SUMARUL BLOGULUI
Revista
Puncte cardinale – subintitulată
iniţial „Periodic pentru afirmarea valorilor democraţiei creştine” (din
ianuarie 1991 pînă în ianuarie 1992), apoi „Periodic
independent de orientare democrat-creştină” (din februarie 1992 pînă în mai
1993), iar pînă la urmă „Periodic independent de orientare naţional-creştină”
(din iunie 1993 şi pînă în decembrie 2010, cînd şi-a încetat apariţia) – a fost
întemeiată de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob
Constantinescu (fiul cunoscutului scriitor sibian Paul Constant) şi a
apărut lunar fără întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere), la Sibiu
(unde a existat şi o editură omonimă). Site-ul revistei (www.punctecardinale.ro), înfiinţat în 2005 şi care i-a supravieţuit vreme de
doi ani, va fi închis la sfîrşitul anului în curs. În perioada octombrie 1994 –
iunie 1996 a apărut, tot lunar, şi suplimentul Lumea satelor (la
iniţiativa şi cu sprijinul omului de afaceri româno-canadian Nicolae
Pora). Nucleul redacţional al Punctelor cardinale a fost alcătuit
din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel
Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu), dar din comitetul redacţional au
mai făcut parte, în diferite perioade, şi alţii (îmi cer iertare că nu-i voi
numi chiar pe toţi): Constantin Iorgulescu, Ion Ungureanu, Florea Tiberian, Pr.
Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Claudio Mutti etc. Trup şi suflet a fost alături de
revistă şi editură d-na Maria
Constantinescu (n. Blaj), cu nu puţine dintre camaradele de suferinţă din
fostele închisori politice pentru femei (Ciuc, Mislea). Generaţia închisorilor
comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. O contribuţie decisivă au
avut şi abonaţii din vechiul exil românesc (revista a fost răspîndită de-a
lungul vremii, cu fireşti fluctuaţii, în Australia, Austria, Canada, Elveţia,
Franţa, Germania, Grecia, Italia, Spania, Statele Unite, Suedia – şi, desigur,
în Republica Moldova). Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru unele detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Georges Dumitresco, Gîndirea întemniţată (www.punctecardinale.ro)
1993
NECESARA DESPĂRŢIRE A APELOR
Deşi haosul ideologic al României post-comuniste persistă, ochiul atent
poate înregistra deja un început de despărţire a apelor. Spectacolul
deconcertează, pentru că actorii (sociali, politici, intelectuali) îşi încalecă
partiturile, dar vocile individuale încep să se grupeze, mi se pare, în jurul a
trei direcţii dominante. Avem de-a face cu trei logici care părăsesc
indistincţia de la început în favoarea unei concurenţe mereu mai apăsate: lagărul neo-comunist, lobby-ul
internaţionalist şi dreapta ortodoxă
tradiţională.
Să le luăm pe rînd, pentru a tenta o estimare globală, în ordinea unui
viitor cît de cît previzibil.
Lagărul neo-comunist include, la stînga, PSM, FDSN şi PDAR,
iar la „dreapta” (ce fel de dreaptă, vom vedea) PRM şi PUNR. Această dedublare
corespunde tendinţelor respective ale celor două mari grupuri care alcătuiau
pînă ieri nomenclatura PCR: 1) aripa
bolşevică, orientată spre şi de KGB-ul sovietic, şi 2) aripa ceauşistă, hrănită dintr-un protocronism albanizat. Evident,
repartiţia aceasta este, în fapt, ecoul unei sciziuni strategice intervenite
după 1965 în interiorul Securităţii. Lagărul neo-comunist are două registre
retorice: unul în care perfidia conservatoare ia chipul „moderaţiei” fals
împăciuitoare (Ion Iliescu, Ilie Verdeţ) şi altul în care delirul patriotard
maschează continuitatea unor interese de grup (C. V. Tudor, Gh. Funar). Deşi
mania „scenariilor” acuză uneori conivenţa secretă dintre cele două aripi
neo-comuniste, îmi vine mai degrabă să cred că ele se vor sfîşia reciproc.
Slăbiciunea lagărului neo-comunist nu provine atît din populismul practicat
fără măsură şi bun-simţ, cît din proasta lui dispoziţie geopolitică la ora cînd
partidele neocomuniste din întreaga lume se topesc treptat şi inexorabil în
farsa mai acceptabilă a social-democraţiei sau a ecologismului. Pe plan intern,
lagărul neo-comunist se va destrăma (va pierde finalmente Puterea) nu doar sub
presiunea amintitului transfer de identitate, dar şi prin scleroza cadrelor
sale, care va antrena, mai devreme sau mai tîrziu, o veritabilă catastrofă
gestionară.
În ceea ce îl priveşte, lobby-ul internaţionalist are o
structură aparent mai complexă, în fond – mai confuză. Politic, el este aproape
sinonim cu programele partidelor din Convenţia Democratică: opoziţia faţă de
comunism este înţeleasă ca o mutaţie de putere dinspre vechea nomenclatură
înspre „o anumită parte” a clasei intelectuale: „acrobaţii cu plasă” ai
disidenţei formale, foştii tartori culturali ai stalinismului îmbrăcaţi acum à la gauche-caviar etc. Ideologic, el
cade în braţele Trilateralei masonice: ceea ce contează este acordul permanent
şi servil cu Occidentul, adică viitorul guvern supranaţional de la Bruxelles.
Din punct de vedere retoric, tema de căpătîi a lobby-ului internaţionalist rămîne faimoasa „intrare în Europa”,
asezonată neo-liberal şi mesianizată nerealist. Campionul acestei opţiuni
rămîne fără îndoială GDS şi revista sa 22,
un săptămînal în paginile căruia Dialogul mondialist îşi află, voit sau nu,
cele mai penibile aplicaţii. Şansele electorale ale acestui bloc vor creşte,
pentru că sprijinul extern va răsplăti (într-o mai mică proporţie decît se
speră) alinierea sa la „imperativele” mai sus pomenite. Ne putem aştepta ca
publicul cultivat (dar pasiv) să fie din nou sedus de strălucirea formelor fără
fond şi de mirajul materialist al „societăţii de consum”. Acesta pare să fie,
în orice caz, destinul socio-politic al generaţiei medii, desprinse din
gheţurile bolşevice şi căzute în capcana bucuriilor mărunte.
Există la noi, spuneam, şi o dreaptă
ortodoxă tradiţională. Aici, nu mai pot să „observ”, ci simt nevoia să mă
implic: am convingerea că dreapta ortodoxă tradiţională reprezintă cursul
firesc al dezvoltării noastre ca neam, pentru că ea este singura capabilă să
conjuge un trecut nemistificat cu un prezent ireproşabil şi cu un viitor,
teologic vorbind, inteligent. Din păcate, această direcţie este pentru moment
difuză, dar prezentă totuşi (sub forma unor intuiţii radicale) în spiritul unor
vîrfuri ale noii generaţii. Intuiţia centrală a acestui cerc (deocamdată?)
apartinic este valorizarea absolută a credinţei în Dumnezeu. De aici, o serie
de consecinţe capitale, între care voi pomeni cîteva:
1) Cultura naţională, prostituată în perioada
comunistă, trebuie rearticulată cu valorile Ortodoxiei, adică cu duhul
evanghelic şi patristic al experienţelor noastre fondatoare.
2) Memoria colectivă se poate regenera prin
cunoaştere nepărtinitoare şi dorinţă de adevăr.
3) Destinul românesc nu este dictat de trădătorii
lui ştiuţi şi neştiuţi, nici de vreo cancelarie ocultă, ci de raţiunile
eshatologice pe care Dumnezeu i le-a prefigurat din veac şi pînă în veac.
4) Elitele României de mîine sînt virtual prezente
în sînul generaţiei tinere, dacă aceasta va şti să lucreze în sinergie cu
Tradiţia spirituală a Neamului.
5) Forţa nu rezidă în imperiul cantităţii sau al
violenţei iresponsabile, ci în duhul sacrificiului şi al virtuţii creştine.
Bineînţeles, răspîndirea unor idei de acest fel se loveşte astăzi de
multiple piedici conjuncturale: pe de o parte, atît lagărul neocomunist, cît şi
lobby-ul internaţionalist vor
diaboliza reprezentanţii acestei familii spirituale, vînînd vrăjitoare,
deplîngînd ipocrit „recrudescenţa vechilor demoni”, acuzîndu-ne de anacronism
etnocentric, de „rasism”, de „antisemitism”, de „xenofobie”, adică de toate
relele politice, deformările de caracter şi minusurile de conştiinţă cu care
ideologii bolşevismului autohton au împovărat, calomnios şi vindicativ, mai
ales Mişcarea Legionară. Pe de altă parte, stînga apuseană va pune prompt la
index şi va veşteji ditirambic („integrism”, „fundamentalism”) un fenomen pe
care nu are cum şi nu vrea să-l înţeleagă, preferînd să-l eticheteze, stereotip,
sub denumirea de „extremă dreaptă”.
Toate aceste riposte prejudecate sînt nişte accidente de parcurs. Destinul
românismului se profilează din nou, socotelile retroactive sînt inutile,
scopurile ni se arată de sus, fără echivocuri şi înfăţişări mincinoase. Ceea ce
contează acum este să ne cunoaştem unii pe alţii, să ne afirmăm crezul fără
complexe şi temeri contextuale.
Dacă am vorbit de „generaţie” nu am făcut-o pentru a reinstala vreun
„organicism” desuet în discursul despre dreapta ortodoxă tradiţională, ci
pentru a arăta că lucrurile se vor schimba greu, lent, dezarmant de lent pentru
unii, dar nu pentru toţi, cei cu adevărat chemaţi.
Îmbrobodirea mondială a creştinismului este marea tragedie a Modernităţii.
Nu orice cap poate înţelege acest fenomen calculat, care îşi ia aere de
predestinare: îţi trebuie o cultură solidă, luminată de credinţă şi animată de
rugăciune pentru a şti unde te plasezi în grozăvia Istoriei mitologizate sub
care trăim.
În bătălia nevăzută de-a lungul căreia ne vom (putea) dovedi, pe viitor,
curajul definirii şi demnitatea unui ideal va trebui, bineînţeles, să fim – aşa
cum ne îndeamnă Scriptura – „înţelepţi ca şerpii şi blînzi ca porumbeii”.
Pericolele nu vin de undeva din „afară”, ci din noi înşine, din
inconsecvenţele vîrstei, din cursele ignoranţei, din ispitele neascultării şi
din stupiditatea corozivă a mîndriei. Fără a uita de toate acestea, important
rămîne – mai presus de orice – începutul bun pe care ni-l punem, cu nădejdea că
Mîntuitorul Iisus Hristos ne va binecuvînta gîndul şi ne va întări, necurmat,
fapta.
Andrei ZIMBREANU
(Franţa)
* Andrei Zimbreanu, „Necesara despărţire a apelor”, în Puncte cardinale, anul III, nr. 1/25, ianuarie 1993, p. 1 (cu urmare
în p. 2). Republicat
în retrospectiva din Puncte cardinale,
anul XVII, nr. 8/200, august 2007, p. III.
Stop-cadru: un afiş la Sorbona (1994)
6 comentarii:
Si cum stau lucrurile acum, dupa douazeci de ani de la publicarea articolului? Cum vedeti directiile de actiune trasate atunci, si sperantele de atunci, in lumina eovlutiei lumii romanesti din ultimii doauzeci de ani?
Păi le vedem cu toţii cum stau: "haosul ideologic" continuă, iar cea care a pierdut cel mai mult teren e tocmai "dreapta ortodoxă tradiţională" (care continuă să fie "diabolizată" şi care şi-a făcut ea însăşi mari deservicii de imagine, prin fel de fel de radicalisme ieftine şi de penibile divergenţe interne). Într-un fel, la dreapta, totul a rămas/rămîne de făcut, dar nu sînt deloc semne că pînă la urmă se va face ceva (dincolo de micile aventuri personale sau de gaşcă).
"Puncte cardinale" au dispărut o dată cu moartea biologică a generaţiilor mai vechi, iar "Rostul" stă să dispară o dată cu moartea sufletească a generaţiilor mai noi. Nici un partid de dreapta cu impact real nu s-a putut naşte în 20 de ani, iar noţiunea însăşi de dreapta a devenit tot mai laxă. Nodul problemei este cam acelaşi în 2012 ca şi în 1993 (părînd că eforturile lămuritoare de pe parcurs i-au intrat lumii româneşti pe o ureche şi i-au ieşit pe alta): rectitudinea e în criză - mai mult decît la nivel ideologic şi mediatic - la nivel moral şi cultural. Nu avem suficienţi oameni drepţi, iar strîmbătăţile (nu puţine), în loc să încercăm să ni le în-dreptăm, noi ne străduim mai degrabă să ni le... în-dreptăţim.
Incapabilă să iasă din paranteza istorică a postcomunismului securisto-pecerist (Iliescu revine mereu în glorie, direct sau indirect, scăpîndu-ne cînd de Vadim, cînd de Băsescu!), România se întoarce mereu ca porcul la propria vărsătură, iar dreapta rămîne doar visul donquijotesc al cîtorva (cînd nu e demagogia conjuncturală a unei stîngi "cosmetizate" - acea "dreaptă a stîngii" de care am mai vorbit).
Aceasta este, desigur, perspectiva mea (verificat antipatică, antipatia fiind - pentru păcatele mele - tot ceea ce am reuşit să cîştig sigur printr-o luptă publicistică de 22 de ani!). Nu ştiu cum vede lucrurile astăzi autorul articolului respectiv, nici cum le-ar vedea pionierii "Punctelor cardinale" (despre care am, totuşi, bănuiala că se cam răsucesc în morminte).
Si care sunt, domnule Codrescu, acei "pionieri ai Punctelor Cardinale"?
Păi cei ce – ştiuţi sau neştiuţi, din ţară sau din exil – au făcut revista şi/sau au susţinut-o îndeaproape în primii ei ani, mai toţi trecuţi prin război, prin lagăre, prin rezistenţa din munţi sau prin temniţele comuniste (unii legionari, alţii simpli „frăţiori de cruce”, alţii fără nici o apartenenţă politică – ca Gabriel Constantinescu însuşi -, dar buni români şi buni creştini, unii chiar clerici – Dumnezeu să-i odihnească pe toţi): Gabriel Constantinescu, Liviu Brânzaş, Alexandru Virgil Ioanid, Gheorghe şi Maria Brahonschi, Grigore Lechinţan, Ion Gavrilă Ogoranu, Gheorghe Calciu, Virgil Maxim, Nicu Naum, Nicolae Pora, Aureliu Răuţă, Dumitru Banea, Ion Pantazi, Dumitru Bacu, Christian Nastu, Octavian Zaharia, Mihai şi Vetuţa Pop, Mirel Stoenescu, Paul Barbăneagră, Constantin Nagacevschi, Ion Ioanid, Gheorghe Stănescu, Ana-Maria Marin (Van Saanen), Septimiu Râmboiu, Flor Strejnicu, Aurelian Gulan, Eftimiu Benea, Elena Titi, Radu Mărculescu, Teofil Mija etc., etc. (i-am înşirat la întîmplare). Desigur, pe lîngă aceştia, mai sînt şi unii încă în viaţă (printre care şi cîţiva ceva mai tineri, cum e şi cazul meu): Maria Constantinescu, Demostene Andronescu, Constantin Iorgulescu, Marcel Petrişor, Constantin Apolzan, Ion Ungureanu, Ligia Banea, Ion Vladovici, Aspazia Oţel Petrescu, Florea Tiberian, Nicolae Pop, Monica Papazu, V.-J. Iamandi, Viorel Pană, Neculai Popa ş. a.
Mai permiteti o intrebare: cum e cand ai cunoscut personal atatea mari figuri ale resistentei anticomuniste?
Nu-i nimic de invidiat: te simţi aproape complet străin de lumea în care trăieşti.
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire