luni, iulie 22, 2019

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL XV


Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

  

PARADISUL

Cîntul XV

Abia strămutat în cerul al cincilea (al lui Marte), Dante vede lunecînd spre el, de pe crucea luminoasă a martirilor, un duh plin de strălucire (pus de poet în analogie cu umbra lui Anchise cînd – după cum relatează „suprema Muză”, Vergiliu, în Eneida: VI, 684 și urm. – și-a întîlnit fiul – Enea – pe Cîmpiile Elizee), care începe prin a-i vorbi latinește (limba sacră a Bisericii): O sanguis meus, o superinfusa/ gratia Dei, sicut tibi cui/ bis unquam coeli ianua reclusa? („O, sînge al meu, o, har al lui Dumnezeu revărsat asupra ta, cui, asemenea ție, i-au mai fost vreodată deschise de două ori porțile cerului?”). Duhul e gata să răspundă întrebărilor poetului (pe care Beatrice îl încurajează din priviri să i se adreseze acestuia), prevăzînd, prin puterea harului, ce avea să fie întrebat. Se vădește a fi duhul lui Cacciaguida (strămoșul lui Dante), mort în cea de-a doua Cruciadă (spre jumătatea secolului al XII-lea). După o evocare a vechii Florențe (în antiteză cu cea decăzută, din vremea lui Dante), spune – deocamdată pe scurt (va continua în cîntul următor) – povestea spiței sale (precizînd că de la soția sa – mia donna... di val di Pado – se trage cognomenul poetului).

  
1 Voința bună-n care se topește
mereu iubirea care drept inspiră,
cum pofta rea în cea smintită crește,
4 făcu să tacă-acea preadulce liră,
lăsînd în pace corzile ei sfinte,
pe care dreapta slavei imne-nșiră.
7 Cum ar fi surde și n-ar lua aminte
la justa rugă-acele duhuri care,
spre-a m-asculta, tăcură mai ‘nainte?
10 Pe drept de lungă caznă parte are
cel ce iubirea sfîntă o trădează
de dragul unor lucruri trecătoare.
13 Precum senina boltă o brăzdează
cîteodată-o dîră ca de foc,
uimind privirea ce se-nalță trează,
16 și pare-o stea ce-și schimbă al ei loc,
deși în partea unde el se-aprinde
nimic nu piere, ca-ntr-un iute joc,
19 la fel din brațul ce spre dreapta tinde
un astru se lăsă pe cruce-n jos
din pîlcu-acelor stele strălucinde,
22 trecînd de-a lungul stîlpului frumos
și rămînînd de el nedeslipit,
ca-n alabastru-un fulger radios.
25 La fel Anchise umbra și-a vădit,
pios, de credem cui suprem ni-i muza,
cînd fiu-n Elizeu și l-a zărit.
28O sanguis meus, o superinfusa
gratia Dei, sicut tibi cui
bis unquam coeli ianua reclusa?”.
31 Grăind acela, fața i-o văzui;
apoi spre doamna mea-ntorsei privirea
și de-amîndoi uimit de-o seamă fui;
34 așa-i rîdea de vie-n ochi sclipirea
încît gîndii c-ai mei și har, și rai
gustau precum nicicînd și nicăirea.
37 Și-așa, plăcut la față și la grai,
duhul urmă cuvintelor rostite,
cu-atîta tîlc c-abia îl descifrai;
40  nu c-ar fi-avut intenții tăinuite,
ci de nevoie, căci a lui gîndire
zbura deasupra minții mărginite.
43 Iar cînd de-atît de via lui iubire
fu arcu-ntins încît să poată bate
pînă la joasa minții noastre fire,
46 aceasta-ntîi am priceput din toate:
„Slăvit fii tu, cel unul și-ntreit,
c-arăți seminței mele bunătate!”.
49 Și-apoi: „Ajunul cît am tot tînjit,
după ce-am fost citit în marea carte
de unde-o iotă-n veci nu s-a clintit,
52 tu, fiule, în razele lui Marte
mi-l stîmperi mulțumită celei care
te-a-ntraripat să poți zbura departe.
55  Tu crezi că tot ce-n gîndul tău răsare
prin Cel dintîi mi se vădește mie,
cum cinci sau șase cap pe unu-l are;
58 de-aceea cine-s nu mă-ntrebi, nici ție
de ce mă-nfățișez mai plin ca toate
din ceată de cereasca bucurie.
61 E drept ce crezi, căci, mic sau mare, poate
privi-orice duh de-aci-n oglinda care
prevede tot și la lumină scoate;
64 dar ca iubirea sacru veghetoare
pe care o nutresc cu sete-n mine
să-și împlinească dulcea ei chemare,
67 să și cuteze gura ta e bine
ca glas să dea la tot ce vrei să știi,
căci gata am răspunsul pentru tine!”.
70 Cătînd spre Beatrice, ea-mi zîmbi,
pîn’ să vorbesc, cu-n semn de învoire,
dînd aripi năzuinței mele vii.
73 Și-așa-ncepui: „Și cuget, și iubire,
văzîndu-l voi pe cel egal în toate,
s-au cumpănit în sfînta voastră fire,
76 căci soarele ce-adînc în voi răzbate
e-așa la fel căldură și lumină
încît să-i afli seamăn nu se poate;
79 dar muritorii, știți din ce pricínă,
cu inima și mintea lor nu zboară
după măsura cerului, divină;
82 așa că eu, ce muritor sînt doară,
îți mulțumesc pentru paternu-ți dar
numai cu biata-mi inimă ușoară.
85 Deci rogu-te, preaviu mărgăritar
ce-mpodobești comoara nestemată,
dă-mi saț să-ți aflu numele măcar!”.
88 „O, mladă-a mea, cu dragoste-așteptată,
tu ai în mine chiar tulpina ta!”:
așa porni să-mi zică el deodată.
91 Și-apoi: „Cel care fuse nume-a-ți da
și de un veac se află-n pribegie
pe munte,-n roata cea dintîi a sa,
94 mi-e mie fiu și străbunic ți-e ție:
se cade-n cazne sprijin să-i arăți
cu buna ta lucrare-n lumea vie.
97 Florența,-n sînul vechii ei cetăți,
ce timpul și-azi din clopote-l măsoară,
trăia în pace, fără strîmbătăți.
100 N-avea pe-atunci cunună, nici brățară,
nici fuste cu zorzon, nici cingătoare,
să-ți fure ochiul ce-i pe dinafară.
103 Nu îl umplea de groază, din născare,
pe tată fiica, zestre și soroc
avînd măsură dreaptă fiecare.
106 N-avea palate locuite ioc,
nici n-ajunsese-n ea Sardanapal
cuib de desfrîu să facă-n orice loc.
109 Nu se fălea că-i peste Montemal
al vostru-Uccellatoio, care-așa
cum a urcat, va coborî pe val.
112 Pe Bellincione Berti vreo pafta
să poarte nu-l văzui, și neboită
de la oglindă doamna lui pleca;
115 Nerli-ori Del Vecchio neîmpodobită
își purtau haina, și-ale lor femei
trudeau la lîna toarsă și-mpletită.
118 Ferice-au fost, căci chiar puneau temei
pe groapa lor și nu era uitată,
de-al Franței dor, nici una-n patul ei.
121 Una veghea, pe leagăn aplecată,
grăind acele vorbe de-alintare
ce-i fericesc pe mamă și pe tată;
124 alta, torcînd, celor ai casei, care
o ascultau, spunea povești duium
cu Troia, cu Fiesol, cu Roma mare.
127 Lumea s-ar fi crucit de cei precum
Cianghella-ori Lapo Saltarello,-așa
ca de Cornelia-ori Cincinat acum.
130 În așa loc plăcut prin tihna sa,
într-o cetate-atît de așezată,
în cuibu-n care-atît de cald era,
133 Maria să mă nască fu chemată;
și-n vechiul vostru Batisteriu fui
creștin și Cacciaguida totodată.
136 Frați pe Moront și Eliseu i-avui;
din jos de Pad fu doamna mea să vie
și de la ea tu Alighieri-ți spui.
139 Currado-mi fu-mpărat de suflet mie
și el în oastea lui m-a rînduit,
iar eu l-am fost slujit cu vrednicie.
142 Cu el în cruciadă am pornit
în contra legii strîmbe-a celor care,
din vina Papei, dreptul v-au răpit.
145 Acolo fui, prin liftele barbare,
smuls lumii-nșelătoare, care face
rău multora și-i duce la pierzare;
148 și-așa, martir, venii la sfînta pace”.


Mai puteţi citi pe acest blog:

Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
"Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)  
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)  
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul IX (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul X (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul XI (versiunea Răzvan Codrescu)
Dante, Paradisul, Cîntul XII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XIV (versiunea Răzvan Codrescu)


vineri, iulie 19, 2019

CARTEA VERII LA EDITURA CHRISTIANA





În loc de postfață*

PETRE ŢUŢEA – O CONSEMNARE

Scurtul text despre Petre Ţuţea regăsit deunăzi de prietenul Lucian D. Popescu printre hîrtiile sale mai vechi este poate incomod în multe privinţe. Înainte de a face cîteva observaţii pe marginea lui, îmi îngădui să-l reproduc aici în întregime, ca document tîrziu al unei aventuri biografice şi spirituale care s-a încrucişat de la sine cu fenomenul legionar şi care a generat o legendă încă neistovită în orizontul paideic al dreptei româneşti [1]:

„Criza finală a slăbiciunii trupeşti a lui Petre Ţuţea a debutat la sfîrşitul toamnei lui 1991, însoţită de o acută criză de singurătate. Mari dureri de cap, senzaţia sufocării şi o cumplită frică de a rămîne singur îl încercau din greu pe «nea Petrache». «Îmi crapă capul de durere şi nu mai pot gîndi. Sînt un deşeu bio-social!», decreta sacadat.
La mai multe zile după debutul acestei simptomatologii, zile în care, de bine de rău, s-a găsit cîte cineva care să-i vegheze singurătatea şi nesomnul, s-a reuşit încheierea formalităţilor necesare internării. De mult timp, deplasările în spaţiu deveniseră un chin pentru el, aşa că nu mai ieşise din casă de cîţiva ani. În dimineaţa în care a fost dus la spital, Marcel Petrişor, fost coleg de temniţă şi omul care l-a îngrijit amar de vreme, a observat: «Vezi, nea Petrache, degeaba te-ai înscris la liberali, că tot pe braţe de legionari ajungi cînd dai de greu!». Privind de-a dreapta şi de-a stînga sa, Petre Tuţea l-a aprobat. Domnul Biloiu şi părintele Voicescu păreau să îşi onoreze fosta apartenenţă politică aşa cum o făcuseră întotdeauna: creştineşte. E drept că acum dispăruse cu totul primejdia teribilei acuzaţii de... «ajutor legionar». Dar, chiar şi aşa, acum, la nevoie, nu se înghesuiau deloc cei care în anii ’70-’80 îi sorbiseră cuvintele la Casa Scriitorilor sau la Athénée Palace, nici cei care pînă deunăzi îl filmau, îl intervievau sau, cu cine ştie ce interese «de imagine», îl curtau.
Găsesc că e de amintit aici că puţini au fost înainte de «Revoluţie» cei care s-au încumetat să-l viziteze pe Socratele Bucureştilor, mai puţini cei care l-au frecventat şi număraţi pe degetele unei mîini cei care l-au sprijinit efectiv. În anii ’80 mulţi uitaseră că Petre Ţuţea mai trăieşte. Filosofii, literaţii, oamenii de cultură, cunoscuţii erau, poate, speriaţi de Securitate, sau poate nu voiau să se expună. În 1982 avusese loc defecţiunea transcendental-meditativă, iar «o anume parte» a intelighenţilor deveniseră mult mai conştienţi de posibilele consecinţe ale faptelor lor.
În toamna lui ’91, Petre Tuţea a căpătat învoire de internare la Filantropia... Acolo i s-a cercetat starea trupească şi rezultatul analizelor a fost bun. Însă el a continuat să fie chinuit de cefalee şi de groaza de singurătate. Şi trebuia ca în permanenţă să stea cîte cineva lîngă el. Într-o seară am stat şi eu acolo şi, voind să-i fac plăcere, m-am pus la dispoziţia sa, propunîndu-i să-mi dicteze. De vreo cinci-şase ani scrisul îi devenise ilizibil din pricina tremurului mîinii. Doar Marcel Petrişor s-a mai încumetat pînă la un moment dat să i-l descifreze, după care tot el a acceptat cu bunăvoinţă slujba de «scrib al lui nea Petrache».
Ca în vremurile bune, Petre Ţuţea a început să dicteze abrupt, poruncitor, abia dîndu-mi răgazul să deschid cartea pe care o aveam cu mine (Roza vînturilor a lui Nae Ionescu), din care îi citisem mai înainte şi pe ale cărei ultime pagini am început să notez:
«Mişcarea Legionară a fost o mişcare de tineret care a vrut să construiască un stat românesc pornind de la imaginea ideală a poporului român.
Concentrarea de forţe imense în spaţii limitate anulează ideea de mare putere. Adică, dacă la un popor mijlociu există mijloace apocaliptice de distrugere ca expresie a geniului lui ştiinţific şi tehnic, şefii acestui stat au pretenţie la egalitate de epolet cu şefii marilor puteri. Concentrarea de energii imense în spaţii mici a transformat ştiinţa şi tehnica în forţe suverane şi egalitare ale popoarelor care au suflu de stăpîn.
Popoarele se definesc prin înălţimea lor, nu prin înălţimea idealului, pentru că idealul e o proiecţie presupus ultimă a omului. Ceea ce defineşte poziţia adevărată a omului în Univers nu e numai idealul lui, care nu se poate detaşa de subiectivitate, ci încercarea, prin rugăciune, de a coborî în om Absolutul.
În conştiinţa extremei drepte, s-au mişcat contradictoriu limitele spaţiale şi demografice ale României cu strălucirea imaginii unui Român Absolut.
Dreapta, din punct de vedere economic, a fost liberală, iar politic, conservatoare. Astfel, forţele liberale şi conservatoare s-au întîlnit organic în spaţiul dreptei româneşti.
Statul naţional ideal presupune ca ştiinţa şi tehnicile existenţei să fie subordonate modului specific de a fi român».
Sfîrşind fraza, Petre Ţuţea a spus că nu mai poate dicta şi s-a cufundat într-un somn agitat. S-a trezit după zece minute cu mari dureri de cap şi n-a mai putut continua.
Pentru cine ar putea fi mirat de aceste cuvinte ale lui Petre Ţuţea, trebuie amintit că în reeducarea din Aiud, în preajma Crăciunului 1963, crezînd că este reeducat, directorul închisorii l-a pus pe deţinutul Petre Ţuţea să vorbească despre legionarism. Ţuţea a acceptat şi a vorbit în termeni elogioşi, zicînd, între altele, că legionarul este «un cavaler fără reproş, rătăcind prin jungla vremii sale». Şi, ciudat sau nu, deşi auzea, colonelul Crăciun nu l-a întrerupt...
Simion Ghinea, un prieten al lui Petre Ţuţea, îşi amintea ceea ce i se părea a fi fost «cel mai frumos compliment pe care Petre Ţuţea l-a făcut Mişcării Legionare»:
«Eram la Ocnele Mari, în 1953. Principiile reeducării începuseră să fie aplicate şi acolo. Un nou Piteşti părea să-şi împlinească blestemul cu carnea şi sufletul nostru. Nea Petrică ajunsese în anticamera Iadului. Ne duseseră în celula vecină celei în care Diavolul îşi făcea mendrele. Amestecate, urletele torţionarilor şi ale victimelor adevereau ceea ce nu se putea da crezării. Brusc, mi-a spus: Sînt nemuritor!. Alarmat pentru o clipă, gîndind că a luat-o razna, m-am grăbit să-l întreb: De ce crezi asta?. Iar răspunsul a venit prompt: Fiindcă Mișcarea este nemuritoare»...”.


E foarte greu să îl judeci pe Petre Ţuţea de atunci, aşa cum e foarte greu să îl judeci pe părintele Iustin Pârvu de mai tîrziu [2]. Fapt este că, dincolo de toate abuzurile sau neîmplinirile ei (pe care perspectiva critică a istoriei nu le poate trece cu vederea), aventura legionară a marcat adînc o generaţie, inclusiv în vîrfurile ei culturale sau duhovniceşti. Fenomenul e de cercetat nu atît pentru eventuala lui reînviere (nici o experienţă istorică nu mai poate fi reiterată ca atare, în afara contextului care a generat-o), ci pentru a se putea înţelege cît de cît ce forţă de fascinaţie a putut face oameni de asemenea calibru să-şi asume şi să mărturisească pînă la moarte – ieri cu riscul pierderii libertăţii, iar astăzi cu cel al deficitului de imagine publică – un ideal mobilizator atît de controversat de-a lungul vremii.
E uşor să eviţi discuţia sau să răspunzi în şabloane curente de gîndire (mai ales într-o vreme în care paradigma naţionalistă este aproape sistematic diabolizată). Mult mai dificil este să admiţi provocarea realităţii şi să încerci să-ţi explici fenomenul, cu tot respectul cuvenit unor oameni care sînt departe de a se fi redus la el, ci au multe alte însuşiri (spirituale, morale, culturale, civice, profesionale) care-i definesc şi îi recomandă. Apropiaţi într‑o măsură sau alta de legionarism, nici Petre Ţuţea nu e mai puţin genial, nici părintele Iustin nu e mai puţin înduhovnicit. Adevărat fiind însă şi faptul că nici geniul unuia, nici sfinţenia altuia nu pot anula anumite excese istorice, de care nu ei personal sînt sau pot fi făcuţi responsabili. Trecerea omului prin veac, cu bunele şi cu nebunele lui, e ceva complex şi irepetabil, care sfidează judecăţile simpliste.
În cazul lui Petre Ţuţea, lucrurile se complică şi printr-o seamă de necunoscute şi de paradoxuri: pornit, ideologiceşte, dinspre stînga (ţărănismul socializant [3] şi comunismul romantic [4]), a virat spre dreapta (pînă la legionarismul cel mai extremist) [5], dar de murit a murit ca membru al partidului... liberal [6]. Curios este că, atunci cînd, după „rebeliunea” din ianuarie 1941, Antonescu a rupt-o violent cu legionarii (ucigîndu-i, dîndu-i afară din funcţiile publice, vîrîndu-i în lagăre şi închisori sau trimiţîndu-i pe front în linia întîi), Petre Ţuţea – căruia i s-a atribuit sau şi-a atribuit el însuşi legionarismul cu atîta obstinaţie – a rămas mersi bine în postul său de funcţionar ministerial, fără nici o neplăcere majoră. Ba mai mult: îl regăsim în post şi după căderea lui Antonescu, pe toată întinderea regimului „capitulard” (antilegionar şi antiantonescian deopotrivă), abia Gh. Gheorghiu-Dej (în 1948!) eliminîndu-l din aparatul ministerial (şi ulterior vîrîndu-l în închisoare [7]). Sînt aspecte stranii şi obscure (şi nu sînt singurele), atît în biografia ilustrului personaj, cît şi în mersul istoric al vieţii noastre publice.
Să zicem că cele relatate mai sus de un martor născut în 1967 (azi judecător şi teolog) pot fi puse, în parte, pe seama neliniştilor confuze ale senectuţii lui Ţuţea. Dar cine l-a cunoscut mai dinainte ştie bine că nu sînt lucruri pe care „nea Petrache“ să nu le mai fi spus, în felurite contexte, în ultimele decenii de viaţă. A fost la el o pendulare, deloc lesne analizabilă, între conservatorism şi liberalism, între legionarismul ditirambic şi legionarismul dezabuzat, între exaltarea principială a românismului şi critica stării lui de fapt. Impresia finală – şi îndărătnic de vie – este aceea a unui om prea mare pentru o lume atît de mică, incapabilă să răspundă viziunilor şi idealurilor sale (şi ale unei întregi generaţii ispitite de măreţia utopică a unui alt „destin românesc”). Cineva a încercat explicaţia că Petre Ţuţea „era prea deştept ca să se înregimenteze cu adevărat sub un singur steag”, dar cel puţin la fel de deştepţi au fost şi un Mircea Eliade sau un Constantin Noica, de pildă, care totuşi s-au înregimentat, şi încă foarte vizibil, aşa că explicaţia mi se pare insuficientă. Din cîte ştiu, nu există documente materiale care să probeze apartenenţa efectivă a lui Petre Ţuţea la Legiune, certă rezultînd numai simpatia lui faţă de legionarism (şi mai ales faţă de figura lui Codreanu [8]), confirmată, oarecum testamentar, şi în consemnarea reprodusă aici.
Cazul Petre Ţuţea rămîne, iată, unul deschis. Aşa cum deschisă rămîne şi năzuinţa unei „schimbări la faţă a României”, pornind, vorba lui, pe o cale sau alta, „de la imaginea ideală a poporului român”, în măsura în care acesta va reuşi, cu călăuzitori pricepuţi şi responsabili (pe care nu-i are astăzi), să-şi învingă, în imediatul istoriei, „ilfovita” [9]...

Răzvan CODRESCU


* Postfața editorială a cărții lui Marcel Petrișor Petre Țuțea: sacerdotul fără parohie (Editura Christiana, București, 2019, pp.  121-132).
[1] Trei etichete de largă circulaţie au încercat să circumscrie această statură legendară: „Socrate al românilor”, „ţăranul imperial”, „românul absolut”.
[2] Mă refer la scandalul mediatic declanşat în jurul său şi al Mănăstirii Petru-Vodă de postarea pe internet, în 2011, a unei înregistrări video în care un grup de măicuţe îi cîntau duhovnicului nonagenar, în cadru aniversar, „Sfîntă tinereţe legionară”. Părintele Iustin a trecut la cele veșnice doi ani mai tîrziu.
[3] Debutul lui publicistic – 5 februarie 1928 – a fost, cu articolul „Aspecte politice”, în Chemarea tinerimei române (organ săptămînal al P.N.Ţ.), unde a mai publicat şi alte texte. Deşi s-a despărţit de timpuriu de ţărănism, i-a purtat toată viaţa o consideraţie deosebită lui Maniu.
[4] În 1933-34, împreună cu Petre Pandrea, a scos la Bucureşti săptămînalul marxist-leninist Stînga, în care a folosit mai ales pseudonimul Petre Boteanu. „Mult am mai mîncat rahat!”, se căina la bătrîneţe, amintindu-şi de stîngismul primei tinereţi (îmbrăţişat „din generozitate”, zicea el). Repeta adesea, cu mici variații, desigur pro domo sua: „Dacă pînă la 30 de ani nu eşti de stînga, înseamnă că n-ai inimă; dacă însă după 30 de ani nu eşti de dreapta, înseamnă că n-ai minte, că eşti cretin”.
[5] Între 1938 şi 1940 a colaborat la Cuvântul lui Nae Ionescu (ţinea rubrica economică, intitulată cam caragialeşte: „Ieftenirea vieţii”), exaltînd linia legionară, dar semnînd prudent cu iniţiale. Bătrîn, dezavua extremismele: „Extrema dreaptă, ca şi cea stîngă, e falimentară...” (cf. 321 de vorbe memorabile ale lui Petre Ţuţea, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 48).
[6] Adeziunea i-a smuls-o Dan A. Lăzărescu, deplasat anume la garsoniera din coasta Cişmigiului. Ca profesionist al dreptului administrativ, Țuțea nu putea să nu fie receptiv la performanţele politico-economice ale liberalismului clasic. În întreprinzător vedea, cu W. Sombart, eroul civilizator al modernităţii. Dispreţuia în alte privinţe Statele Unite, dar le dădea ca exemplu de performanţă economică: „După dumneavoastră, care ar fi cea mai puternică cetate economică în ziua de azi? Vă spun eu: liberala Americă! Din punctul acesta de vedere, europenii sînt, pardon de cuvînt, nişte băşinoşi” (cf. Între Dumnezeu şi neamul meu, Fundaţia Anastasia – Editura Arta Grafică, Bucureşti, 1992, p. 295 şi urm.). A se vedea şi Varujan Vosganian, „Viziunea economică lui Petre Ţuţea”, în vol. colectiv În căutarea rostului pierdut. 20 de călăuze în cultura naţională, Editura Timpul, Iaşi, 2007, pp. 25-33.
[7] Petre Ţuţea a făcut în total 13 ani de închisoare politică (oare „pentru un popor de idioți”?). Pentru amănunte biografice, cf. mai ales Radu Sorescu, Petre Ţuţea. Viaţa şi opera, Editura Scripta, Bucureşti, 1999; reed.: Editura Alma, Craiova, 2003, şi Gabriel Gheorghe, Petre Ţuţea între legendă şi adevăr, Editura Fundaţiei „Gândirea”, Bucureşti, 2001.
[8] Cf., de pildă, Între Dumnezeu şi neamul meu, ed. cit., p. 286.
[9] „Ilfovita? Ce-i aia, d-le Ţuţea?”. „Păi... ilfovita e o boală dîmboviţeană care se recunoaşte după trei simptome: cretinism, criminalitate şi voie bună”.


miercuri, iulie 17, 2019

RIDENDO CASTIGAT MORES (CVI)



luni, iulie 15, 2019

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL XIV

SUMARUL BLOGULUI

Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

  

PARADISUL

Cîntul XIV

Beatrice, anticipînd o nedumerire a lui Dante, roagă duhurile din cerul al patrulea (al Soarelui) să-l lămurească în privința strălucirii celor fericiți după învierea trupurilor. Duhul care ia cuvîntul – ce ar putea fi, după cei mai mulți comentatori, al Regelui Solomon – îi descoperă lui Dante că duhurile fericiților nu doar că își vor păstra strălucirea și în trupurile înnoite, dar aceasta chiar va spori. Apariția unei a treia „ghirlande” de duhuri marchează ieșirea din cerul Soarelui. Răpit de beatitudine, poetul accede, cu Beatrice, în cerul al cincilea – al lui Marte, unde petrec duhurile celor ce-au luptat pentru credința în Hristos (martirii sau mărturisitorii). Acestea îi apar sub forma unei cruci luminoase, în centrul căreia se străvede chipul lui Hristos (pe care poetul se declară neputincios a-l descrie: Qui vince la memoria mia lingegno – v. 103); duhurile mărturisitoare intonează în cor un imn de slavă care-l farmecă pe Dante, deși poetul nu-l înțelege pe deplin. Cîntul se încheie cu un fel de scuză curtenitoare a lui Dante (formulată ca o explicație dată cititorilor) față de Beatrice, în ai cărei ochi (... gli occhi belli,/ ne quai mirando, mio disio ha posa – vv. 131-132), în extazul lui, uitase să mai privească o vreme, dar față de care își mărturiește încă o dată fascinata și îndatorata fidelitate.



1 Din centru către margini cercuri face,
sau invers, apa într-un vas rotund,
de cum o miști dincólo sau dincóace.
4 Aceasta mi-a venit în minte cînd
tăcu-al lui Toma duh, de glorie plin,
și-o auzii de-alături cuvîntînd
7 asemeni lui, cu harul ei divin,
pe Beatrice, care prinse-ndată
să-mi deslușească gîndul pe deplin:
10 „Acesta-ar vrea, chiar dacă deocamdată
n-o spune și nici gîndul clar nu-i este,
și-alt adevăr a-l lămuri să poată.
13 Spuneți-i de lumina care peste
voi toți e-acum la fel va străluci
și-n veșnicia gloriei celeste;
16 iar dacă da, spuneți-i cum va fi
posibil ca, în trupurile noi,
s-o-ndure văzul fără-a pătimi”.
19 Precum le este pasul mai vioi
celor ce joacă, chiuind mai tare,
pe cît ajunge hora mai în toi,
22 așa, la ruga plină de fervoare,
se-nsuflețiră-acele cercuri sfinte
în danț și-n minunata lor cîntare.
25 Celui ce viața de aici fierbinte
și-o plînge-n drum spre cea de sus nu-i trece
răcoarea ploii veșnice prin minte.
28 Cel unul care-n doi și-n trei petrece,
în trei și-n doi și-n unu-n veci domnind,
ce-i totu-n toți și toate le întrece,
31 era-ntreit cîntat cu-atîta jind
de fiecare vrednic duh, răsplată
supremă-oricăror merite fiind.
34 Și auzii din cea mai mică roată
lumina cea mai sfîntă cuvîntînd,
ca glasul lin de înger ce odată
37 grăi Mariei: „Cît va fi ținînd
în paradis fericea sărbătoare,
iubirea noastră ne va-ncinge blînd.
40 Sclipirea-și ia tăria din ardoare
și-ardoarea din cît văz prin har primește,
amăsurat virtuții, fiecare.
43 Cînd slava sfîntă ne-o-mbrăca trupește,
persoana noastră mai de preț va fi,
că-n noi făptura astfel se-ntregește;
46 atunci supremul bine va spori
lumina dată-n dar, aceea care
ne înlesnește să-l putem privi;
49 ne-o crește deci puterea văzătoare,
ne-o crește-ardoarea ce din ea ne vine,
ne-o crește toată sfînta ei splendoare.
52 Dar ca și-un jar ce flacăra-ntreține
și-o-ntrece prin incandescența-i vie,
și se impune văzului prin sine,
55  la fel și-această de aici vipie
se va smeri-n lucoarea cărnii care
și-așteaptă-acum sorocul ei sub glie;
58 nu ne-o fi văzu-nfrînt de-acea splendoare,
căci întărite-n trupul nou ne-or fi
organele, spre sfîntă desfătare”.
61 Din cît  de iute prinseră-a rosti
„Amin” acele două coruri sfinte
tot dorul lor de trup mi se vădi,
64 ce poate nu-l simțeau așa fierbinte
doar pentru ei, ci și pentru cei care,
părinți sau frați, le fură dragi nainte.
67 Și iată-n jur, arzînd la fel de tare,
deasupra lor o nouă strălucire,
ca aurora cînd se-arată-n zare.
70 Și cum în faptul serii să se-nșire
încep pe cer sclipirile de stele,
ce-aievea sînt, dar par o nălucire,
73 prinsei să văd rotind pe lîngă cele
de dinainte-o nouă horă sfîntă,
ce se-ntrecea la rîndul ei cu ele.
76 O, Spirit Sfînt ce văzul îl încîntă,
cum s-a făcut lumina-atît de vie
că fu de ea privirea mea înfrîntă!
79 Frumoasă foc și zîmbitoare mie
mi se-arătă Beatrice și la rînd
cu celelalte vis părea să fie.
82 Apoi, putere iarăși căpătînd
privirea mea, cu doamna lîngă mine
mă pomenii în slavă nouă stînd.
85 Că sînt mai sus am înțeles prea bine
din zîmbetu-nfocat al stelei care
se întrecea în roșu-aprins pe sine.
88 Din inimă și-n graiul ce-n oricare
e-același, mulțumii lui Dumnezeu
că har mi-a dat s-ating mai naltă stare.
91 Cu-ardoarea jertfei vie-n pieptul meu,
simții că-mi fuse pe deplin primită
ofranda cîtă-o adusesem eu,
94 c-am zis, văzînd atît de strălucită
splendoarea-n două raze-ncrucișată:
„O, Doamne, ce frumos e-mpodobită!”.
97 Precum din stele mari și mici formată,
din pol în pol albește Galaxia,
că și-nțelepții uluiți se-arată,
100 la fel și-n Marte și-adînceau vipia
acele raze-n semnul venerat
ce-n patru părți și-arată simetria.
103 De amintire aici mi-e surclasat
talentul, căci în cruce-ardea Christos
și pildă n-am să-l facă arătat;
106 dar cine-și poartă crucea-ntru Christos
mă va ierta de cîte n-am fost spus,
văzînd acolo slava lui Christos.
109 Din braț în braț ca și de jos în sus
jucau lumini, ce scînteiau mai vii
cînd se-ntîlneau, cu dor de mai presus.
112 Drepte-ori sucite, așa zărești pe-aci,
cînd iuți, cînd lente, tot într-o schimbare,
ca niște fine pulberi străvezii,
115 particule în razele solare,
cînd umbra o pătrund și o despică
pe unde omul adăpost își are.
118 Și cum din strune sunete ridică
harpa sau giga, chiar și pentru cine
de ce-s frumoase n-ar putea să zică,
121 la fel din crucea-acelor raze line
o melodie dulce mă răpi,
chiar dacă eu n-o pricepeam prea bine.
124 Că-i imn de slavă minții-mi se vădi
cînd „Scoală-te” și-„Învinge”-am deslușit,
ca unul ce aude fără-a ști.
127 Eu mă simții de el așa răpit
încît nicicînd vreo dragoste mai mare
nu mă legă cu lanțul ei vrăjit.
130 Poate că vorba-mi prea-ndrăzneață pare
lăsînd la urmă ochii ce-mi aduc,
privind în ei, atîta alinare;
133 dar cîți pricep că tot mai sus te duc
acele frumuseți, și că de ele
să cat spre ei n-a fost să mai apuc,
136 mă vor ierta de-aceste-acuze grele
ce ca pe scuze le invoc, cinstit;
căci ce mi-i sfînt nu-i lipsă-ntr-ale mele,
139 ci, pe cît urc, mai sincer e trăit.


Mai puteţi citi pe acest blog:

Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu) 
"Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)  
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)  
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX  (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VI (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul VIII (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul IX (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul X (versiunea Răzvan Codrescu) 
Dante, Paradisul, Cîntul XI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XIII (versiunea Răzvan Codrescu)