ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (VI)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale – subintitulată iniţial „Periodic pentru afirmarea valorilor democraţiei creştine” (din ianuarie 1991 pînă în ianuarie 1992), apoi „Periodic independent de orientare democrat-creştină” (din februarie 1992 pînă în mai 1993), iar pînă la urmă „Periodic independent de orientare naţional-creştină” (din iunie 1993 şi pînă în decembrie 2010, cînd şi-a încetat apariţia) – a fost întemeiată de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu (fiul cunoscutului scriitor sibian Paul Constant) şi a apărut lunar fără întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere), la Sibiu (unde a existat şi o editură omonimă). Site-ul revistei (www.punctecardinale.ro), înfiinţat în 2005 şi care i-a supravieţuit vreme de doi ani, va fi închis la sfîrşitul anului în curs. În perioada octombrie 1994 – iunie 1996 a apărut, tot lunar, şi suplimentul Lumea satelor (la iniţiativa şi cu sprijinul omului de afaceri româno-canadian Nicolae Pora). Nucleul redacţional al Punctelor cardinale a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu), dar din comitetul redacţional au mai făcut parte, în diferite perioade, şi alţii (îmi cer iertare că nu-i voi numi chiar pe toţi): Constantin Iorgulescu, Ion Ungureanu, Florea Tiberian, Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Claudio Mutti etc. Trup şi suflet a fost alături de revistă şi editură d-na Maria Constantinescu (n. Blaj), cu nu puţine dintre camaradele de suferinţă din fostele închisori politice pentru femei (Ciuc, Mislea). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. O contribuţie decisivă au avut şi abonaţii din vechiul exil românesc (revista a fost răspîndită de-a lungul vremii, cu fireşti fluctuaţii, în Australia, Austria, Canada, Elveţia, Franţa, Germania, Grecia, Italia, Spania, Statele Unite, Suedia – şi, desigur, în Republica Moldova). Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru unele detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Georges Dumitresco, Gîndirea întemniţată (www.punctecardinale.ro)

1993

NECESARA DESPĂRŢIRE A APELOR

Deşi haosul ideologic al României post-comuniste persistă, ochiul atent poate înregistra deja un început de despărţire a apelor. Spectacolul deconcertează, pentru că actorii (sociali, politici, intelectuali) îşi încalecă partiturile, dar vocile individuale încep să se grupeze, mi se pare, în jurul a trei direcţii dominante. Avem de-a face cu trei logici care părăsesc indistincţia de la început în favoarea unei concurenţe mereu mai apăsate: lagărul neo-comunist, lobby-ul internaţionalist şi dreapta ortodoxă tradiţională.

Să le luăm pe rînd, pentru a tenta o estimare globală, în ordinea unui viitor cît de cît previzibil.

Lagărul neo-comunist include, la stînga, PSM, FDSN şi PDAR, iar la „dreapta” (ce fel de dreaptă, vom vedea) PRM şi PUNR. Această dedublare corespunde tendinţelor respective ale celor două mari grupuri care alcătuiau pînă ieri nomenclatura PCR: 1) aripa bolşevică, orientată spre şi de KGB-ul sovietic, şi 2) aripa ceauşistă, hrănită dintr-un protocronism albanizat. Evident, repartiţia aceasta este, în fapt, ecoul unei sciziuni strategice intervenite după 1965 în interiorul Securităţii. Lagărul neo-comunist are două registre retorice: unul în care perfidia conservatoare ia chipul „moderaţiei” fals împăciuitoare (Ion Iliescu, Ilie Verdeţ) şi altul în care delirul patriotard maschează continuitatea unor interese de grup (C. V. Tudor, Gh. Funar). Deşi mania „scenariilor” acuză uneori conivenţa secretă dintre cele două aripi neo-comuniste, îmi vine mai degrabă să cred că ele se vor sfîşia reciproc. Slăbiciunea lagărului neo-comunist nu provine atît din populismul practicat fără măsură şi bun-simţ, cît din proasta lui dispoziţie geopolitică la ora cînd partidele neocomuniste din întreaga lume se topesc treptat şi inexorabil în farsa mai acceptabilă a social-democraţiei sau a ecologismului. Pe plan intern, lagărul neo-comunist se va destrăma (va pierde finalmente Puterea) nu doar sub presiunea amintitului transfer de identitate, dar şi prin scleroza cadrelor sale, care va antrena, mai devreme sau mai tîrziu, o veritabilă catastrofă gestionară.

În ceea ce îl priveşte, lobby-ul internaţionalist are o structură aparent mai complexă, în fond – mai confuză. Politic, el este aproape sinonim cu programele partidelor din Convenţia Democratică: opoziţia faţă de comunism este înţeleasă ca o mutaţie de putere dinspre vechea nomenclatură înspre „o anumită parte” a clasei intelectuale: „acrobaţii cu plasă” ai disidenţei formale, foştii tartori culturali ai stalinismului îmbrăcaţi acum à la gauche-caviar etc. Ideologic, el cade în braţele Trilateralei masonice: ceea ce contează este acordul permanent şi servil cu Occidentul, adică viitorul guvern supranaţional de la Bruxelles. Din punct de vedere retoric, tema de căpătîi a lobby-ului internaţionalist rămîne faimoasa „intrare în Europa”, asezonată neo-liberal şi mesianizată nerealist. Campionul acestei opţiuni rămîne fără îndoială GDS şi revista sa 22, un săptămînal în paginile căruia Dialogul mondialist îşi află, voit sau nu, cele mai penibile aplicaţii. Şansele electorale ale acestui bloc vor creşte, pentru că sprijinul extern va răsplăti (într-o mai mică proporţie decît se speră) alinierea sa la „imperativele” mai sus pomenite. Ne putem aştepta ca publicul cultivat (dar pasiv) să fie din nou sedus de strălucirea formelor fără fond şi de mirajul materialist al „societăţii de consum”. Acesta pare să fie, în orice caz, destinul socio-politic al generaţiei medii, desprinse din gheţurile bolşevice şi căzute în capcana bucuriilor mărunte.

Există la noi, spuneam, şi o dreaptă ortodoxă tradiţională. Aici, nu mai pot să „observ”, ci simt nevoia să mă implic: am convingerea că dreapta ortodoxă tradiţională reprezintă cursul firesc al dezvoltării noastre ca neam, pentru că ea este singura capabilă să conjuge un trecut nemistificat cu un prezent ireproşabil şi cu un viitor, teologic vorbind, inteligent. Din păcate, această direcţie este pentru moment difuză, dar prezentă totuşi (sub forma unor intuiţii radicale) în spiritul unor vîrfuri ale noii generaţii. Intuiţia centrală a acestui cerc (deocamdată?) apartinic este valorizarea absolută a credinţei în Dumnezeu. De aici, o serie de consecinţe capitale, între care voi pomeni cîteva:

1) Cultura naţională, prostituată în perioada comunistă, trebuie rearticulată cu valorile Ortodoxiei, adică cu duhul evanghelic şi patristic al experienţelor noastre fondatoare.

2) Memoria colectivă se poate regenera prin cunoaştere nepărtinitoare şi dorinţă de adevăr.

3) Destinul românesc nu este dictat de trădătorii lui ştiuţi şi neştiuţi, nici de vreo cancelarie ocultă, ci de raţiunile eshatologice pe care Dumnezeu i le-a prefigurat din veac şi pînă în veac.

4) Elitele României de mîine sînt virtual prezente în sînul generaţiei tinere, dacă aceasta va şti să lucreze în sinergie cu Tradiţia spirituală a Neamului.

5) Forţa nu rezidă în imperiul cantităţii sau al violenţei iresponsabile, ci în duhul sacrificiului şi al virtuţii creştine.

Bineînţeles, răspîndirea unor idei de acest fel se loveşte astăzi de multiple piedici conjuncturale: pe de o parte, atît lagărul neocomunist, cît şi lobby-ul internaţionalist vor diaboliza reprezentanţii acestei familii spirituale, vînînd vrăjitoare, deplîngînd ipocrit „recrudescenţa vechilor demoni”, acuzîndu-ne de anacronism etnocentric, de „rasism”, de „antisemitism”, de „xenofobie”, adică de toate relele politice, deformările de caracter şi minusurile de conştiinţă cu care ideologii bolşevismului autohton au împovărat, calomnios şi vindicativ, mai ales Mişcarea Legionară. Pe de altă parte, stînga apuseană va pune prompt la index şi va veşteji ditirambic („integrism”, „fundamentalism”) un fenomen pe care nu are cum şi nu vrea să-l înţeleagă, preferînd să-l eticheteze, stereotip, sub denumirea de „extremă dreaptă”.

Toate aceste riposte prejudecate sînt nişte accidente de parcurs. Destinul românismului se profilează din nou, socotelile retroactive sînt inutile, scopurile ni se arată de sus, fără echivocuri şi înfăţişări mincinoase. Ceea ce contează acum este să ne cunoaştem unii pe alţii, să ne afirmăm crezul fără complexe şi temeri contextuale.

Dacă am vorbit de „generaţie” nu am făcut-o pentru a reinstala vreun „organicism” desuet în discursul despre dreapta ortodoxă tradiţională, ci pentru a arăta că lucrurile se vor schimba greu, lent, dezarmant de lent pentru unii, dar nu pentru toţi, cei cu adevărat chemaţi.

Îmbrobodirea mondială a creştinismului este marea tragedie a Modernităţii. Nu orice cap poate înţelege acest fenomen calculat, care îşi ia aere de predestinare: îţi trebuie o cultură solidă, luminată de credinţă şi animată de rugăciune pentru a şti unde te plasezi în grozăvia Istoriei mitologizate sub care trăim.

În bătălia nevăzută de-a lungul căreia ne vom (putea) dovedi, pe viitor, curajul definirii şi demnitatea unui ideal va trebui, bineînţeles, să fim – aşa cum ne îndeamnă Scriptura – „înţelepţi ca şerpii şi blînzi ca porumbeii”.

Pericolele nu vin de undeva din „afară”, ci din noi înşine, din inconsecvenţele vîrstei, din cursele ignoranţei, din ispitele neascultării şi din stupiditatea corozivă a mîndriei. Fără a uita de toate acestea, important rămîne – mai presus de orice – începutul bun pe care ni-l punem, cu nădejdea că Mîntuitorul Iisus Hristos ne va binecuvînta gîndul şi ne va întări, necurmat, fapta.

           

Andrei ZIMBREANU

(Franţa)

* Andrei Zimbreanu, „Necesara despărţire a apelor”, în Puncte cardinale, anul III, nr. 1/25, ianuarie 1993, p. 1 (cu urmare în p. 2). Republicat în retrospectiva din Puncte cardinale, anul XVII, nr. 8/200, august 2007, p. III.

Stop-cadru: un afiş la Sorbona (1994)