vineri, decembrie 14, 2012

INTERMEZZO LIRIC: CÎNTECE DE FIU RISIPITOR

SUMARUL BLOGULUI




I

Cînd cititorii-s mai puţini mereu,
iar unii-abia pricep pe jumătate,
te-ntrebi ce rost mai are capu-a-ţi bate
să scrii frumos şi să strunjeşti din greu?

E poezia piesă de muzeu,
ce-nşeală moartea cu momeli uitate,
iar plină de virtuţi sau de păcate,
nădejdea ei e doar la Dumnezeu.

Ne mîntuim scriind? Ne pierdem oare?
Ispită-i scrisul sau talant de sus?
De n-am avea mereu ceva de spus,
n-am fi cumva de mult mai multe-n stare?
Cuvîntul, Doamne, faptă-ţi este ţie,
pe cînd în noi cuvintele-s beţie!


II

În ochii tăi atît de verzi şi mari
mă uit vrăjit şi-a crede tot nu-mi vine
că visul doar te iscă şi te ţine,
cînd mai aievea decît toate-mi pari!

Tîrcoale-ţi dau prin codrii de stejari
şi văd cum laşi prin ierburi urme line
şi cum îţi arde părul pe coline
cînd peste-amurg în poala nopţii sari.

Că te voi prinde-n laţul meu cîndva,
ca pe o pradă crudă şi subţire,
n-am încetat vreo clipă de-a spera
şi ţi-am jertfit iubire cu iubire,
încît, şi să nu fii, te-ar face vie,
de mila mea, cel care-n cer ne ştie.


III

Nimic nu-s, Doamne, în răspăr de tine
şi-aşa firav mă simt în trupul meu
că şi o zi mi-ar fi pe lume greu
să-nduplec cîtă moarte-am strîns în mine.

Dar în bătaia milelor divine
eu mînec iar, cu visul curcubeu,
şi-n poala ta, spre care fug mereu,
îmi este, Doamne, atît de cald şi bine!

Şi rămăşag cu-această carne pun
să n-o mai las în razna ei nebună,
dar niciodată nu-s destul de bun
să meargă-n mine vrednicia strună,
ci ca un fiu risipitor m-adun,
iar ruga mea mereu mai tristă sună.

Răzvan CODRESCU

0 comentarii:

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire