ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXXV)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

 "Trandafir de la Moldova"...

1998

FABULĂ CU TRANDAFIR

Ce s-ar fi făcut românii, în ultimii zece ani, fără televiziune? Bătrîneşte vorbind, ţi se sparie gîndul! Mai întîi, spre sfîrşitul anilor '80, raţia de două ore de program politico-ideologic a întins bine nervii naţiunii şi a făcut-o să-şi îndrepte antenele spre bulgari; în felul acesta, am devenit şi noi mai căpoşi, exact cînd “agenturile” puneau de-o revoluţie. De la întreruperea unei emisii televizate au înţeles românii, în decembrie '89, că se întîmplă ceva. În cîteva zile, televiziunea a devenit deopotrivă creierul, inima şi maţul gros al “Revoluţiei române”. Armă redutabilă în mîna puterii “emanate” (“Aţi minţit poporul cu televizorul!”), micul ecran ne-a amenajat apoi, timp de şapte ani, o “linişte” tot mai mocirloasă, pînă ce neocomunismul a apucat să-şi suie toţi sacii în căruţă. Din 1996, cînd Emil Constantinescu şi C. D. au reuşit să cîştige alegerile în beneficiul lui Petre Roman, nu-i de mirare, cu asemenea precedente, că noua putere şi-a făcut şi ea din Televiziunea naţională una dintre mizele fundamentale, deşi poporul preferă de la o vreme să preacurvească mai degrabă cu Pro TV-ul (unde umblă vorba că “te uiţi şi cîştigi”...).

Radiografia unei mascarade

După un lung interimat (despre care este greu de spus în ce măsură s-a datorat jocurilor de interese sau indolenţei româneşti), TVR a izbutit să intre într-o “legalitate” duhnind a latrină dîmboviţeană. Chiar dacă Televiziunea naţională, din pricina uzurii şi a concurenţei, nu pare să mai fie berbecele temut de maian, ea rămîne, în schimb, o oglindă foarte grăitoare a stării de lucruri din lumea românească.

Timp de cîteva săptămîni bune, TVR şi-a căutat capul fără să şi-l găsească, pentru că, aflată impudic la cheremul puterii, n-a putut depăşi decent nici divergenţele interne, nici presiunile externe la care a fost supusă. Desigur, în subsidiar a fost vorba de divergenţele tot mai penibile dintre P.D. şi P.N.Ţ.C.D., tabăra lui Petre Roman părînd a-şi fi asigurat în această dispută sprijinul oarecum paradoxal al Cotrocenilor. Dar cum asupra clasei noastre politice am încetat demult să ne mai facem iluzii, infinit mai întristător ni se pare ceea ce s-a petrecut chiar înlăuntrul instituţiei, unde cuplul Alina Mungiu-Pippidi–Anca Toader, aflat în fruntea Departamentului Emisiunilor Informative, n-a precupeţit nici o mojicie pentru a sabota (în culise, dar şi în două ediţii consecutive ale emisiunii “7 zile în România”) candidatura unei colege (Lucia Hossu-Longin), profesionistă cu ştate vechi în cadrul instituţiei şi realizatoarea celebrului documentar “Memorialul durerii”. Cum d-ra Anca Toader n-a depăşit niciodată rolul unui locotenent cenuşiu, cazul ce merită discutat mai îndeaproape este cel d-nei Alina Mungiu-Pippidi, de dragul căreia P.D.-ul şi Cotrocenii susţinuseră cu cerbicie candidatura unui N. C. Munteanu (amator în materie de televiziune, dar care făgăduise s-o menţină în funcţie pe A. M.-P.). În cele din urmă, controversatul N. C. Munteanu retrăgîndu-se, iar d-na Lucia Hossu-Longin fiind luxată sistematic, direcţia generală a revenit unui out-sider, d-l Cristian Hadji-Culea...

După ce au reuşit să încurce toate iţele şi să aşeze o nouă pată de neşters pe obrazul instituţiei, cele două “amazoane”, nesuferind “mustrările” şi simţindu-şi şubrezită poziţia, au demisionat ostentativ, spre sfîrşitul lunii octombrie [1998]...

Trandafir de la Moldova

Cine este aşadar, privită altfel decît cu ochii telespectatorului, teribila A. M.-P., în jurul căreia a pivotat toată această mascaradă?

Alina Mungiu (n. 1964, Iaşi), căs. Pippidi (1994), a studiat răzbit Medicina şi mai în pripă Politologia, şi-a făcut ucenicia medicală la Socola şi ucenicia ideologică la G.D.S., s-a ilustrat precoce ca publicistă (Opinia studenţească, 22, Expres etc.) şi scriitoare (Emanciparea Prinţului Hamlet, Evangheliştii, Ultima cruciadă), ajungînd să treacă, în anumite medii, drept “cea mai deşteaptă femeie din România”. Chiar dacă ne sfiim să ne facem părtaşi la un asemenea entuzism superlativ, nu ne trece prin minte să-i contestăm aprigei “analiste” anumite calităţi intelectuale şi o anume zvelteţe a condeiului (de departe superioară discursului oral, din care telespectatorul neavizat ar putea trage concluzii pripite).

Cum e posibil ca o persoană cu atîtea însuşiri, afişînd tot timpul un aer justiţiar şi sfătos, să-şi saboteze inadmisibil, în manieră stalinistă, o colegă, poate nu fără păcate, dar de un indiscutabil profesionalism? Ne e teamă că aici e vorba de o gravă defecţiune morală. Ne întrebăm însă dacă nu cumva e mai mult decît atît. Realizatoarea “Memorialului durerii” a întruchipat, în toată activitatea sa din perioada 1990-1998, două categorii de valori pe care A. M.-P. le-a diabolizat sistematic în scrisul său: valorile naţionale şi valorile creştine. Tensiunea a lăsat impresia de a fi, prin urmare, şi una dintre două mentalităţi divergente, iar aici A. M.-P. ne apare în dimensiunea dizolvantă a personalităţii sale, ce sfidează direct nu doar un adversar conjunctural, ci însuşi sentimentul naţional şi religios al poporului român.

Ghimpii trandafirului

(Re)citind piesa de teatru Evangheliştii, datînd din 1992, ni se revelează adevărata faţă a “celei mai deştepte femei din România”. Sub paravanul parşiv al “autonomiei esteticului” , autoarea îşi permite nu doar o abordare liberă a istoriei sau tradiţiei sfinte, după moda curentă a “demitizărilor”, ci o răstălmăcire batjocoritoare de proporţii delirante, mergînd de la insinuarea perfidă la abjecţia cea mai vulgară.

Evangheliştii sînt de fapt ucenicii leneşi şi găunoşi ai unui sofist falit din Antiohia, ce la propunerea lui Pavel, un criminal psihopat (care-i şi lichidează în cele din urmă, pentru ca mistificarea să nu poată ieşi la iveală), acceptă să redacteze, pe bani buni, patru versiuni ale vieţii unui profet evreu obscur, identificat cu personajul paranoid al “Povestitorului” (“Era un om obişnuit. Înalt cît mine, urît ca mine, sărac ca mine”), de care Pavel se foloseşte spre a cuceri mulţimile în mod fraudulos, regizînd o religie iluzorie (“Nu crezi una ca asta, nu-i aşa?”, îi zice sofistul lui Pavel; “Principalul este să creadă ceilalţi...”, răspunde cinic acesta). Toate personajele masculine gravitează în jurul unicului personaj feminin, o prostituată prezentată drept “preoteasa zeiţei Artemis” şi asimilată, în subtext, cu Maria Magdalena (cu care Povestitorul-Isus întreţine o perversă relaţie erotică: “Ai simţit natura divină din mădularul lui dumnezeiesc?”, întreabă sofistul; iar femeia răspunde: “Dimpotrivă... Atingerea lui e aproape imaterială. E un amant cu totul incapabil, dar un om fascinant...”). Episoadele evanghelice sînt maimuţărite pe rînd, de la naşterea pînă la judecata lui Iisus, Maica Domnului fiind batjocorită cu predilecţie: “Din cîte am auzit, a fost o tîrfă!”, exclamă Pavel. Pe cruce a fost răstignit Barabas, în vreme ce Isus a şters-o “englezeşte”, avertizat de Iuda (“A, iată-te! Trebuie să dispari repede (...) Ia aceşti treizeci de arginţi şi pleacă fără să mai previi pe nimeni!”; “Am să mă întorc...”, bîiguieşte derutat falsul fiu al lui Dumnezeu; “Nu, să nu te mai întorci!”, îi spune categoric Iuda). Pînă la urmă Pavel îl înjunghie pe la spate pe Isus însuşi (după ce-i otrăvise pe ceilalţi, vîrînd în desagă “Cărţile Sfinte”). “Cum, l-ai ucis şi pe Dumnezeul tău?!”, întreabă Cherintos; “N-am avut ce face. Se speriase de toate crimele acestea şi voia să dea totul în vileag”, îl lămureşte Pavel; “Ce Dumnezeu slab de înger! Oricum, mai mult te încurca decît te ajuta”, meditează sofistul; iar Pavel: “E drept. Eu voi veghea la interesele lui mai bine decît ar fi făcut-o el însuşi”... Pentru efect, la final, pseudo-Isus este pus să învie parodic, cu pumnalul în spate; el se apropie de cadavrul prostituatei şi, îmbrăţişînd-o, îi zice duios: “Nu te teme! Astă-seară vei fi cu mine în Rai!”.

Morala fabulei

Cum s-a putut ca autoarea unor asemenea insanităţi profanatoare să fie pusă în fruntea D.E.I. imediat după triumful în alegeri al unui partid creştin-democrat? Cunoştea preşedintele Constantinescu, care a făcut atîta caz în campania electorală de credinţa sa în Dumnezeu şi de “călugărul Vasile”, aceste blasfemii ale proaspăt demisionatei sale protejate?

Românii sînt acuzaţi întruna de “fundamentalism”. Noi credem că ei pot fi acuzaţi mai degrabă de o iresponsabilă toleranţă. Piesa semnată de A. M.-P., cu nimic mai prejos de Versetele satanice ale lui Salman Rushdie (cel hăituit atîţia ani de “răzbunarea” islamică), a fost privită de creştinii din România doar ca o curiozitate jenantă, asupra căreia mai degrabă s-a tăcut. Lipsa unei reacţii radicale pare, într-o anume privinţă, un semn bun; însă a ignora sau a uita pur şi simplu că d-na Alina Mungiu-Pippidi, indiferent de fotoliul din care se produce, este, între altele, autoarea Evangheliştilor, reprezintă, credem, cel puţin o imprudenţă morală...

                                                                                                           

“Călugărul Vasile”

* “Călugărul Vasile”, “Fabulă cu trandafir”, în Puncte cardinale, anul VIII, nr. 11/95, noiembrie 1998, p. 16. A se vedea şi Răzvan Codrescu, "Pe marginea unei blasfemii", în Puncte cardinale, anul XVI, nr. 1-2/181-182, ianuarie-februarie 2006, p. 15.

 Scenă din spectacol

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)