DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL XXX
Iată-i pe Beatrice și Dante ajunși în cerul al zecelea, Empireul. Frumusețea Beatricei i se vădește poetului în apogeul splendorii ei, pe care se declară incapabil să o descrie (vv. 16-36). Lui Dante văzul îi sporește ca prin minune, astfel încît să poată contempla marea de lumină care-l înconjoară. I se înfățișează sublima roză imaculată (candida rosa), roza divină sau mistică, în care veșnicesc triumfător cele două „curți” celeste: cea a îngerilor și cea a fericiților. Acolo zărește și jilțul destinat împăratului Henric VII („marele Enric”), întruchiparea visului imperial al lui Dante. Beatrice îi face împăratului un elogiu scurt, dar superlativ, în antiteză cu nevrednicia papalității contemporane (sînt pomeniți – aluziv, fără a fi nominalizați – papii Clement V și Bonifaciu VII, „alagnezul”, quel d’Alagna), reliefîndu-se încă o dată tensiunea, acută în epocă, dintre imperium și sacerdotium, dintre puterea seculară și puterea spirituală. În vreme ce lui Henric VII îi este gătit tron de slavă, cei doi papi sînt așezați de Dante în ceata simoniacilor (cf. Infernul, XIX), „viziune” destul de șocantă pentru conștiința catolică.
1 Cam șase
mii de mile mai departe
e ziua-n toi și lumea ca un pat
îi face umbrei să se-ntindă parte,
4 cînd miezul bolții, adînc în sus nălțat,
prinde-a păli și licărul de stele
de noi ajunge-a fi neobservat,
7 și cum solara servă peste-acele
dă iama, ceru-și stinge stea cu stea,
pînă la cea mai mîndră dintre ele.
10 La fel triumful ce voios rotea
în juru-acelui punct ce mă învinse,
cuprins părînd, cînd el le cuprindea,
13 încet-ncet în ochii mei se stinse,
încît să cat orbit spre Beatrice
iubirea de la sine mă împinse.
16 De cît a fost pînă aici a zice
în cinstea ei un singur imn s-ar face,
tot n-ar cuprinde slava ei ferice.
19 În fața frumuseții ei nu tace
doar mintea noastră, ci și-n cer o știe
deplin doar cel ce face și desface.
22 Nevolnic mă declar în vrednicie,
cum comic sau traged de tema-i poate
n-a fost nicicînd mai depășit să fie;
25 cum văzul slab deplinul soare-l bate,
la fel surîsu-i dulce-n amintire
puterea minții mi-o întrece-n toate.
28 De cînd întîi îmi apăru-n privire
pe lume jos și pînă-acum, în cer,
n-avui în cînt asemeni poticnire;
31 ci-acum cu-al frumuseții ei mister
nu pot prin artă pasul să-l mai țin
și mai mult lirei nu mai pot să-i cer.
34 Frumoasă-atît cît geniului deplin
al altui bard o las s-o poată spune,
pe cînd eu stau poemul să-mi termín,
37 cu glasul ferm al călăuzei bune
prinse-a-mi grăi: „Din cerul mare-afară
ieșim spre cel al slavei ce n-apune:
40 lumină-a minții-ntr-a iubirii pară;
iubirea cea de-adevăratul bine,
suprema bucurie tutelară.
43
Vedea-vei două oști în
rai depline,
iar una dintre ele-n starea-n care
va fi la Judecata care vine”.
46 Ca fulgerul ce-orbește ochiu-atare
că nu mai poate desluși nici chiar
acele lucruri ce sclipesc mai tare,
49 așa-mi luă văzul acel viu focar;
și-n așa văl de foc m-a-nfășurat
că-n jur nimic nu-mi mai rămase clar.
52 „Iubirea-n
care ceru-i împăcat
pe toți mereu așa-i primește-n sine,
spre-a-i da feștilei focu-adevărat”.
55 Nici nu-și sfîrși iubita-mi vorba bine,
că mă simții pe-o treaptă mai presus
decît prin fire-aveam putere-n mine;
58 și de-o privire nouă, de nespus,
se-nvredniciră ochii mei atare
că n-ar fi fost vreun foc să-i fi răpus.
61 Văzui ca pe o apă curgătoare
lumina între două maluri pline
de o primăvăratică splendoare.
64 Roiau din cursul apei cristaline,
de pretutindeni, raze peste flori,
ca într-n joc de aur și rubine.
67 Apoi înmiresmatele fervori
se scufundau în unda minunată,
iar altele țîșneau de sub vîltori.
70 „Dorința-naltă-n sinea ta iscată,
de a pricepe ce să vezi ți-e dat,
mi-e dragă pe cît e mai înfocată;
73 dar va să bei din ea ca însetat
sufletul tău de-a ști să nu mai fie”.
Cea mie soare-așa mi-a cuvîntat.
76 Și-apoi: „Și rîu, și scînteiere vie,
și flori înmiresmat surîzătoare
prefață-s doar la cîte-au să te-mbie.
79 Nu c-ar fi ele în vreun fel precare,
ci lipsa e de partea ta, că n-ai
vederea îndeajuns pătrunzătoare”.
82 Nu-i prunc să se repeadă mai dihai
spre sînul maicii, cînd a zăbovit
să se trezească, decît mine, vai,
85 cînd,
năzuind un văz mai deslușit,
plecatu-m-am deasupra undei sfinte
ce izvorăște har desăvîrșit.
88 Și-abia sorbind din ea cu zel fierbinte
vederea mea, mi se păru că roată
se face-n jur lungimea dinainte.
91 Apoi, așa cum fața-adevărată,
ce-ascunsă-a fost, ajung a și-o vădi
mascații cînd e masca-nlăturată,
94 la fel și-n văzul meu acele vii
scîntei și flori în fast sporite fură
și două oști cerești putui privi.
97 O, slavă care-mpărăția pură
mi-ai dat s-o văd în tot triumful ei,
să pot s-o spun de mine te îndură!
100 E-acolo sus o mare de scîntei
vădind făpturii creatorul care
îi este singur păcii ei temei.
103 Și-atît se-ntinde cercul ei de tare
încît circumferința lui i-ar fi
și soarelui prea largă cingătoare.
106 Din raza sfîntă prinde-a străluci,
răsfrîntă-n culmea primei dintre sfere,
ce viața și puterea-și ia de-aci.
109 Și cum
colina-a se-oglindi se cere
în apa de la poale, să se-admire
cînd flori și ierburi sînt mai în putere,
112 la fel văzui plecînd a lor privire,
pe mii de praguri, pe aceia care
din lume s-au întors la nemurire.
115 Și dacă treapta cea mai joasă are
așa lumină-n ea, cît poate fi
splendoarea rozei mai în sus de mare!
118 În lung și-n lat nicicum nu rătăci
privirea mea, ci în de tot cuprinse
și cum, și cîtu-acelei bucurii.
121 Departe și aproape-s sus învinse;
căci unde cîrma-n chip nemijlocit
o ține Domnul, legi firești sînt stinse.
124 În auriul rozei nesfîrșit,
ce crește-ntruna și miresme-adie
spre lauda solarului zenit,
127 ca pe-unul ce tăcînd ar vrea să știe,
mă trase Beatrice și-mi grăi:
„Privește ce-alb alai pe-aici se-mbie!
130 Cetatea noastră vezi-o-ntreagă-aci:
vezi tronurile noastre-atît de pline,
ce pe puțini i-or mai îngădui!
133 Pe-naltul tron ce văzul ți-l reține
din pricina coroanei puse-anume
pîn’ tu s-ajungi la nunta slavei line,
136 ședea-va duhul cel august în lume
al marelui Enric, Italiei gata
să îi redea pierdutul ei renume.
139 Dar lăcomia voastră,-ntunecata,
va fi ca pruncul mort de foame cui
pe sînul doicii i se pune pata.
142 Și-n forul sfînt, ajuns în fruntea lui,
va unelti, pe față și-ntr-ascuns,
unul cu care rost de-o cale nu-i.
145 Dar n-o să-l rabde Dumnezeu ca uns
în jilțul sfînt, ci îl va prăbuși
pe unde Simon Magul a ajuns,
148 și pe-alagnez în iad l-o adînci”.
Mai puteţi citi pe acest blog:
* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante Alighieri între viaţă şi operă
* Dante – repere bibliografice
* Prolog la noua traducere a Infernului
* Ecouri la noua traducere a Infernului
* Sonete din lirica universală
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX)
* Claudio Mutti: Dante şi India
* Claudio Mutti: Despre "veltro"-ul dantesc
* Dante: Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXXIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul I (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul II (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul IV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul V (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul VI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul VII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul VIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul IX (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul X (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XIV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XVI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XVII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XVIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XIX (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Paradisul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)
1 comentarii:
Am ajuns cu Dante în Empireu. Trag nădejde ca pînă în vară, cu ajutorul lui Dumnezeu, noua versiune românească integrală a „Divinei Comedii” să fie gata. Am de gînd să duc la capăt ediția bilingvă începută în 2006 cu „Infernul”. „Purgatoriul” ar putea apărea în toamna acestui an (cînd se împlinesc 7 secole de la moartea Poetului), iar „Paradisul” în cursul anului viitor. Din păcate, voi fi în mare măsură dependent de sponsori, căci e o întreprindere editorială extrem de costisitoare, fiind vorba de o ediție și bilingvă, și ilustrată, într-o vreme cînd nu prea se mai citește poezie (și mai ales poezie „grea”)...
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire