sâmbătă, decembrie 22, 2012

DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXIX

Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu


Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – au apărut în premieră pe acest blog şi în paginile revistei Rost. Acum, că revista Rost a dispărut şi ea (cu numărul dublu din iulie-august 2012), cînturile următoare vor fi postate în premieră, cel puţin o vreme, numai pe acest blog.


PURGATORIUL


Cîntul XXIX


Ţinînd pasul, de pe celălalt mal al rîului Lete, cu frumoasa Matelda (ce-şi încheie cîntarea cu: Beati quorum tecta sunt peccata – „Fericiţi cei ale căror păcate au fost acoperite [iertate]” – cf. Psalmul 31, 1), Dante ajunge să asiste, fascinat, la procesiunea mistică a unor cete sfinte (24 de bătrîni încununaţi cu crini, apoi 7 fecioare şi alţi 7 bătrîni înţelepţi), cu un car triumfal precedat de 7 sfeşnice de aur (cele 7 duhuri-făclii din Apocalipsa 1, 12 şi 4, 5), înconjurat de 4 animale simbolice (personificînd cele 4 Evanghelii, sau, după unii, chiar pe cei 4 evanghelişti) şi tras de un grifon (animal mitologic cu cap şi aripi de vultur, dar cu trup de leu, aici simbolizîndu-L mai mult ca sigur pe Hristos, cu cele două firi ale Sale: divină [partea acvilină] şi umană [partea leonină]). Întreaga viziune alegorică, dincolo de nota de originalitate a sintezei poetice, are rădăcini biblice: mai ales Iezechiel (1, 4-14 şi 10, 1-22) şi Apocalipsa (4, 4-8). Viziunea creştină absoarbe şi transfigurează numeroase elemente de mitologie păgînă. Primii 24 de bătrîni (ventiquattro seniori, a due a due – în traducere liberă: “bătrîni, două duzini şi cîte doi deodată”) îi reprezintă pe cei 12 Patriarhi şi pe cei 12 Apostoli (iar, după unii, şi cărţile canonice ale Vechiului Testament), cele 7 fecioare personifică Virtuţile (cardinale şi teologale – Prudenţa fiind înfăţişată cu trei ochi: pentru trecut, prezent şi viitor), iar cei 7 bătrîni de la urmă întruchipează cele 7 părţi ale Noului Testament (cele patru Evanghelii, Faptele Apostolilor atribuite lui Luca, Epistolele paulinice şi Apocalipsa lui Ioan). Alegoria simbolizează, în ansamblul ei, Biserica triumfătoare. Vergiliu însuşi e uluit şi tace (vv. 55-57). Dante îl caută din ochi şi e ultima privire pe care o schimbă cei doi. În finalul cîntului, la un tunet tainic, întregul alai se opreşte în dreptul lui Dante, pe malul opus al rîului, îndărătul sfeşnicelor care brăzdează cerul cu lumina lor (cele 7 “dîre” descrise la început, asemănate cu curcubeul şi cu haloul lunar). Contemplaţia a ajuns la momentul de maximă tensiune mistică, pregătind apariţia Beatricei şi ascensiunea paradisiacă.   


1 Cîntînd precum o-ndrăgostită, fata
îşi mlădié în încheiere glasul:
Beati quorum tecta sunt peccata!
4 Şi cum răzleţe nimfe-şi poartă pasul
rîvnind, prin păduratice umbrare,
de soare fuga, sau sub el popasul,
7 o luă în susul apei curgătoare,
cu paşi mărunţi, şi mă sileam şi eu,
pe malul celălalt, să calc atare.
10 N-au fost o sută,-n mersul ei şi-al meu,
de paşi, cînd prinse rîul a se-abate,
spre răsărit ţinîndu-ne mereu.
13 Mult drum aşa n-ajunsem a străbate,
cînd ea s-a-ntors cu totul către mine,
zicînd: „Priveşte şi ascultă, frate!”.
16 Şi-atunci văzui de peste tot cum vine
peste pădurea-ntinsă o lucoare,
încît crezui că fulgeră de-a bine.
19 Dar cum un fulger iute-l vezi şi moare,
pe cînd aceea dăinuia, mai vie,
mă întrebam în gîndu-mi: „Ce-o fi oare?”.
22 Şi străbătea o dulce melodie
văzduhu-aprins; iar zelul mă  stîrni
să cert pe drept a Evei nebunie,
25 că unde ceruri s-au plecat şi glii,
femeia, una şi de-abia zidită,
sub nici un văl n-a vrut a se smeri;
28 sub care dacă-ar fi rămas spăşită,   
de la-nceput şi vreme-ndelungată
aş fi gustat plăcere negrăită.
31 În timp de mintea-n mers mi-era furată
de pîrga-atîtor desfătări eterne,
rîvnind şi alte bucurii deodată,
34 văzui că-n faţă ca de jar se-aşterne
văzduhul pe sub crengile-nverzite
şi cînturi dulci putui din zvon discerne.
37 De foame, frig şi nopţi pe nedormite
răbdat-am pentru voi, Fecioare sfinte,
vă cer, silit, să-mi fie-acum plătite!
40 Fîntînile din Helicon m-alinte
şi-Urania-acum cu corul ei m-ajute
în vers să pun ce-i greu să port şi-n minte!
43 Şapte tulpini de aur apărute
crezui să văd în zare, aşa părînd
de la distanţa noastră percepute;
46 dar cum ne-apropiarăm în curînd,
atîta cît comunul simţ, ce-nşeală,
le desluşeşte toate şi pe rînd,
49 puterea ce dă minţii îndrăzneală
mi le vădi că-s sfeşnice-arzătoare,
şi-n cînt ieşi „Osana” la iveală.
52 Luceau pe sus frumoasele odoare
mai limpede ca luna pe senin,
cînd miezul ei în miez de noapte-şi are.
55 Cătai atunci, de încîntare plin,
spre bunul meu Virgil, şi-a lui privire
nu arăta uimită mai puţin.
58 Ci iar întors spre-nalta strălucire,
văzui spre noi c-atît de lin venea,
mai ca mireasa-n pasul ei subţire.
61 Fecioara m-agrăi: „Cum poţi avea
ochi doar să caţi spre-acea splendoare vie
şi nu te uiţi ce vine după ea?”.
64 Mulţimi văzui atunci, silind să ţie
în urmă pasul, toate-nveşmîntate
cu-n alb ce-n lume n-ar putea să fie.
67 Vedeam lumina cum în apă bate
de-a stînga mea şi-n valurile ei
se răsfrîngeau ca-ntr-o oglindă toate.
70 Cînd să contemplu-avui destul temei,
căci numai rîu-mi mai stătea în cale,
se-opriră, luînd aminte, paşii mei,
73 şi văzui cum, înaintînd la vale,
făcliile lăsau în aer dungi,
ca un penel de-a lungul urmei sale,
76 încît văzduhu-n şapte dîre lungi
vîrstat era, cum brîu şi arc ţi-mbie
culori în cer cu ochiul să le-ajungi.
79 Mai largi decît îmi este văzul mie,
eu cred că între margini mai puţin
de zece paşi n-ar fi putut să fie.
82 Pe sub frumosul cer vedeam cum vin,
două duzini şi cîte doi deodată,
bătrîni purtînd cununi din flori de crin.
85 Şi toţi cîntau: „Fii binecuvîntată
între femei tu, cea de haruri plină
şi pentru ele pururi lăudată!”.
88 Cînd prospăta de peste rîu grădină
rămase goală-n dreptul meu de-acele
alese cete, cum în cer lumină
91 după lumină se perindă stele,
la fel veniră-n urmă patru fiare,
şi verzi cununi aveau pe creştet ele.
94 Purtau şi şase aripi fiecare,  
şi-n pene ochi grămadă, cum de-ar fi
în viaţă Argus, i-ar avea atare.
97 Nu stărui, cititorule, aci,
să-i zugrăvesc, căci altele-mi dau zor
şi nu vreau rime-n van a risipi;
100 găseşti la Iezechil vedenia lor
venind dinspre geroasele hotare,
cu vînt, cu nori, cu foc mistuitor;
103 aşa erau cum scris la el apare,
şi în privinţa aripilor doară
Ioan diferă – şi dreptate are.
106 Un car venea, măreţ din cale-afară,
pe două roţi, prin spaţiul dintre ele,
şi un grifon trăgea a lui povară.
109 El despărţea, cu-aripile-i vîntrele,
una-n mijlóc şi-n laturi cîte trei,
făr’ să le-atingă, dîrele acele.
112 Răzbeau în sus mai mult ca ochii mei;
cît vultur, fiara de-aur era toată,
şi alb vîrstat cu roşu restul ei.
115 Nu zic că-n Roma n-au avut vreodată
Scipio-ori August aşa frumoase care,
dar mai prejos şi-al Soarelui se-arată;
118 al Soarelui, ce, razna luînd-o, mare   
pîrjol păţi la ruga Terrei, cînd
în taină Zeus săvîrşi-ndreptare.
121 Trei doamne-n cerc se-apropiau dansînd
din dreapta: una-aşa de-mpurpurată
c-abia-i vedea-o-n foc de-ar fi şezînd;
124 alta-i fi zis că-i sînt şi carnea toată,   
şi oasele ca din smarald făcute;
a treia nea părea, abia picată;
127 păreau cînd de cea albă petrecute,
cînd de cea roşie, ce cu-a ei cîntare
să calce le făcea sau lin, sau iute.
130 Din stînga patru dănţuiau sprinţare,
încinse-n purpuri, şi, cu pas uşor,
una ce-avea trei ochi le da-ndrumare.
133 După întregu-alai înălţător,
doi moşi veneau, cu strai ce-i osebea,
dar demni de-o seamă în ţinuta lor.
136 Unul să-i fie ucenic părea
lui Hipocrat, pe care maica fire
îl dete celor mai iubiţi de ea;
139 cellalt, cu ascuţita strălucire
a spadei lui, alt leac părea c-arată,
ce-nfioră, de hăt, a mea simţire.
142 Pe-alţi patru, mai umili la port, îndată
îi mai zării, şi-un alt bătrîn apoi,
păşind ca-n somn, cu faţa-ngîndurată.
145 Purtau la fel cu primii din convoi
toţi şapte-aceştia straie, dar nu crini
aveau pe creştet, ci-alte flori de soi,
148 ca trandafirii de roşeaţă plini:
ai fi jurat, privind din depărtare,
c-ardeau peste-ale ochilor lumini.
151 Cînd caru-ajunse-n dreptu-mi pe cărare,
un tunet se-auzi şi parcă-o vrajă
opri din mers cinstita adunare,
154 ce-n loc stătu, cu-ntîii prapuri strajă.


Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu)

0 Comments:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire