SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME
Revista Puncte
cardinale – subintitulată iniţial „Periodic pentru afirmarea
valorilor democraţiei creştine” (din ianuarie 1991 pînă în ianuarie 1992), apoi „Periodic independent de orientare
democrat-creştină” (din februarie 1992 pînă în mai 1993), iar pînă la urmă „Periodic
independent de orientare naţional-creştină” (din iunie 1993 şi pînă în
decembrie 2010, cînd şi-a încetat apariţia) – a fost întemeiată de veteranul de
război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu (fiul cunoscutului scriitor sibian Paul Constant) şi a
apărut lunar fără întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere), la Sibiu
(unde a existat şi o editură omonimă). Site-ul revistei (www.punctecardinale.ro), înfiinţat în 2005 şi care i-a supravieţuit vreme de
doi ani, va fi închis la sfîrşitul anului în curs. În perioada octombrie 1994 –
iunie 1996 a apărut, tot lunar, şi suplimentul Lumea satelor (la
iniţiativa şi cu sprijinul omului de afaceri româno-canadian Nicolae
Pora). Nucleul redacţional al Punctelor cardinale a fost alcătuit
din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel
Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu), dar din comitetul redacţional au
mai făcut parte, în diferite perioade, şi alţii (îmi cer iertare că nu-i voi
numi chiar pe toţi): Constantin Iorgulescu, Ion Ungureanu, Florea Tiberian, Pr.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Claudio Mutti etc. Trup şi suflet a fost alături de
revistă şi editură d-na Maria
Constantinescu (n. Blaj), cu nu puţine dintre camaradele de suferinţă din
fostele închisori politice pentru femei (Ciuc, Mislea). Generaţia închisorilor
comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. O contribuţie decisivă au
avut şi abonaţii din vechiul exil românesc (revista a fost răspîndită de-a
lungul vremii, cu fireşti fluctuaţii, în Australia, Austria, Canada, Elveţia,
Franţa, Germania, Grecia, Italia, Spania, Statele Unite, Suedia – şi, desigur,
în Republica Moldova). Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru unele detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Nichifor Crainic, în vremurile lui bune
1992
„RESURECŢIA” LUI NICHIFOR CRAINIC
ÎNTRE BUCURIE ŞI DEZAMĂGIRE [1]
I
La început a fost
bucuria. Bucuria unui act de cultură şi a unui act de dreptate. După mai bine
de 45 de ani de uitare silnică, Nichifor Crainic (1889-1972) [2], una dintre personalităţile de
seamă ale epocii interbelice, a reintrat, deocamdată ca poet, în circuitul
liber al valorilor naţionale.
Din 1944 pînă în
1990 Nichifor Crainic a fost un nume proscris, iar opera lui, pusă la index,
era aproape complet necunoscută tinerelor generaţii. Singur criticul Nicolae
Manolescu îndrăznise să-l includă (ca şi pe Radu Gyr, de altfel) în antologia
de Poezie română modernă din 1968
(vol. I, pp. 101-105). Referinţele critice au fost şi ele puţine şi cel mai
adesea răuvoitoare. Rîndurile pe care i le-a rezervat un D. Micu în „Gândirea” şi gândirismul (1975)
reprezintă un exemplu concludent. Numai un Ovid S. Crohmălniceanu a făcut un
oarecare efort de obiectivitate în paginile despre poezia lui Crainic, din vol.
II al Literaturii române între cele două
războaie mondiale (1974). Cu şi mai multă rea-voinţă decît poetul a fost
judecat, în spiritul dogmatismului comunist, mentorul naţional, cultural şi
religios. O sinteză a acestor pseudo-judecăţi monocorde ne-a oferit tov. Gh.
Al. Cazan în jalnica sa Istorie a
filozofiei româneşti (1984). Nici măcar Biserica Ortodoxă nu i-a acordat
marelui său apologet şi doctrinar preţuirea ce i s-ar fi cuvenit.
Iată însă că
destinul postum al poetului pare să fi intrat, mai nou, deodată cu întreaga
noastră cultură, sub o zodie mai bună. O recent înfiinţată editură particulară,
„Roza Vînturilor”, a publicat, sub îngrijirea d-lui Nedic Lemnaru [3], două volume selective din
versurile mentorului gândirist [4]. Editorul
se mărturiseşte a fi executor fidel al „testamentului” poetic al lui Nichifor
Crainic. Selecţia, aşa cum ni se prezintă, a fost alcătuită şi definitivată de
autor „în anii grei ai bătrîneţii, apăsat de neputinţe şi de boală”, nu fără
„naiva credinţă că… volumul Şoim peste
prăpastie va putea vedea lumina tiparului” chiar în plin comunism, „aşa
cum, de fapt, i se promisese de către autorităţi”. Făgăduinţă deşartă, cum era
de aşteptat…
„Sfînta Revoluţie
Română” (cum nu se dă înapoi s-o numească editorul) [5] a făcut însă cu putinţă această tîrzie, dar meritată
„resurecţie”, fapt subliniat, între altele, şi de o „Pisanie” cam lungă şi cam
bombastică, aşezată în fruntea unuia din cele două volume. Din păcate, bucuria
acestui eveniment cultural şi editorial îndelung aşteptat este în mare măsură
umbrită de ţinuta editorială destul de slabă, adăugată criteriilor nu tocmai
estetice după care s-a alcătuit antologia. Aici voi începe cu acestea din urmă,
căci ele alcătuiesc un aspect mai delicat, implicîndu-l pe Nichifor Crainic
însuşi, cel din pragul anilor ‘70.
II
Aş zice că ne aflăm
în faţa unei antologii cîrpite din deznădejde. Groaznica experienţă a celor 15
ani de închisoare, bătrîneţea, boala, presimţirea sfîrşitului şi, poate mai
presus de toate, prăbuşirea idealurilor unei vieţi l-au adus pe „bietul om”
(care iată că este, totuşi, „sub vremi” [6])
la forţarea unui soi de compromis cu istoria, încercînd să salveze din sine
însuşi, într-un fel sau altul, măcar poetul.
Faptul acesta transpare atît din selecţia de poezii din volumele mai vechi (de
la Şesuri natale, din 1926, la Ţara de dincolo de veac, din 1931), cît
mai ales din selecţia şi variantele finale ale versurilor „create mental” în
închisoarea comunistă de la Aiud.
Dintre creaţiile
mai vechi, notorii deja prin anii ‘30, unele au fost lăsate la o parte fără vreo îndreptăţire, în vreme ce
altele, mai slabe, au fost totuşi incluse, cu sau fără modificări. Se poate
invoca aici, fireşte, acea realitate imponderabilă care este subiectivitatea
poetului. Antologia ne apare însă nu numai inegală, ci şi săracă. Să fie vorba
numai de scrupulul estetic, de marea exigenţă a poetului faţă de sine? S-ar
putea…
În privinţa
antologiei de versuri din închisoare lucrurile sînt însă mult mai vădite.
Editorul ne avertizează el însuşi (v. Şoim
peste prăpastie, Adenda I, p. 141): „Poezii date la iveală de curînd şi
neintroduse de către Nichifor Crainic în acest volum – alcătuit în urmă cu 25
de ani – din naiva credinţă că, chipurile, fără aceste cumplite mărturii în
versuri, despre viaţa de groază trăită la Aiud, volumul Şoim peste prăpastie va putea vedea lumina tiparului”. Aşa stînd
lucrurile, te-ai aştepta să afli în respectiva adendă cine ştie ce revelaţii
lirice, pentru care să-i mulţumeşti editorului. Însă, în afară de „Cîntecul
foamei” şi „Pe culmea stearpă”, bucăţile cu pricina nu prezintă decît cel mult
un interes psihologic şi documentar. Îţi vine efectiv să crezi că pe cele mai
multe Crainic nu le-a inclus tocmai din scrupule estetice…
Sînt şi două poezii
reluate din greşeală acolo: „Întuneric” (p. 149), pe care poetul o reţinuse şi
care îi figurează şi în volum (p. 100), şi o variantă la „Ucenicul” (p. 151), poezie
prezentă şi pe la începutul volumului (p. 28).
Merită insistat
puţin asupra acestei ultime poezii, spre a înţelege cîte ceva din modul în care
cartea a fost pregătită pentru tipar. În cele din urmă, poetul a abandonat
forma iniţială (pe care o putem citi în Adenda I, p. 150), păstrînd pentru
proiectatul volum varianta ajustată penibil după gustul şi ideologia vremii:
„bijutierul” la care el se voia „ucenic” era, fireşte, Dumnezeu (Tu, marele bijutier…), dar în varianta
oportunistă acesta devine… natura (Natură,
tu, bijutier…). Strofa Primeşte-mă ca
ucenic,/ În nopţi de taină să mă-nveţi/ Canonul sfintei frumuseţi/ Spre care
vreau să mă ridic îşi schimbă în variantă ultimul vers cu Să scot podoabe din nimic, iar strofa Şi-aşa trudind la cizelat,/ Slăvitul meu
stăpîn şi domn,/ În zori să picotesc de somn,/ Cu praf de stele pe halat
devine în variantă Şi-aşa trudind la
cizelat,/ În zori să cad în aşternut/ Ca un întors cosmonaut/ Cu praf de stele
pe halat! Am fi preferat ca această variantă jenantă să fie dată uitării, deodată
cu epoca tristă care a făcut-o posibilă. De ce o fi ţinut neapărat editorul să
ne-o dezvăluie într-un moment cînd nu-şi mai avea rostul? Ne întrebăm, pe de
altă parte, de ce a păstrat – pe urmele lui Nichifor Crainic, ce-i drept, dar
fără nici o îndreptăţire astăzi –
varianta incompletă şi desfigurată a poeziei „Cîntec strămoşesc” (p. 66), pe
care memoria atîtor foşti deţinuţi politici a conservat-o fidel (ea a şi fost
publicată, de altfel, cu titlul „Cîntec de bejenie”, în unele antologii de
peste hotare)? Nu-i oare păcat de acele superbe versuri care-i sporeau
frumuseţea şi înţelesul: Căci vine din
urmă, cu muget sălbatic,/ Gîtlej fără margini de zmeu asiatic...? De ce-or fi
rămas, în fine, nebăgate în seamă de editor atîtea alte poezii atribuite cu
destulă certitudine lui Nichifor Crainic, poezii de notorietate orală printre
deţinuţi, fiind păstrate în schimb altele, cu vădit caracter de „îmbunare” a
cenzurii comuniste? În afară de „Ucenicul”, se mai află în această
stînjenitoare situaţie încă (cel puţin) trei: „Prolog”, „Palinodie” şi „Imnul
păcii” (din care ţi-e şi ruşine să citezi). Chiar dacă fără să vrea, editorul a
siluit astfel, în numele unui „testament” rău înţeles, chipul din urmă al nefericitului
poet.
Cam la fel ar fi
arătat antologia şi dacă, să zicem, publicarea lui Nichifor Crainic ar fi fost
îngăduită acum zece sau douăzeci de ani. În acea vreme ne-am fi bucurat s-o avem
şi aşa (cum s-ar fi bucurat poate şi poetul pe la sfîrşitul anilor ‘60). Dar astăzi? Să nu fi
lăsat oare noul context cultural în care trăim nici un loc de mai bine în acest
sens? Dacă Nichifor Crainic ar mai fi fost în viaţă acum, în ceea ce d-l Nedic
Lemnaru numeşte emfatic „ACEST AN 1990, hotar al noului nostru destin”, ar mai
fi consimţit el oare să revină în atenţia publicului cu această antologie de
circumstanţă? Iată prima întrebare pe care ar fi trebuit să şi-o pună editorul.
E greu de crezut că răspunsul ar fi putut fi afirmativ.
III
Dezamăgire
pricinuieşte, din păcate, nu numai modul de alcătuire a antologiei, ci şi modul
ei de prezentare, cu auxiliile „critice” cu tot. Nu se poate pricepe de ce
versurile din închisoare (alcătuite cam între 1949 şi 1961) au trebuit să
treacă drept volumul întîi, iar cele mai vechi (1914-1944) drept volumul al
doilea. Nu se poate pricepe, de asemenea, ce nevoie era de acea culegere de
extrase din enciclopedii şi dicţionare străine de pînă în 1967 (?!) şi în
general de iluzia provincială că astfel de consemnări informative ar vădi
„marele prestigiu cultural de care se bucură Nichifor Crainic în lume”. Mult
mai nimerită, mai utilă şi mai convingătoare ar fi fost o mică antologie de
referinţe critice propriu-zise, atît româneşti, cît şi străine (cine caută,
găseşte!), însoţită de o cît de sumară bibliografie. Şi nu se poate pricepe, în
fine, judecînd şi după lipsurile de mai sus, dar şi după marele număr de
omisiuni şi greşeli (nu numai de
tipar!), graba, superficialitatea şi lipsa de profesionalism care stigmatizează
ediţia. Personalitatea şi opera lui Nichifor Crainic ar fi avut dreptul nu
numai la bunăvoinţa, dar şi la grija (şi truda) editorilor săi postumi. Se va
zice că acesta este numai un prim pas. Ediţiile ulterioare vor aduce, prin
strădania altora mai tineri, necesarul spor calitativ. Este în parte adevărat,
numai că ediţia de faţă trebuia să-şi cîntărească mai bine responsabilităţile, căci
ea este aceea care-l readuce
deocamdată, după atîta amar de ani, pe poetul Şesurilor natale în atenţia noilor generaţii. Un pas cu stîngul
poate avea, în atare context, efecte nefavorabile pe termen lung.
Este adevărat că
editorul a încercat să-şi ia o măsură în acest sens, reunindu-i ca prefaţatori
ai celor două volume pe impozanţii Dumitru Stăniloae, Ovidiu Papadima şi Pan M.
Vizirescu. Dar simpla „prestanţă” a numelor nu este de ajuns. Să lăsăm la o
parte faptul că toţi trei sînt foşti gândirişti (riscînd să creeze impresia
unei tîrzii solidarităţi de „gaşcă”). Toate prefeţele suferă de o complezentă
generalitate. Cea a d-lui Nedic Lemnaru nu este, de fapt, decît o simplă notă
asupra ediţiei. Fostul cronicar literar al Gândirii,
Ovidiu Papadima, înşiră binevoitor, dar plictisit, un minimum de preciziuni
banale, cu o pană obosită. Părintele Stăniloae, atît de scrupulos cărturar
altminteri, citează de astă-dată cu multe erori (probabil din memorie) şi n-are
ochi decît pentru transpunerea dogmelor creştine. Mai multă strădanie se vede
din partea d-lui Pan M. Vizirescu, care nu poate ieşi însă dintr-un soi de descriptivism
ditirambic (tot ce evocă în treacăt fiind „glorios”, „magnific”,
„extraordinar”, „absolut original”, „sublim”, cînd nu e, dimpotrivă, „groaznic”,
„de inimaginabil chin”, „profund nimicitor” etc.). Lipsite de orice aplicare
estetică şi de orice efort de aprofundare, aceste pagini circumstanţiale nu
sînt nici pe măsura lui Crainic, nici pe măsura semnatarilor respectivi. Nu de
astfel de prezentări întocmite în pripă de nişte venerabile somităţi expirate
avea nevoie poetul reîntors printre noi, ci de un studiu introductiv
convingător prin el însuşi, temeinic şi actual, atît ca abordare, cît şi ca
limbaj.
Ceea ce rămîne de
nădăjduit este că viciile acestei ediţii nu se vor mai repeta în procesul de
editare sau reeditare al celorlalte scrieri (despre primul volum al Memoriilor, apărut în 1991, se poate
spune că a reprezentat totuşi o jumătate de pas înainte). Poate că atunci cînd
vom deschide proaspetele ediţii din Nostalgia
paradisului sau din urmarea Memoriilor
bucuria noastră nu va mai fi umbrită de nimic [7]. Numai atunci Nichifor Crainic se va putea odihni liniştit.
Răzvan CODRESCU
[1] Deşi publicat abia în 1992
(cu cîteva mici adaosuri „la zi”, printre care şi referinţa la volumul de Memorii din 1991), textul datează din
1990 şi fusese destinat, dacă îmi mai aduc bine aminte, revistei Veghea (din care n-au putut apărea decît
două numere). [Nota Blog]
[2] Pentru o prezentare pe larg
a vieţii şi operei lui Nichifor Crainic, a se vedea, pe acest blog, „Nichifor Crainic – schiţă de portret”, cu numeroase indicaţii bibliografice. [Nota Blog]
[3] Evreu sau nu, a fost iniţial
„securistul” lui Nichifor Crainic, de care ulterior s-a legat sincer. [Nota Blog]
[4] Nichifor Crainic, Şoim peste prăpastie (Versuri inedite create
în temniţele Aiudului) şi Poezii
alese (1914-1944), Editura „Roza Vînturilor”, Bucureşti, 1990. [Aceasta a
fost singura notă a textului din Puncte
cardinale, care a avut însă şi o prelungire redacţională: „Menţionăm, cu
titlu de curiozitate, că noul editor al operelor lui Nichifor Crainic este… un
evreu! Noi, românii, sîntem ocupaţi cu editarea lui Bellu Silber…” – Nota Blog]
[5] De menţionat,
în treacăt, că chiar pe 22 decembrie 1989 s-au împlinit 100 de ani de la
naşterea lui Nichifor Crainic! [Nota
Blog]
[6] Aluzie la faptul că Nichifor
Crainic se delimitase cîndva de
“bătrînul Miron Costin”, socotind că omul nu este “sub vremi”, ci că,
dimpotrivă, “voinţa omului bărbat este capabilă să frîngă grumazul monstrului”.
[Nota Blog]
[7] Din păcate, cu excepţia
celor îngrijite de Constantin Schifirneţ (cărţile doctrinare), de Ioana Cracă
(poezia de pînă în 1944) şi de Ioan I. Ică jr (cursurile de mistică), celelalte
ediţii postdecembriste ale scrierilor lui Crainic (inclusiv Nostalgia paradisului şi Memoriile) au rămas foarte slabe, chiar
şi cînd au avut girul Muzeului Literaturii Române. [Nota Blog]
* Răzvan Codrescu, “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic
între bucurie şi dezamăgire”, în Puncte
cardinale, anul II, nr. 12/24, decembrie 1992, p. 5.
Romfest 1992 (Hamilton, Canada): (de la stînga la dreapta) Pr. Tertulian Langa,
Pr. Gheorghe Calciu, Zaharia (Zahu) Pană, Răzvan Codrescu, Sergiu A. Marinescu
1 comentarii:
Astazi, dupa 22 de ani, se dovedeste ca Nichifor Crainic nu s-a reusit sa fie reimpus ca si poet, ci mai mult ca teolog si eseist traditionalist. El ramane departe si asa de popularitatea postuma a altor interbelici, in frunte cu Nae Ionescu. Cred ca compromisurile se platesc si in viata, si dupa moarte. Dar oamenii au limitele omenesti si nu se stie nici cu Nae Ionescu cum ar fi fost daca traia si ajungea in inchisorile comuniste. Oricate ar putea sa i se reproseze, Nichifor Crainic mi se pare totusi un nedreptatit, pentru ca ar fi meritat sa fie mult mai cunoscut si pentru scrisul lui de pana la 1944, si pentru poeziile lui de la inchisoare la fel de valoroase ca ale lui Radu Gyr.
Pr. Nicolae
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire