale cu remedii extrem de costisitoare, în timp ce medicii şi spitalele fac profituri uriaşe, psihologii şi psihiatrii îşi umplu buzunarele cu bani în urma sesiunilor interminabile de terapie cu persoanele care suferă de confuzie sexuală, iar firmele de asigurări îşi justifică şi ele ridicarea ratelor de asigurări pentru a acoperi tratamentul, operaţiile şi medicamentele necesare în economia confuziei sexuale. Spre deosebire de toate celelalte persoane suferinde, persoanele transgender sînt pacienţi permanenţi, adică pentru toată viaţa, ai clinicilor, medicilor, spitalelor, consilierilor şi psihologilor care caută să le asiste confuzia sexuală.

Revoluţia transgender
o revoluţie la viteza luminii

Revoluţia homosexuală a triumfat în cîteva decenii, dar revoluţia trangender se pare va triumfa într-o periodada şi mai scurtă de timp. Acum zece ani mai rar se discuta ori scria despre transgenderism. Administraţia Obama, însă, a adus în prim-plan transgenderismul şi a alocat sume enorme pentru studii care urmăreau normalizarea lui, cît şi o serie de politici cu acelaşi obiectiv. Anul 2014 a fost, după cum spune publicaţia americană Time, anul de turnură spre normalizarea transgenderismului. În mai 2014 Conchita, femeia cu barbă, a primit, după cum ne amintim, premiul suprem la Eurovision, iar în vara aceluiaşi an publicaţia Time a pus pe prima pagină poza lui LaVerne Cox, un fost sportiv transformat în femeie, dedicînd mai întreaga ediţie feței umane a transgenderismului (vezi aici). Acum doi ani, influenta publicaţie globală National Geographic a făcut la fel. 
Un subiect tabu, însă, e dacă şi cine finanţează transgenderismul. Subiectul acesta ne-a fost adus în prim-plan în februarie anul acesta, cînd publicaţia on-line americană The Federalist a publicat Who Are the Rich, White Men Institutionalizing Transgender Ideology (Cine sînt bărbaţii care instituţionalizează ideologia transgender?vezi aici). Autoarea articolului nu e nici pe departe o persoană de dreapta, religioasă ori conservatoare. Dimpotrivă, a fost foarte activă în mişcarea ecologistă, unde s-a intersectat cu o mulţime de persoane transgender. Totul a decurs bine pînă cînd şi-a dat seama, din discuţiile ei cu activiştii transgender, că transgenderismul e, de fapt, o confuzie sexuală, care îşi are originea în mintea omului şi e promovată în mod deliberat de persoane şi corporaţii cu interese financiare în menţinerea, iar nu în vindecarea confuziei sexuale. Cînd a început să-şi exprime suspiciunile, a fost exclusă din mişcarea ecologistă, iar apoi şi-a dedicat cîţiva ani studiului relaţiei dintre ideologia transgenderistă şi corporaţiile sau persoanele influente care au de cîştigat de pe urma promovării confuziei sexuale. Materialul de față se bazează, deci, pe multe dintre informaţiile prezentate în acest articol de Jennifer Bilek.

Cine finanțează confuzia sexuală?

Cercetările susținute ale lui Bilek au scos la iveală identitatea corporaţiilor şi a marilor magnaţi care sînt în spatele mişcării transgenderiste. Unele nume ne sînt cunoscute şi nouă, românilor (George Soros, de exemplu), dar altele nu, cum ar fi Martine Rothblatt (un bărbat care se identifică drept fiind femeie şi transumanist), Jennifer Pritzker (un bărbat care se identifică drept femeie), Tim Gill, Drummond Pike, Warren şi Peter Buffett, Jon Stryker, Mark Bonham (homosexual) şi Ric Weiland (decedat, dar care şi-a lăsat averea unor organizaţii filantropice pentru promovarea cauzelor homosexualilor şi transgenderismului). Tim Gill e foarte bine cunoscut publicului american, deoarece acum vreo doi ani a donat 300 de milioane de dolari unei mulţimi de instituţii, universităţi, grupuri mass-media, organizaţii pro-homosexuale şi alte organizaţii similare, cu scopul de a pedepsi, după cuvintele lui, pe cei care se opun homosexualităţii, în primul rînd pe creştini şi organizaţiile creştine. Sume enorme au fost canalizate către grupurile de lobbying din Washington DC pentru a orienta şi influenţa politica Administraţiei Obama spre normalizarea transgenderismului şi, cu succes, a căsătoriilor homosexuale.
Împreună, aceşti indivizi şi companiile lor au investit 424 de milioane de dolari în promovarea agendei homosexuale şi a transgenderismului. Între 2003 şi 2013 sumele donate anume pentru promovarea transgenderismului au crescut de opt ori. Suma e enormă. Cu 424 de milioane de dolari poţi face multe într-o perioadă relativ scurtă de timp. Poţi influența schimbarea legilor, alegerea candidaţilor potriviţi pentru implementarea agendei transgenderiste, complicitatea mass-media, denigrarea celor care se opun agendei homosexuale şi confuziei sexuale, organizarea de conferinţe naţionale şi internaţionale pentru influențarea modului în care jurnaliştii şi mass-media portretizează persoanele transgender şi discută transgenderismul, promovarea confuziei sexuale ca drept al omlului prin tribunale şi angajarea celor mai proeminenţi avocaţi şi firme de avocaţi în acest sens, influenţarea teologiei creştine pentru rescrierea Sfintelor Scripturi şi eliminarea textelor care dezaprobă homosexualitatea ori confuzia sexelor, iniţierea de cursuri şi catedre speciale în universităţi dedicate în mod specific promovării şi normalizării ideologiei de gen, studii lingvistice dedicate eliminării din vocabular a genurilor şi distincţiilor naturale dintre bărbat şi femeie, educaţia sexuală începînd din grădiniţă ori clasele primare, pentru a inocula în minţile copiilor că sexul biologic cu care s-au născut nu e sexul care li se potriveşte şi că poate fi schimbat şi altele asemenea
Succesul acestor acţiuni masive nu poate fi tăgăduit şi zilnic apar evidențe noi şi tot mai îngrijorătoare, care îl atestă cu prisosință. Doar deunăzi [mai 2018], de exemplu, Biserica Episcopală din America a anunţat că a eliminat din slujba căsătoriei cuvintele de soţ şi soţie (husband and wife). Şi tot aceasta a fost prima care a rescris Sfintele Scripturi, elimind, printre altele, cuvintele bărbat” și femeie ori referinţele la Dumnezeu ca Tată” și la Iisus Hristos ca Fiul” al lui Dumnezeu!

Piaţa tratamentului confuziei sexuale

Printre marile organizaţii şi corporaţii care promovează transgenderismul se află The Tides Foundation, fondată şi finanţată de familia Pike. Obiectivul corporaţiilor este crearea unei pieţe specifice transgenderismului. O dată înfiripată în minte, confuzia sexuală trebuie tratată. În ultimii ani s-a produs o explozie a numărului de clinici specializate pe tratamentul confuziei sexuale în America. Prima clinică pentru tratarea confuziei sexuale la minori a fost deschisă la Boston, în 2007. De atunci, numărul acestor clinici a ajuns la peste 30, cea mai mare dintre ele avînd 725 de pacienţi. O expolzie similară s-a produs şi în numărul spitalelor care tratează confuzia sexuală, inclusiv prin proceduri chirurgicale de schimbare a sexului biologic. Companiile farmaceutice au răspuns şi ele cerinţei în creştere pentru tratarea confuziei sexuale, cu medicamente şi investiţii enorme în cercetare, pentru lansarea de noi medicamente. 
Medicii care și-au făcut studiile în urmă cu mai mult de 10-15 ani urmează cursuri speciale de perfecţionare pentru a înţelege şi trata transgenderismul şi a presta servicii de schimbare a sexului biologic. Se observă şi o diversificare a specializărilor medicilor care tratează confuzia sexuală. De exemplu, unii se specializează pe schimbarea sexului biologic, iar alţii pe modificarea feței şi a scheletului persoanei, pentru a o face mai feminină (în caz că îşi schimbă sexul din bărbat în femeie) ori mai masculină (în caz că îşi schimbă sexul din femeie în bărbat). Alţi medici se specializează în reajustarea corzilor vocale pentru a masculiniza ori feminiza vocea persoanei care îşi schimbă sexul. Iar alţii în a-i învăţa pe cei care îşi schimbă sexul să-şi modifice mersul, pentru a se adapta mersului normal al noului sex. Endocrinologia s-a extins şi ea pentru a ţine pasul cu tratamentele aferente confuziei sexuale.
După cum se vede, transformarea din femeie în bărbat şi invers înseamnă luni ori chiar ani de muncă, trecerea prin mîinile a mai multor medici specializaţi în aspecte diferite, şi totul pentru a satisface ori contracara confuzia sexuală a persoanei suferinde. Şi toate acestea la nişte costuri enorme. Chiar şocant, în ultimii ani se încearcă şi transplantul uterului natural de la femei la bărbaţii care îşi schimbă sexul din bărbat în femeie, pentru a le facilita sarcina. Primul succes de acest tip a fost înregistrat recent la Universitatea Baylor din Texas, unde s-a născut primul copil din lume prin transplantul unui uter natural de la o femeie la un bărbat care şi-a schimbat sexul în femeie. 
Nu demult, publicaţia Journal of the American Medical Association (JAMA), a publicat un studiu conform căruia între 2000 şi 2014 numărul intervenţiilor şi procedurilor de modificare a genitalelor în Statele Unite a crescut de patru ori. Studiul a fost făcut de medici de la Universitatea Harvard şi Universtatea John Hopkins care au analizat date obţinute de la peste 1000 de spitale americane. În perioada aceasta 38.000 de persoane au fost oficial diagnosticate ca fiind suferinde de transsexualism şi avînd nevoie de tratament. Autorii studiului au recomandat ca industria de asigurări să acopere procedurile medicale pentru transsexuali. 
Conform lui Jennifer Bileck, industria transgenderistă a devenit parte integrantă a complexului medical american, care, conform unor surse, este chiar mai mare decît industria militară a Americii! Numărul companiilor farmaceutice şi de echipamente medicale care profită din transgenderism e în creştere: Janssen Therapeutics, Johnson & Johnson, Vijv, Pfizer, Bristol-Myers Squibb şi Boehringer Ingelheim Pharmaceuticals, printre altele.

Magnaţii care finanţează transgenderismul

Una dintre cele mai proeminente familii americane care finanţează şi promovează în mod masiv confuzia sexuală pentru profit e familia Pritzker. Volumul investiţiilor membrilor acestei familii e cu totul şocant. Averile familiei Pritzker sînt de aproximativ 29 de miliarde de dolari, familia fiind proprietara hotelurilor Hyatt şi a multor aziluri de bătrîni. Jennifer Pritzker e un bărbat care se identifică drept femeie. Fost soldat în armata americană şi decorat, cu ani în urmă era bărbat normal, căsătorit şi cu familie. A fondat Fundaţia Tawani, prin care finanţează instituţionalizarea transgenderismului. Jennifer Pritzker e proprietar de firme farmaceutice şi firme care fac aparate medicale şi ortopedice. Un program special finanţat de Fundaţia lui e Gender & Human Sexuality („Genul şi sexualitatea umană”). Pritzker a donat 6,5 milioane de dolari la University of Minnesotta pentru lansarea unui program în sexualitatea umană. A donat sume similare şi unor spitale din Chicago, fiind şi unul dintre consilierii spitalelor, şi finanţează cursuri de sexualitate umană în universităţi din Australia (Melbourne) şi Canada (Toronto). El finanţează și studii speciale despre transgenderism şi plăteşte reviste de specialitate ca să le publice. 
Alţi membrii ai familiei Pritzker au donat 25 de milioane de dolari Universităţii din California (San Francisco) pentru a studia disforia sexuală la copii. Sume enorme au fost donate şi unor spitale, facultăţi de medicină şi felurite organizaţii pro-homosexuale pentru scopuri specifice de promovare a agendei homosexuale şi transgenderiste. Au finanţat şi deschiderea unei clinici pentru tratarea copiilor suferinzi de confuzie sexuală în Ohio. Au contribuit financiar la Human Rights Campaign din New York, care promovează agenda homosexuală în toată lumea, inclusiv în România. Unii membri au clanului Pritzker sînt în echipele de conducere ale unor mari companii farmaceutice americane. Familia a donat peste un milion de dolari pentru a influenţa Pentagonul, în timpul Administraţiei Obama, să normalizeze transgenderismul în armata americană. 25 de milioane de dolari au fost donaţi unei universităţi din Vermont pentru a normaliza transgenderismul în forţele navale americane. Unii mebri ai familiei au fost numiţi de preşedintele Obama în funcţii-cheie, în care au promovat revoluţia sexuală şi instituţionalizarea transgenderismului. Alţii au deţinut funcţii-cheie în campania din 2012 de realegere a preşedintelui Omaba. Un alt membru al familiei, Penny Priztker, a fost ministrul Comerţului în Administraţia Obama. Sub tutela ei au fost alocaţi 70 de milioane de dolari pentru studii de cercetare privind terapia transgenderismului şi promovarea produselor pe piaţa transgenderistă. Tot sub Administraţia Obama s-a facilitat schimbarea sexului şi alocarea de medicamente şi produse veteranilor de război americani. Anul acesta, un membru al familiei Pritzker, JB Pritzker, candidează la funcţia de guvernator al Statului Illinois. În 2012 el şi firmele lui au contribuit cu 25 de milioane de dolari la realegerea lui Obama.

Asaltul ideologic şi drepturile omului

La nivel ideologic confuzia sexuală e justificată ca drept al omului. S-au inventat termeni noi, care sînt promovaţi în legislaţii şi tribunale. JB Pritzker şi soţia lui au donat 100 de milioane de dolari Facultăţii de Drept de la Universitatea Northwestern pentru promovarea drepturilor persoanelor transgender. Ei privesc confuzia sexuală ca pe o chestiune de „dreptate socială” şi ca pe un „drept al omului”. Transgenderismul e promovat şi ca o problemă medicală care necesită tratament, medicamente şi intervenţii chirurgicale. Ca atare, dreptul şi accesul la îngrijirea medicală pentru membrii societăţii impune şi accesul la terapie şi intervenţii chirurgicale specifice persoanelor transgender. Ia naștere şi un nou vocabular privind drepturile persoanelor transgender. Dacă pe vremuri homosexualii care doreau să se căsătorească invocau „diversitatea de familie” şi „egalitatea între familii”, azi se vorbeşte despre „diversitatea corporală” (bodily diversity) şi dreptul la o identitate de gen aleasă de fiecare persoană (gender identity). Vocabularul se schimbă, iar o dată cu el se schimbă şi gîndirea. Ne confruntăm, scrie Bilek, cu o „expansiune a pieţei de schimbare a trupului uman” (expanding markets for changing the human body). Modificarea genitalelor umane face parte dintr-o piaţă şi mai mare de modificare a corpului uman.

Asaltul asupra campusurilor creştine

Ideologia de gen devine tot mai agresivă şi în campusurile universitare creştine din America. Recent, o profesoară de la o universitate creştină de lîngă San Francisco a publicat un comentariu despre ce se petrece la ea în universitate. A observat modificări treptate în curricula universitară care accentuează tot mai insistent normalitatea sexualităţii nenaturale. Conform autoarei, mesajul dominant denunţă „masculinitatea” ca fiind „despotică prin natura ei” iar bărbaţii trebuie să o respingă. Biblia e privită cu dispreţ, pentru că „impune valori patriarhale”, iar istoria dovedește, chipurile, că bărbaţii au fost cauza tuturor relelor de-a lungul mileniilor! Masculinitatea e toxică. Atît de iraţională a devenit bătălia împotriva masculinităţii încît universitatea a format o echipă, numită Bias Incident Reporting Team, unde studenţii şi angajaţii universităţii pot să înregistreze plîngeri la adresa persoanelor care folosesc termeni tradiţionali privind sexul şi sexualitatea. Peste 50 de plîngeri au fost înregistrate în 2017, cea mai strigătoare la cer, în opinia autoarei, fiind la adresa unui profesor care s-a adresat unui grup de studenţi cu formula: „Băieţilor”. Efectele campaniilor împotriva bărbaţilor, duse de ani de zile, informează autoarea, se simt. Doar 15% din funcţiile de conducere în universitate mai sînt deţinute de bărbaţi. Ironic, colegiul a fost fondat în 1863 ca unul exclusiv pentru bărbaţi. Astăzi studenţii au devenit timizi, tăcuţi şi retraşi. Studentele feministe domină conversaţiile, cursurile şi orientarea politică a universităţii (vezi aici).

ALIANȚA FAMILIILOR DIN ROMÂNIA
Str. Zmeica nr. 12, sector 4, București
Tel. 0741.103.025; Fax 0318.153.082
office@alianta-familiilor.ro