vineri, aprilie 19, 2019

INTERMEZZO LIRIC: VALENTIN DAN INEDIT




ȘA DESCĂLECATĂ


Tu chiar credeai că n-aș putea să zbor
doar mestecîndu-ţi urma de sub talpă,
doar bîndu-te din văzul tuturor
ca pe un gînd, o sîngerare albă?

Tu chiar credeai că n-aș putea să curg
pînă în ochii tăi, secînd înecul,
ca de aceea, apă în amurg,
să mă usuc, încetul cu încetul?

Tu chiar credeai că n-aș putea să-ngroș
această scăpărare, aste flame,
cu ale mele vene, șerpi nervoși,
doar ca să-ţi ţin de sete și de foame?

Tu chiar credeai că n-aș putea să sting
incendiile care te îngheață
sub platoșa de carne și de zinc
pe care am bătut-o peste viață?

Tu chiar credeai că n-aș putea să tai
din norii mei oleacă de minune
și-un pic de oboseală, ca să ai
sub ce să te întinzi cînd o să tune?

Tu chiar credeai că n-aș putea să scot
din inima părerii o poiană
pe care să o-nsămînțez cu tot
ce te azvîrle-n lume cosînzeană?

Tu chiar credeai că n-aș putea să culc
pe urma ta o urmă omenească
și din ninsori să înăspresc un fulg
în care primăvara să dospească?

Tu chiar credeai că n-aș putea să mut
cuvîntul tău zidit în adiere
în strigătul de dor al unui mut
cu șoapte lungi, cu și mai lungi junghere?

Tu chiar credeai că n-aș putea să scald
cu ceruri vii privirea ta fugară
și, ca să-ţi fie ţie mai înalt,
să storc din mine trepte pentru scară?

Tu chiar credeai că n-aș putea să sorb
ca pe un sînge nevăzut de piele
lumina dezvelită unui orb
în dimineața nesfîrșirii mele?

Hai, spune-mi, chiar credeai că n-o să pot
să las deodată totul deoparte
ca din adîncuri umbra ta s-o scot
și să pornesc cu umbra ta în spate?

Hai, spune-mi, spune-mi, chiar așa credeai?
Dar chiar nu vezi c-am îngheţat în tine?
Ce simplă e sudoarea de pe cai
cînd biciurile toate sînt străine. 

Valentin DAN   

miercuri, aprilie 17, 2019

CARTEA POSTUMĂ A DOCTORULUI STOICULESCU




Prolog editorial

Nu mi-a fost dat să am de-a face cu regretatul Puiu Stoi­culescu (1925-2018) ca medic, dar reputația profesio­na­lă de care s-a bucurat a ajuns și la urechile mele ca o le­gen­dă.
L-am cunoscut tîrziu, abia prin 2011, după ce profe­so­rul și scriitorul Marcel Petrișor mi l-a semnalat cu micul lui eseu „Despre criterii” (Editura Universalia, București, 2007), tradus între timp și în limba engleză. I l-am reeditat în anul ur­mător, în ediție bilingvă: „Omul şi criteriile/ Man and cri­te­ria”, ediţia a doua revă­zută, cu traducere în limba engleză de Carmen Paţac, Editura Christiana, Bucureşti, 2012.
N-am bănuit la data respectivă că în spatele eseistului (mai degrabă lapidar) se ascundea un prolific prozator și că în anii următori aveam să-i editez cărțile una după alta.
Începutul acestei serii tîrzii l-a făcut cu volumul intitu­lat „Ăsta sînt eu! Istorii personale” (2013). Cum se vede chiar din titlu şi subtitlu, este vorba în primul rînd de un pariu cu si­­ne în­suşi al autorului, „în răscumpărarea timpului pierdut”, cum îi plăcea să spună: reflecţii din „viul vieţii” ale unui om de formaţie clasică, preţuitor al culturii şi al artei îndeosebi (mai ales în aria muzicală şi plastică), dar şi al gîndului întors asupra lor, fără ambiţia siste­maticităţii sau a elaborării calo­file (îi plăcea să respire aerul cultural şi să dialo­gheze pe temele cele mai variate, dar nu-şi propunea să uzurpe lo­cul scriitorului sau al filosofului, deşi avea destule afinități inti­me și cu unul, și cu celălalt). Citito­rul răbdător va găsi în căr­țile lui destule lucruri miezoase, pe lîngă „efemeridele” pe care n-a mai stat să le cearnă (note de călătorie, fragmente autobiografice, aforisme – cărora se amuză să le spună „pu­is­me”): în cele din urmă – și una peste alta – epicul te bate ami­cal pe burtă şi te trage sugubăţ de şireturi, nu fără fante­zie şi ironie a­mară, dar atîta cît să nu te otrăveşti. Proza sa pendulează între memorialistică și ficțiunea cu tentă satirică, me­reu în căutarea esențialului pierdut.
Au urmat – toate cu aceeași structură mozaicată și cu același duh tutelar – „Diogene pe creste și prin poieni” (2014), „Post Diogene. Tot eu sînt ăsta!” (2015) și acum, postum (s-a stins în februarie 2018), „Sobrietate șugubeață” (volum asupra căruia a vegheat – așa cum veghează și la căpătîiul doamnei Mira Stoiculescu, văduva autorului – distinsa doamnă Irina Pe­tre, căreia și Editura Christiana îi aduce cuvenitele mulțu­miri). Dacă toate copertele volumelor antume au fost ilustra­te cu picturi ale maestrului Ion Alin Gheorghiu (cel mai a­pro­piat prieten al autorului), pentru coperta acestui volum postum am ales una dintre ultimele fotografii ale doctorului Puiu Stoiculescu.
Dincolo de toate – iar în volumul de față cu un discret ton testamentar – dr. Puiu Stoiculescu ne aduce aminte de vre­­mu­rile bune în care medicii erau şi profesionişti de nădejde, şi oameni cultivaţi, în timp ce astăzi, din păcate, breasla medicală pa­re să stea tot mai prost şi cu profesionalismul, şi cu deschi­de­rea cul­turală... Am însă convingerea intimă că e doar o criză trecă­toare, ca a întregii lumi româneşti postcomuniste, şi că pildele tre­cu­tului, atîtea cîte sunt, vor reuşi pînă la urmă să fie mai tari de­cît ispitirile prezentului.  

Răzvan CODRESCU

marți, aprilie 16, 2019

APOCALIPSA LA PARIS

După ce a fost timp de opt veacuri,
deodată, peste noapte, 
Notre-Dame nu mai este!



UN STRIGĂT ÎNDURERAT

Notre-Dame se prăbușește în flăcări, la începutul Sfintei Săptămîni a Patimilor. 
Deși focul ar fi putut izbucni accidental, acest incendiu arată ca un simbol al timpurilor noastre de apostazie și persecuție a creștinilor. Flăcările care distrug acum această bijuterie gotică ne reamintesc tragic de „amnezia” elitelor noastre occidentale, continuînd să saboteze mai departe moștenirea creștină a Europei.
Să ne rugăm ca toți să realizeze ceea ce lumea civilizată datorează de secole creștinismului. Fie ca toți turiștii să cadă acum în genunchi și să devină pelerini sau, și mai potrivit în aceste zile, penitenți, o dată cu noi, pentru că Domnul nostru este pe punctul de a muri pentru toți păcătoși în numai patru zile, în Vinerea Mare.
Prin intermediul imaginilor on-line, permiteți tuturor copiilor, cei pentru care Notre-Dame evocă poate un desen animat al lui Disney, să învețe splendoarea Adevărului Divin care strălucea o dată prin ferestrele vitrate ale catedralei, acum probabil pierdute pentru totdeauna
Revoluția franceză a suprimat închinarea catolică și a transformat Notre-Dame într-un „templu al zeiței Rațiunea”, al cărei model de statuie a fost întruchipat de o prostituată stînd pe altarul catedralei. Prin mila lui Dumnezeu, și după un lung șir de martiri pentru credința creștină, catedrala glorioasă a Parisului a fost redată adevăratei închinări a adevăratului nostru Dumnezeu, Mîntuitorul nostru Isus Christos. 
Să-I cerem acum Domnului Dumnezeului nostru să ne facă părtași ai aceluiași har și de acum înainte, nu numai într-o Catedrală Notre-Dame reclădită, ci și în toate țările noastre creștine și în întreaga lume!

[Comunicat al Fraternității Sacerdotale a Sfîntului Petru –
comunitate sacerdotală a catolicilor tradiționaliști de rit tridentin]

Notre-Dame, după incendiu

luni, aprilie 15, 2019

INTERMEZZO LIRIC: COLIND DE FATĂ MARE



Nu-i nimic așa frumos
cum ești tu din poale-n jos,
nici dulceți pe lume nu-s
cum ești tu din poale-n sus.
De la tălpi și pînla plete
te-aș sui pe îndelete,
de la tîmple pîn’ la glezne
pogorîtu-mi-te-aș lesne,
și-aș lăsa în urma mea
carnea ta de vrajă grea,
și pe limba pielii tale
ți-aș aduce osanale,
și pe dorul tău de mine
ca pe-un vrej de vis m-aș ține,
pîn-aș da întreg în floare
și-aș uita că totul moare
și ne sîntem amîndoi
doar țepușe dinapoi...

Răzvan CODRESCU

sâmbătă, aprilie 13, 2019

MARCEL PETRIȘOR 89


Sănătate și bucurie întru mulți ani 
profesorului, scriitorului 
și fostului deținut politic 
MARCEL-AUREL PETRIȘOR!


DOUĂ SONETE DEDICATE
LUI MARCEL PETRIȘOR

Răzvan Codrescu

TEMERI*

Lui Marcel Petrişor

Temutu-s-a de tine noianul cel de ape;
temutu-s-a pămîntul, cu-ntinsele-i pustii;
temutu-s-a şi cerul vîntoaselor de-aproape;
temutu-s-a şi focul de care vom pieri!

Şi dacă la sorocul ivirii tale,-Agape,
a firii-nfricoşat-ai înaltele stihii,
ce taină e că trupul te-a fost putut încape,
că lemnul crucii tale te-a fost putut primi!

Doar omul, nărăvitul la hule şi cîrtiri,
cu frica lui urcată în lujere de ură,
neadormitul vierme, nesăturata gură,
te-a înfruntat cu iaduri aprinse în priviri
şi peste veacuri oarbe arginţii lui cei vechi,
închişi în taşca morţii, şi-i sună la urechi...

***

Valentin Dan

PRIVEGHI

Pentru Marcel Petrișor

Pun degetul pe rană să o leg
Și-n locul rănii dau de-o umbră. Da!
Nu doare carnea care are stea
Zidită-n osul cerului întreg.

Am spus că vreau și mi s-a dat s-aleg
Și am ales să nu îndur să stea
Nici pas străin stăpîn pe urma mea,
Nici drum pe care-nstrăinat să trec.

Nu mă mai vîntur. Nu mă mai încrunt.
Presar pe mine praf de primăveri.
Ce vis, cînd, îngropat în privegheri,
Vărsam un sînge roșu, azi cărunt...

N-am zile-n mîine, nu am zile-n ieri.
Vorbesc cu morții mei. Și ei răspund.

* Temeri este titlul unuia dintre romanele semnate de Marcel Petrișor. Romanul a apărut în anul 1985, iar poezia e scrisă puțin după apariția lui.

joi, aprilie 11, 2019

NU „CERBERII” DE AFARĂ, CI JIGODIILE DE ACASĂ!



De cînd mai toate forurile europene (și nu numai) au ajuns să se pronunțe împotriva abuzurilor Puterii penale din România, s-a umflat rău păsatul nu doar în actanții coaliției de guvernămînt, ci și în toată mîrla neaoșistă și antieuropeană, care împiedică constant și sistematic țara, de 30 de ani încoace, să de desprindă definitiv de mentalitatea și practicile comuniste. La sugestia cîtorva prieteni – și simțind eu însumi nevoia în context – reiau aici, mai la vedere, un comenrariu din subsolul unei postări recente de pe pagina mea de Facebook: „Nu poți să fii și în Uniunea Europeană, și împotriva principiilor ei! (Asta se prefac a nu înțelege penalii de serviciu și mîrla oligofrenă a neamului). INDEPENDENȚA NU ÎNSEAMNĂ SĂ TE URINEZI PE VALORILE COMUNE”:

Nici reprezentanții UE, nici ambasadorii țărilor democratice nu intervin (nu se amestecă) în „treburile interne ale României” decît în măsura în care aceste „treburi interne” tind să încalce flagrant angajamentele asumate de România prin apartenența de bunăvoie la Uniunea Europeană sau la alte structuri internaționale. Ca și în sport, și în jocul politic există reguli pe care nu le poți schimba în timp ce joci, după cum ți se năzare ție. Despre asta este vorba, iar nu despre vreun „tratament colonial” sau despre vreo „conspirație planetară” împotriva României. Punctum. (Ergo: problema nu este cu „cerberii” de afară, ci cu jigodiile de acasă, care vor să exercite discreționar o putere patibulară, a cărei singură miză – majoră și evidentă – este să nu dea socoteală de ce a furat și să poată fura în continuare fără teama de a fi trasă la răspundere.)

DACĂ TOATE ACESTE ABUZURI ALE HOȚILOR ANALFABEȚI NU VOR AJUNGE „LITERĂ DE LEGE” ȘI DACĂ „TELEORMANIZAREA” ROMÂNIEI VA EȘUA, PRIMII ȘI PRINCIPALII BENEFICIARI VOR FI ROMÂNII ÎNȘIȘI.

Răzvan CODRESCU

marți, aprilie 09, 2019

RADU PREDA: DILEMELE EUROPEI



Un cîştig colateral al Brexit-ului, dar nu mai puţin consistent prin anvergura şi consistenţa lui, ar trebui să fie reluarea interogaţiei privind identitatea europeană. Cine sîntem? De unde venim? Încotro mergem?   
Fără a fi deloc nouă, interogaţia despre valorile şi identitatea Europei îşi confirmă pe diverse tonuri, oscilînd între depresie şi speranţă, actualitatea. Însuşi actul de naştere a culturii continentului nostru anunţa dezbateri şi provocări viitoare: creată din întîlnirea preabine cunoscută dintre Atena, Ierusalim şi Roma, la care se pot adăuga Alexandria şi Constantinopol, fiind aşadar beneficiara unei surprinzătoare şi fertile dinamici de oameni şi idei, ea a devenit recognoscibilă tocmai prin ceea ce doar aparent banal se poate numi unitatea în diversitate. Marca identitară şi forţa Europei a stat aşadar în capacitatea de a primi darurile celor din jur. Faptul că, printr-o unică sinteză, aceste valori vor fi puse iarăşi în circulaţie, de data aceasta dinspre noi spre alţii, va reprezenta adevărata noutate.
La capătul unui astfel de drum de individualizare prin integrare, „ofertele” actuale au nevoie probabil de un nou ciclu istoric pentru a deveni, transformîndu-le şi pe ele, în ale noastre. Pentru moment, unii trăiesc spaime, întemeiate, neştiind dacă ce pare ameninţător poartă fructele viitoare ale unei bogăţii. Temerile legate de dezintegrarea UE reprezintă tot atîtea dovezi că nu am lucrat susţinut pentru integrarea ei substanţială, că am abandonat pe drum resurse care, iată, acum se dovedesc cît de utile ar fi fost. Îndoiala este întemeiată măcar şi pe faptul că în vreme ce noi nu mai avem exerciţiul sintezei, pierzîndu-ne între timp factorul coagulant – credinţa creştină –, noii veniţi par mult mai bine ancoraţi şi determinaţi în propriile credinţe. Este în fapt o situaţie care ne arată dimensiunile reale ale propriei noastre transformări negative, punct din care putem duce mai departe polemica dintre Erasmus şi Luther dacă turcii vremii lor reprezentau o pedeapsă a lui Dumnezeu pentru puţina credinţă sau un îndemn pentru redescoperirea acesteia. Sau amîndouă.
Temerile legate de dezintegrarea UE reprezintă tot atîtea dovezi că nu am lucrat susţinut pentru integrarea ei substanţială, că am abandonat pe drum resurse care, iată, acum se dovedesc cît de utile ar fi fost. Pe scurt, Europa fără ethos îşi pierde coeziunea – pentru a face trimitere la motto-ul preşedinţiei româneşti a Consiliului European –, autoreducîndu-se la suma reglementărilor organizatorice (imperfecte), la credinţa feroce în raţiune (criminală), la forţa economică (relativă) sau la cea militară (necoordonată).

Radu PREDA

duminică, aprilie 07, 2019

INTERMEZZO LIRIC: ULTIMUL SONET AL LUI DIONIS





ÎNNIMICIRE

«Mai singur sînt decît Adam cînd încă
nu se-ndulcise după coasta lui,
iar Dumnezeu sau s-a ascuns, sau nu-i,
oricît ar fi credința mea de-adîncă...

Din palma mea un șarpe orb mănîncă,
dar n-are grai și bîntuie hai-hui,
ca piaza rea din raiul nimănui –
pustiu întins de vis urît și stîncă...

Nu știu ce-aștept, nici cît, nici de la cine,
ci-abia-ndrăznesc privirea să-mi ridic
spre cerul care ceas cu ceas îmi vine
mereu mai jos, mereu mai de nimic,
și-ncet-încet îmi uit și eu de mine,
întors ca-n pîntec și tăcînd chitic...»

Răzvan CODRESCU

vineri, aprilie 05, 2019

A APĂRUT PRIMA CARTE DE VERSURI A LUI VALENTIN DAN





Cuvînt înainte


De cîțiva ani încoace, Marcel Petrișor îl numește „Poetul” – și toți cei apropiați știm despre cine este vorba...
Pe Valentin Dan (n. 1970) l-am cunoscut acum mai bine de 20 de ani, de pe vremea cînd s-a întîmplat să ne ostenim împreună în grădina de carte creștină a Fundației Anastasia. El era un tînăr tehnoredactor meticulos, care se deda din mers și cu noua artă a imaginii computerizate. L-am simțit de la început aproape sufletește, deși nu era genul prea dus la biserică și nu ezita să-și mărturisească îndoielile, care-l frămîntau în forme mai degrabă benigne. Mai din cecitatea mea belferească, mai din excesul lui de discreție (evit să spun modestie), n-am ghicit dintru început poetul din el, pe care aveam să-l descopăr doar mult mai tîrziu (și atunci cînd el însuși a catadicsit să se lase descoperit).
Ne-am despărțit amîndoi de „Anastasia” – nu fără nostalgii și regrete – pe la începutul anilor 2000, iar de atunci ne-am „pierdut” și ne-am „regăsit” de mai multe ori, pentru ca prietenia care ne leagă să se „așeze” mai temeinic în ultimii 10-12 ani – iar această „așezare” n-a fost desigur străină de cuminecarea prin poezie (de la un moment dat, „cal de bătaie” a devenit... sonetul): eu, un tradiționalist încăpățînat și angajat aproape haiducește în pariul credinței (cum m-am și pomenit „definit” într-un sonet cu dedicație: Așa mă aflu. Într-o carne veche/ Și între patru prafuri de pereți./ Sînt demodat. Dar umerii mi-s drepți/ Și-n șaua lor aștept un timp pereche/ Cu pumnul strîns al nopților de veghe/ Și cu răbdarea anilor bisecți.); el, un tradiționalist sui generis, ispitit de temerități aproape... sinucigașe (Cu botul cald, în carnea crucii plînge/ Un miel pornit, halucinat, spre Paște. Sau: Îmi cresc sub limbă fructe de otravă,/ Mai fac un pas și mai ating o vină,/ Dar mă trezesc din nou vînînd lumină/ Și cad din nou, eu, piatră rea, din slavă/ Și-mi port spre tine ca pe-un cap pe tavă/ Iubirea mea ce nu se mai termină.).
M-a îndatorat – mai ales sub egida Editurii Christiana – cu multe dintre copertele cărților mele – unele „clocite” împreună, altele „vedenii” de-ale lui, dăruite cu generozitate (precum coperta Sonetelor lui Dionis sau cea a Mărturisirilor dialogale). Acum, cînd, la debutul său editorial tîrziu, aș zice „arghezian”, a fost să-și facă propria copertă, a ales soluția maximei simplități esențiale (și era gata s-o dea sub un pseudonim de „copertator”: Dumitru Done!). 
Valentin Dan e genul de poet al cărui chip e greu de perceput într-o unitate hieratică sau într-o geometrie (logică?) euclidiană. Pare mai degrabă un mozaic straniu și fascinant, în care fiecare pietricică provoacă întregul și reprezintă un pariu în sine, ce sfidează exorcizator banalitatea cotidianului. Poate că cel mai fidel îl exprimă acest sonet sacadat – autoportret liric neterminat și interminabil – de juxtapuneri paradoxal integratoare:

Credul. Părelnic. Poticnit. Paharnic.
Cu totul la vedere. Predispus.
Eliptic. Surîzînd. Abrupt. Apus.
Cît mai curînd. Mult prea tîrziu. Amarnic.

Adulmecat. Împotmolit. Deschis.
Pecetluit. Desferecat. Hotarnic.
Aici. Acolo. Pretutindeni. Platnic.
Flămînd. Cu mînă-ntinsă. Dinadins.

Inconștient. Incoerent. De miere.
Colțos. Cu răni. Cu-mpotriviri. Oftînd.
Pe fugă. Trecător. Războinic. Blînd.
Nedumerit. Cu morții la-nviere.

Degeaba. Domolit. Destul. Doinar.
Și nici măcar așa. Și nici măcar.

Pe mine mărturisesc că m-a cucerit mai ales cu lirica lui erotică, atît de puțin „dantescă”, dar care stă totuși, cu un fel de resemnată delăsare, sub privirea/ochii altei Beatrice (alchimizate mai degrabă în creuzetul postmodernist): Aprind aceste focuri de alarmă./ Pun foc acestor două cutezanțe./ Se-ngroapă ochii mei ca două gloanţe/ În ochii tăi ca-n două guri de armă. Sau: Căderi de îngeri – calde diamante –/ Se odihnesc în ochii tăi deschiși./ Rupînd din mîntuire pe furiș,/ Privirea-ți trece prin păcate calde.// Eu stau în fața ta cu gîndul gol,/ De tot tăcut și fără de scăpare,/ Tu lași să-ți pice printre gene stol/ De prăbușiri ca dintr-o înălțare/ Și nici nu mă mai rog cînd curg domol/ Spre ochii tăi – nisipuri mișcătoare...
Pe „bătrîni” i-a cucerit definitiv cu buchetul de sonete închinate cîtorva mărturisitori emblematici din temnițele comuniste – unii strămutați la cele veșnice (Valeriu Gafencu, Constantin Oprișan, Iosif V. Iosif, părintele Gheorghe Calciu), alții încă în viață (Marcel Petrișor, Demostene Andronescu, Vasile-Jacques Iamandi), pe ultimii mereu nesățios să-i frecventeze smerit-iscoditor, cu o reverență pe care n-am mai întîlnit-o prea des în tîrziul lumii noastre: A fost război în nori și-acum sînt pline/ Aceste lacrimi de acești bărbați./ Închidem, Doamne, ochii vinovați/ Sub cerul nostru, răzbunat de tine...
Divulgată cu zgîrcenie, întîi în revistele Puncte Cardinale (Sibiu) și Rost (București), apoi și în spațiul virtual (pe blogul meu l-am postat constant, de prin 2012 încoace), poezia lui Valentin Dan a atras atenția și a plăcut prin temeritățile ei lexicale și imagistice, prin fascinanta dinamică a ideilor și analogiilor insolite, prin înfruntarea – mai degrabă stoică decît tragică – a unei „transcendențe goale” căreia îi refuză resemnata complicitate, dar și prin elaborarea ei atentă și măiestrită, la care mai rar se ispitesc sau se încumetă poeții contemporani (sau, cînd o fac, riscă artificiozitatea și chiar manierismul, pe care el știe să le evite cu grație): „ritmurile noi”, rimele subtile (chiar cu riscul de a aluneca uneori în asonanțe), aliterațiile de un farmec aproape magic (Sărat surîs s-a rupt din sărutare... sau Un cîine lung lumina lunii linge...), dislocările topice  care duc limba – harismatica și mlădioasa limbă română! – pînă la limitele tranzitivității ei expresive (... Suflat ca de pe buze de copil./ Mi-i sufletul de-a dreapta. Rogu-mi-l.). Din toate acestea se iscă frumusețea inefabilă a unei aventuri poetice de o stranie originalitate, căreia acest volum, credeți-mă, nu-i este decît o îndelung pritocită arvună.
Răscumpărător de vremuri, Poetul simte și știe, mai bine decît noi toți, că E frig în miezul nopții. Și luna nu-i de-ajuns...

Răzvan CODRESCU

miercuri, aprilie 03, 2019

CONSTANȚA: CONFERINȚĂ ȘI LANSARE DE CARTE



UPDATE 7 APRILIE 2019: ÎNREGISTRAREA VIDEO A CONFERINȚEI ȘI A DEZBATERILOR