SUMARUL BLOGULUI
Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu
Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine
din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte
cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu
din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu
cîntul XXII din Purgatoriu – apar în premieră pe acest blog şi în paginile
revistei Rost.
PURGATORIUL
Cîntul XXVII
Cei trei poeţi – Vergiliu (care deschide calea), Dante (care-l urmează
înfricoşat), Staţiu (care-l veghează acum pe Dante dinapoi) – sînt îndemnaţi,
în amurg (cu al cărui context astronomic începre cîntul), de îngerul castităţii
(care-i întîmpină cîntînd Beati mundo
corde – „Fericiţi cei cu inima curată”), să treacă prin flăcările celui
de-al şaptelea brîu al Purgatoriului. Vergiliu îl îmbărbătează pe Dante
vorbindu-i de Beatrice, de întîlnirea cu care sînt tot mai aproape (aici Dante
evocă, analogic, vechea legendă a lui Piram şi a Tisbeei, nefericiţii
îndrăgostiţi morţi dintr-o confuzie chiar sub dudul unde-şi dăduseră întîlnire
şi care de atunci are fructele roşii – „carmine” – ca sîngele lor). De dincolo
de foc îi îndrumă o altă voce îngerească (Venite
benedicti Patris mei! – „Veniţi, binecuvîntaţii Tatălui Meu!”). Ajunşi la
treptele de piatră ce urcă spre Paradisul Terestru, cei trei se întind
osteniţi, iar Dante, spre dimineaţă (cînd se iveşte pe cer Venus, numită aici
Citereea), are un vis alegoric, în care o vede şi o aude pe biblica Lia, sora
Rahilei (cele două surori simbolizînd viaţa activă – Lia – şi cea contemplativă
– Rahila). Treziţi în zori, Vergiliu îi vesteşte lui Dante că acesta avea să
guste curînd „din poama dulce” a înţelepciunii de mulţi rîvnite şi îi
adresează, privindu-l în ochi, ultimele sale cuvinte din poem, înştiinţîndu-l
că mai departe nu mai e vrednic să-l călăuzească: în plan simbolic, raţiunea
naturală (Vergiliu) a ajuns la limitele ei, iar de acum înainte pe Dante nu-l
mai poate îndruma decît raţiunea divină (Beatrice – Teologia), pe care o
aşteaptă pur, în mijlocul unei pajişti înflorite şi scăldate de razele soarelui
(simbol al divinităţii), în timp ce Vergiliu, la despărţire, îl încununează cu
demnitatea de a-şi fi sieşi stăpîn liber şi responsabil (coroana/cununa
simbolizînd puterea seculară şi viaţa activă, iar mitra – puterea spirituală şi
viaţa contemplativă): per ch’io te sovra te corono e mitrio
(literal: drept care eu îţi pun ţie coroana şi mitra, adică te fac stăpîn
deplin pe tine însuţi).
1 Precum atunci cînd raza-ntîi şi-abate
pe unde-a sîngerat cel ce-l zidi,
iar Ebrul pe sub Cumpănă răzbate
4 şi prinde-amiaza-n Gange-a dogori,
sta soarele; şi-n asfinţit, voios,
un înger de la Domnul se ivi.
7 Pe mal, ferit de foc, cînta pios
Beati mundo corde, cu un grai
de care toate-n lume-s mai prejos.
10 Şi-apoi: „O, sfinte suflete, spre rai
nu-i drum decît prin foc; călcaţi-l dară
şi surd la cînt nu fie-al vostru-alai!”,
13 grăi pe cînd ne-apropiam de pară;
drept care eu, de cum l-am auzit,
pălii ca mortul cînd la groapă-l cară.
16 Cu-mpreunate mîini şi pas codit,
cătam spre foc şi îmi veneau în minte
cîţi arşi de vii văzui cum s-au scrumit.
19 La mine luară bunii soţi aminte,
Virgil atunci grăindu-mi: „Fiul meu,
nu-i moarte-aici, ci numai chin fierbinte.
22 Aminte, aminte adu-ţi! Dacă eu
pe Gerion te-am fost trecut cu bine,
ce-oi face-acum, cînd colea-i Dumnezeu?
25 Fii-ncredinţat că şi de te-ai aţine
o mie de-ani în flăcările-aceste,
un fir de păr n-ai pierde de pe tine .
28 Iar ce spun eu de-ai crede că-i
poveste,
cu poala hainei fă o încercare,
să te convingi, cu mîna ta, cum este.
31 Hai, lasă frica, las-o, că rost n-are,
ci fă-te-ncoa’ , păşind ne-ngrijorat!”.
Dar eu stam stană,-n ciuda minţii clare.
34 Cînd mă văzu posac şi nemişcat,
grăi mîhnit: „Ia seama că-ntre tine
şi Beatrice-i zidul aşezat!”.
37 Cum, muribund, Piram mai putu ţine
ochii deschişi la al Tisbeei nume,
de cînd în dud sînt poamele carmine,
40 la
fel şi eu, din starea-mi smuls anume
la numele ce-n minte-l port cu-ardoare,
cătai spre cel menit să mă îndrume.
43 Iar el, clătind din cap: „Ne vrem noi,
oare,
dincoace?!”; şi-mi zîmbi ca atunci cînd
momeşti un prunc c-o poamă-mbietoare.
46 Apoi
prin foc ‘nainte-mi
apucînd,
pe Staţiu îl rugă-ndărăt să-mi vină,
ce pînă-atunci era-ntre noi umblînd.
49 Abia pătruns, mi-ar fi părut mai lină
o săritură într-un bol încins,
aşa era dogoarea de haínă.
52 Ci
dragul meu părinte dinadins,
spre-a-mi da curaj, vorbea de Beatrice:
„Mă simt deja de văzul ei cuprins”.
55 De
peste foc răzbea un glas ferice,
ce ne-ndruma, şi smulşi i-am fost scînteii
de cum cărarea-a prins să se ridice.
58 Venite,
benedicti Patris mei! –
se auzi dintr-o lumină mare,
de n-o-ndurară ochii mei, mişeii.
61 „Ziua”, mai spuse, „trage spre-nserare:
nu vă opriţi din drum, ci daţi-i zor,
cît nu apucă noaptea să coboare!”.
64 Drept era drumu-n stîncă suitor
şi-n faţa-mi ale soarelui scîntei
se ascundeau în mers ca sub un nor.
67 Puţine trepte-am fost suit pe stei,
cînd, după umbra-mi stinsă, că e seară
simţirăm eu şi înţelepţii mei.
70 Şi
pîn’ s-apuce-n
larg de zări să piară
lumina zilei, iară nopţii toate
să îi încapă pe deplin în gheară,
73 pe cîte-o treaptă ne-am lăsat pe spate,
că-n noi, prin firea-i, muntele curmase
voia şi placu-n sus de-a mai străbate.
76 Cum stau la umbră caprele retrase
şi sus pe creste rumegă-n tăcere,
pînă ce foamea-n pace-o să le lase,
79 sub soarele ce arde cu putere,
vegheate de păstorul ce, proptit
în bîtă, nu le scapă din vedere;
82 şi cum ciobanul, noaptea nărăvit
să stea pe-afară, turma şi-o veghează,
să nu i-o prade lupul hămesit,
85 la fel şi noi, toţi trei cu grijă trează,
eu ca o capră, ei ca doi păstori,
vedeam în jur cum stîncile tronează.
88 Pe
cît din josu-acelei mari strîmtori
se desluşea, zării deasupra stele
lucind pe cer mai vii ca alteori.
91 Şi-aşa, cătînd, pe gînduri dus, la ele,
mă prinse somnul; somnul care-adese
prevede cîte-or fi din toate cele.
94 La ceasul cînd întîi pe munte iese,
a Citereei rază-n Răsărit,
ce-n veci din focul dragostei se ţese,
97 o tînără frumoasă s-a ivit,
ce-n visu-mi se făcea că flori adună
pe-o pajişte, cîntînd cu glas vrăjit:
100 „Afle,
pe nume cine-ar vrea să-mi spună,
că eu sînt Lia şi dau roată-aci
cu mîini mlădii să-mi împletesc cunună.
103 spre-a-mi fi-n oglindă drag a mă privi;
iar sora mea, Rahila, de oglindă
lipită stă şi nu s-ar despărţi.
106 Să-şi vadă mîndrii ochi ea-i jinduindă,
cum sînt şi eu din mîini să-mi fac podoabă;
ei văzul, mie fapta ni-i merindă”.
109 De-acum de-a zilei licărire slabă,
mai dragă celor ce-s pe drum cu cît
ştiu c-or ajunge-acasă mai degrabă,
112 fugea în zări al beznelor urît,
cu vis cu tot, şi, treaz, îi şi văzui
pe-ai mei maeştri treji numaidecît.
115 „Din poama dulce cum vreo alta nu-i,
pe care pe-orice ram cei vii o cată,
gusta-vei azi, ca foamei cap să-i pui”.
118 Aşa-mi grăi Virgil şi niciodată
nu cred c-a fost vreun dar pe lume care
mai mult desfăt a izvorî să poată.
121 Şi-aşa, din dor în dor, rîvneam de tare
să fiu acolo sus, că pas cu pas
simţeam că-mi cresc arípi şi dau să zboare.
124 Cînd scara-ntreagă-n urmă ne-a rămas
şi-am poposit pe treapta mai de sus,
Virgil, privind în ochii-mi, prinse glas:
127 „Să vezi ajuns-ai, fiule”, mi-a spus,
„şi trecător, şi veşnic foc; de-acum
mai mult să desluşesc eu vrednic nu-s.
130 Cătai cu iscusinţa-mi să te-ndrum;
de-acum ce-ţi place sfetnic va să-ţi fie:
de-aci abrupt sau strîmt nu-i nici un drum.
133 Vezi soarele ce-n frunte-ţi arde ţie,
vezi iarbă, flori, copaci, ce-aicea toate
prind să răsară singure din glie.
136 Pînă frumoşii ochi să ţi se-arate,
voioşi acum, dar trişti cînd mă chemară
să te petrec, ori şezi, ori locu-l bate.
139 Nici grai, nici semn de-al meu să
n-aştepţi dară:
de-acum ţi-e gîndul slobod, drept şi bun,
şi-ar fi greşit să caţi învăţ
de-afară;
142 coroană, să-ţi fii domn, şi mitră-ţi pun”.
Mai puteţi citi pe acest
blog:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire