ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (V)

SUMARUL BLOGULUI
INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale – subintitulată iniţial „Periodic pentru afirmarea valorilor democraţiei creştine” (din ianuarie 1991 pînă în ianuarie 1992), apoi „Periodic independent de orientare democrat-creştină” (din februarie 1992 pînă în mai 1993), iar pînă la urmă „Periodic independent de orientare naţional-creştină” (din iunie 1993 şi pînă în decembrie 2010, cînd şi-a încetat apariţia) – a fost întemeiată de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu (fiul cunoscutului scriitor sibian Paul Constant) şi a apărut lunar fără întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere), la Sibiu (unde a existat şi o editură omonimă). Site-ul revistei (www.punctecardinale.ro), înfiinţat în 2005 şi care i-a supravieţuit vreme de doi ani, va fi închis la sfîrşitul anului în curs. În perioada octombrie 1994 – iunie 1996 a apărut, tot lunar, şi suplimentul Lumea satelor (la iniţiativa şi cu sprijinul omului de afaceri româno-canadian Nicolae Pora). Nucleul redacţional al Punctelor cardinale a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu), dar din comitetul redacţional au mai făcut parte, în diferite perioade, şi alţii (îmi cer iertare că nu-i voi numi chiar pe toţi): Constantin Iorgulescu, Ion Ungureanu, Florea Tiberian, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Claudio Mutti etc. Trup şi suflet a fost alături de revistă şi editură d-na Maria Constantinescu (n. Blaj), cu nu puţine dintre camaradele de suferinţă din fostele închisori politice pentru femei (Ciuc, Mislea). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. O contribuţie decisivă au avut şi abonaţii din vechiul exil românesc (revista a fost răspîndită de-a lungul vremii, cu fireşti fluctuaţii, în Australia, Austria, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Spania, Statele Unite, Suedia – şi, desigur, în Republica Moldova). Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru unele detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Nichifor Crainic, în vremurile lui bune

1992

„RESURECŢIA” LUI NICHIFOR CRAINIC

ÎNTRE BUCURIE ŞI DEZAMĂGIRE [1]

I

La început a fost bucuria. Bucuria unui act de cultură şi a unui act de dreptate. După mai bine de 45 de ani de uitare silnică, Nichifor Crainic (1889-1972) [2], una dintre personalităţile de seamă ale epocii interbelice, a reintrat, deocamdată ca poet, în circuitul liber al valorilor naţionale.

Din 1944 pînă în 1990 Nichifor Crainic a fost un nume proscris, iar opera lui, pusă la index, era aproape complet necunoscută tinerelor generaţii. Singur criticul Nicolae Manolescu îndrăznise să-l includă (ca şi pe Radu Gyr, de altfel) în antologia de Poezie română modernă din 1968 (vol. I, pp. 101-105). Referinţele critice au fost şi ele puţine şi cel mai adesea răuvoitoare. Rîndurile pe care i le-a rezervat un D. Micu în „Gândirea” şi gândirismul (1975) reprezintă un exemplu concludent. Numai un Ovid S. Crohmălniceanu a făcut un oarecare efort de obiectivitate în paginile despre poezia lui Crainic, din vol. II al Literaturii române între cele două războaie mondiale (1974). Cu şi mai multă rea-voinţă decît poetul a fost judecat, în spiritul dogmatismului comunist, mentorul naţional, cultural şi religios. O sinteză a acestor pseudo-judecăţi monocorde ne-a oferit tov. Gh. Al. Cazan în jalnica sa Istorie a filozofiei româneşti (1984). Nici măcar Biserica Ortodoxă nu i-a acordat marelui său apologet şi doctrinar preţuirea ce i s-ar fi cuvenit.

Iată însă că destinul postum al poetului pare să fi intrat, mai nou, deodată cu întreaga noastră cultură, sub o zodie mai bună. O recent înfiinţată editură particulară, „Roza Vînturilor”, a publicat, sub îngrijirea d-lui Nedic Lemnaru [3], două volume selective din versurile mentorului gândirist [4]. Editorul se mărturiseşte a fi executor fidel al „testamentului” poetic al lui Nichifor Crainic. Selecţia, aşa cum ni se prezintă, a fost alcătuită şi definitivată de autor „în anii grei ai bătrîneţii, apăsat de neputinţe şi de boală”, nu fără „naiva credinţă că… volumul Şoim peste prăpastie va putea vedea lumina tiparului” chiar în plin comunism, „aşa cum, de fapt, i se promisese de către autorităţi”. Făgăduinţă deşartă, cum era de aşteptat…

„Sfînta Revoluţie Română” (cum nu se dă înapoi s-o numească editorul) [5] a făcut însă cu putinţă această tîrzie, dar meritată „resurecţie”, fapt subliniat, între altele, şi de o „Pisanie” cam lungă şi cam bombastică, aşezată în fruntea unuia din cele două volume. Din păcate, bucuria acestui eveniment cultural şi editorial îndelung aşteptat este în mare măsură umbrită de ţinuta editorială destul de slabă, adăugată criteriilor nu tocmai estetice după care s-a alcătuit antologia. Aici voi începe cu acestea din urmă, căci ele alcătuiesc un aspect mai delicat, implicîndu-l pe Nichifor Crainic însuşi, cel din pragul anilor ‘70.

II

Aş zice că ne aflăm în faţa unei antologii cîrpite din deznădejde. Groaznica experienţă a celor 15 ani de închisoare, bătrîneţea, boala, presimţirea sfîrşitului şi, poate mai presus de toate, prăbuşirea idealurilor unei vieţi l-au adus pe „bietul om” (care iată că este, totuşi, „sub vremi” [6]) la forţarea unui soi de compromis cu istoria, încercînd să salveze din sine însuşi, într-un fel sau altul, măcar poetul. Faptul acesta transpare atît din selecţia de poezii din volumele mai vechi (de la Şesuri natale, din 1926, la Ţara de dincolo de veac, din 1931), cît mai ales din selecţia şi variantele finale ale versurilor „create mental” în închisoarea comunistă de la Aiud.

Dintre creaţiile mai vechi, notorii deja prin anii ‘30, unele au fost lăsate la o parte fără vreo îndreptăţire, în vreme ce altele, mai slabe, au fost totuşi incluse, cu sau fără modificări. Se poate invoca aici, fireşte, acea realitate imponderabilă care este subiectivitatea poetului. Antologia ne apare însă nu numai inegală, ci şi săracă. Să fie vorba numai de scrupulul estetic, de marea exigenţă a poetului faţă de sine? S-ar putea…

În privinţa antologiei de versuri din închisoare lucrurile sînt însă mult mai vădite. Editorul ne avertizează el însuşi (v. Şoim peste prăpastie, Adenda I, p. 141): „Poezii date la iveală de curînd şi neintroduse de către Nichifor Crainic în acest volum – alcătuit în urmă cu 25 de ani – din naiva credinţă că, chipurile, fără aceste cumplite mărturii în versuri, despre viaţa de groază trăită la Aiud, volumul Şoim peste prăpastie va putea vedea lumina tiparului”. Aşa stînd lucrurile, te-ai aştepta să afli în respectiva adendă cine ştie ce revelaţii lirice, pentru care să-i mulţumeşti editorului. Însă, în afară de „Cîntecul foamei” şi „Pe culmea stearpă”, bucăţile cu pricina nu prezintă decît cel mult un interes psihologic şi documentar. Îţi vine efectiv să crezi că pe cele mai multe Crainic nu le-a inclus tocmai din scrupule estetice…

Sînt şi două poezii reluate din greşeală acolo: „Întuneric” (p. 149), pe care poetul o reţinuse şi care îi figurează şi în volum (p. 100), şi o variantă la „Ucenicul” (p. 151), poezie prezentă şi pe la începutul volumului (p. 28).

Merită insistat puţin asupra acestei ultime poezii, spre a înţelege cîte ceva din modul în care cartea a fost pregătită pentru tipar. În cele din urmă, poetul a abandonat forma iniţială (pe care o putem citi în Adenda I, p. 150), păstrînd pentru proiectatul volum varianta ajustată penibil după gustul şi ideologia vremii: „bijutierul” la care el se voia „ucenic” era, fireşte, Dumnezeu (Tu, marele bijutier…), dar în varianta oportunistă acesta devine… natura (Natură, tu, bijutier…). Strofa Primeşte-mă ca ucenic,/ În nopţi de taină să mă-nveţi/ Canonul sfintei frumuseţi/ Spre care vreau să mă ridic îşi schimbă în variantă ultimul vers cu Să scot podoabe din nimic, iar strofa Şi-aşa trudind la cizelat,/ Slăvitul meu stăpîn şi domn,/ În zori să picotesc de somn,/ Cu praf de stele pe halat devine în variantă Şi-aşa trudind la cizelat,/ În zori să cad în aşternut/ Ca un întors cosmonaut/ Cu praf de stele pe halat! Am fi preferat ca această variantă jenantă să fie dată uitării, deodată cu epoca tristă care a făcut-o posibilă. De ce o fi ţinut neapărat editorul să ne-o dezvăluie într-un moment cînd nu-şi mai avea rostul? Ne întrebăm, pe de altă parte, de ce a păstrat – pe urmele lui Nichifor Crainic, ce-i drept, dar fără nici o îndreptăţire astăzi – varianta incompletă şi desfigurată a poeziei „Cîntec strămoşesc” (p. 66), pe care memoria atîtor foşti deţinuţi politici a conservat-o fidel (ea a şi fost publicată, de altfel, cu titlul „Cîntec de bejenie”, în unele antologii de peste hotare)? Nu-i oare păcat de acele superbe versuri care-i sporeau frumuseţea şi înţelesul: Căci vine din urmă, cu muget sălbatic,/ Gîtlej fără margini de zmeu asiatic...? De ce-or fi rămas, în fine, nebăgate în seamă de editor atîtea alte poezii atribuite cu destulă certitudine lui Nichifor Crainic, poezii de notorietate orală printre deţinuţi, fiind păstrate în schimb altele, cu vădit caracter de „îmbunare” a cenzurii comuniste? În afară de „Ucenicul”, se mai află în această stînjenitoare situaţie încă (cel puţin) trei: „Prolog”, „Palinodie” şi „Imnul păcii” (din care ţi-e şi ruşine să citezi). Chiar dacă fără să vrea, editorul a siluit astfel, în numele unui „testament” rău înţeles, chipul din urmă al nefericitului poet.

Cam la fel ar fi arătat antologia şi dacă, să zicem, publicarea lui Nichifor Crainic ar fi fost îngăduită acum zece sau douăzeci de ani. În acea vreme ne-am fi bucurat s-o avem şi aşa (cum s-ar fi bucurat poate şi poetul pe la sfîrşitul anilor ‘60). Dar astăzi? Să nu fi lăsat oare noul context cultural în care trăim nici un loc de mai bine în acest sens? Dacă Nichifor Crainic ar mai fi fost în viaţă acum, în ceea ce d-l Nedic Lemnaru numeşte emfatic „ACEST AN 1990, hotar al noului nostru destin”, ar mai fi consimţit el oare să revină în atenţia publicului cu această antologie de circumstanţă? Iată prima întrebare pe care ar fi trebuit să şi-o pună editorul. E greu de crezut că răspunsul ar fi putut fi afirmativ.

III

Dezamăgire pricinuieşte, din păcate, nu numai modul de alcătuire a antologiei, ci şi modul ei de prezentare, cu auxiliile „critice” cu tot. Nu se poate pricepe de ce versurile din închisoare (alcătuite cam între 1949 şi 1961) au trebuit să treacă drept volumul întîi, iar cele mai vechi (1914-1944) drept volumul al doilea. Nu se poate pricepe, de asemenea, ce nevoie era de acea culegere de extrase din enciclopedii şi dicţionare străine de pînă în 1967 (?!) şi în general de iluzia provincială că astfel de consemnări informative ar vădi „marele prestigiu cultural de care se bucură Nichifor Crainic în lume”. Mult mai nimerită, mai utilă şi mai convingătoare ar fi fost o mică antologie de referinţe critice propriu-zise, atît româneşti, cît şi străine (cine caută, găseşte!), însoţită de o cît de sumară bibliografie. Şi nu se poate pricepe, în fine, judecînd şi după lipsurile de mai sus, dar şi după marele număr de omisiuni şi greşeli (nu numai de tipar!), graba, superficialitatea şi lipsa de profesionalism care stigmatizează ediţia. Personalitatea şi opera lui Nichifor Crainic ar fi avut dreptul nu numai la bunăvoinţa, dar şi la grija (şi truda) editorilor săi postumi. Se va zice că acesta este numai un prim pas. Ediţiile ulterioare vor aduce, prin strădania altora mai tineri, necesarul spor calitativ. Este în parte adevărat, numai că ediţia de faţă trebuia să-şi cîntărească mai bine responsabilităţile, căci ea este aceea care-l readuce deocamdată, după atîta amar de ani, pe poetul Şesurilor natale în atenţia noilor generaţii. Un pas cu stîngul poate avea, în atare context, efecte nefavorabile pe termen lung.

Este adevărat că editorul a încercat să-şi ia o măsură în acest sens, reunindu-i ca prefaţatori ai celor două volume pe impozanţii Dumitru Stăniloae, Ovidiu Papadima şi Pan M. Vizirescu. Dar simpla „prestanţă” a numelor nu este de ajuns. Să lăsăm la o parte faptul că toţi trei sînt foşti gândirişti (riscînd să creeze impresia unei tîrzii solidarităţi de „gaşcă”). Toate prefeţele suferă de o complezentă generalitate. Cea a d-lui Nedic Lemnaru nu este, de fapt, decît o simplă notă asupra ediţiei. Fostul cronicar literar al Gândirii, Ovidiu Papadima, înşiră binevoitor, dar plictisit, un minimum de preciziuni banale, cu o pană obosită. Părintele Stăniloae, atît de scrupulos cărturar altminteri, citează de astă-dată cu multe erori (probabil din memorie) şi n-are ochi decît pentru transpunerea dogmelor creştine. Mai multă strădanie se vede din partea d-lui Pan M. Vizirescu, care nu poate ieşi însă dintr-un soi de descriptivism ditirambic (tot ce evocă în treacăt fiind „glorios”, „magnific”, „extraordinar”, „absolut original”, „sublim”, cînd nu e, dimpotrivă, „groaznic”, „de inimaginabil chin”, „profund nimicitor” etc.). Lipsite de orice aplicare estetică şi de orice efort de aprofundare, aceste pagini circumstanţiale nu sînt nici pe măsura lui Crainic, nici pe măsura semnatarilor respectivi. Nu de astfel de prezentări întocmite în pripă de nişte venerabile somităţi expirate avea nevoie poetul reîntors printre noi, ci de un studiu introductiv convingător prin el însuşi, temeinic şi actual, atît ca abordare, cît şi ca limbaj.

Ceea ce rămîne de nădăjduit este că viciile acestei ediţii nu se vor mai repeta în procesul de editare sau reeditare al celorlalte scrieri (despre primul volum al Memoriilor, apărut în 1991, se poate spune că a reprezentat totuşi o jumătate de pas înainte). Poate că atunci cînd vom deschide proaspetele ediţii din Nostalgia paradisului sau din urmarea Memoriilor bucuria noastră nu va mai fi umbrită de nimic [7]. Numai atunci Nichifor Crainic se va putea odihni liniştit.

Răzvan CODRESCU

[1] Deşi publicat abia în 1992 (cu cîteva mici adaosuri „la zi”, printre care şi referinţa la volumul de Memorii din 1991), textul datează din 1990 şi fusese destinat, dacă îmi mai aduc bine aminte, revistei Veghea (din care n-au putut apărea decît două numere). [Nota Blog]

[2] Pentru o prezentare pe larg a vieţii şi operei lui Nichifor Crainic, a se vedea, pe acest blog, „Nichifor Crainic – schiţă de portret”, cu numeroase indicaţii bibliografice. [Nota Blog]

[3] Evreu sau nu, a fost iniţial „securistul” lui Nichifor Crainic, de care ulterior s-a legat sincer. [Nota Blog]

[4] Nichifor Crainic, Şoim peste prăpastie (Versuri inedite create în temniţele Aiudului) şi Poezii alese (1914-1944), Editura „Roza Vînturilor”, Bucureşti, 1990. [Aceasta a fost singura notă a textului din Puncte cardinale, care a avut însă şi o prelungire redacţională: „Menţionăm, cu titlu de curiozitate, că noul editor al operelor lui Nichifor Crainic este… un evreu! Noi, românii, sîntem ocupaţi cu editarea lui Bellu Silber…” – Nota Blog]

[5] De menţionat, în treacăt, că chiar pe 22 decembrie 1989 s-au împlinit 100 de ani de la naşterea lui Nichifor Crainic! [Nota Blog]

[6] Aluzie la faptul că Nichifor Crainic se delimitase cîndva de “bătrînul Miron Costin”, socotind că omul nu este “sub vremi”, ci că, dimpotrivă, “voinţa omului bărbat este capabilă să frîngă grumazul monstrului”. [Nota Blog]

[7] Din păcate, cu excepţia celor îngrijite de Constantin Schifirneţ (cărţile doctrinare), de Ioana Cracă (poezia de pînă în 1944) şi de Ioan I. Ică jr (cursurile de mistică), celelalte ediţii postdecembriste ale scrierilor lui Crainic (inclusiv Nostalgia paradisului şi Memoriile) au rămas foarte slabe, chiar şi cînd au avut girul Muzeului Literaturii Române. [Nota Blog]

* Răzvan Codrescu, “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire”, în Puncte cardinale, anul II, nr. 12/24, decembrie 1992, p. 5.

Romfest 1992 (Hamilton, Canada): (de la stînga la dreapta) Pr. Tertulian Langa, 

Pr. Gheorghe Calciu, Zaharia (Zahu) Pană, Răzvan Codrescu, Sergiu A. Marinescu