Blogul lui Răzvan Codrescu: DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL VII

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

După ce am publicat traducerea Infernului (2006) și am încheiat traducerea Purgatoriului (2013), căreia îi rămîn dator cu notele și comentariile, am avut din ce în ce mai puțin timp pentru lucrul la Divina Comedie. În tot acest răstimp, n-am mai apucat să traduc decît primele șase cînturi din Paradis, postate deja pe blog. Le adaug acum și traducerea Cîntului VII.

PARADISUL

Cîntul VII

Împăratul Justinian, ce-i grăise lui Dante în Cîntul VI, se îndepărtează în tovărășia altor duhuri luminoase, înălțînd cîntec de laudă lui Dumnezeu (e un imn latinesc amestecat cu termeni evreiești): Osanna, sanctus Deus sabaoth, superillustrans tua claritate felices ignes horum malacoth! („Osanna [Slavă Ție], Sfinte Dumnezeule Sabaoth [al oștirilor], Care cu lumina Ta faci din înălțimi să strălucească focurile fericite ale acestor malacoth [corect: mamlacoth = regate]”. În urmă, Beatrice îi risipește lui Dante alte cîteva îndoieli, vorbindu-i despre moartea jertfelnică și răscumpărătoare a lui Hristos (și de ce Dumnezeu a ales această cale și nu alta), ca și despre mîntuirea și nemurirea sufletului omenesc (și de ce acesta stă sub alt regim decît celelalte făpturi din lumea văzută), și deslușindu-i mai ales de ce a fost necesară „răzbunarea” (vendetta) prin Hristos a „păcatului strămoșesc”, dar și „răzbunarea răzbunării” (căzută asupra celor ce l-au răstignit pe Cel ce personal n-avea nici o vină). Cîntul are și locuri destul de obscure, pe care m-am străduit – nu știu dacă am și reușit de fiecare dată – să nu le fac în traducere mai obscure decît în original.

1 „Osanna, sanctus Deus sabaoth,
superillustrans tua claritate
felices ignes horum malacoth!”,
4 Așa, cu unduiri armonizate,
îmi apăru cîntînd cel peste care
două lumini luceau îngemănate;
7 și cu-alte duhuri lin unduitoare,
asemeni unei jerbe de scîntei,
din văzul meu pieri în depărtare.
10 Eu, cu-ndoială, „Spune-i, spune-i ei”
ziceam în sinea-mi, „ce-așa dulce știe,
cînd sete-ți este, să îți dea să bei!”.
13 Dar cuviința-atît de sfîntă mie,
chiar doar în gînd de-mi vine Be sau ice,
îmi ațipea la loc dorința vie.
16 Puțin răbdă aceasta Beatrice
și prinse grai, cu-n zîmbet luminos,
ce chiar și-n foc ar face-un om ferice:
19 „Pe cît socot cu duhul meu mintos,
nu prea pricepi cum dreapta răzbunare
se poate pedepsi cu drept folos;
22 dar eu ți-oi da rîvnita dezlegare;
tu ia aminte, căci ce-ți spun ți-o fi
spre-nvățătură mult folositoare.
25 Nevrînd să rabde frîul ce-l primi
spre propriu-i bine, cel nezămislit
pe sine și tot neamu-și osîndi;
28 drept care omenirea-n chip cumplit
zăcu prin veacuri rătăcită, pînă
Cuvîntul celui unul și-ntreit
31 s-a fost unit cu firea, ce-n țărînă
sta tot mai mult de el îndepărtată,
ca-n veșnica-i iubire să rămînă.
34 Acum la buna-nvățătură cată!
Firea cu făcătorul ei unită
fu bună la-nceput și-adevărată;
37 dar prin sminteala ei fu izgonită
din paradis, căci se-abătu cîndva
din calea vieții-n adevăr trăită.
40 Deci chinul dat prin cruce-a-l îndura,
de-i după firea luată la-ntrupare,
mai drept a fost ca orice altceva;
43 dar nedreptatea-a fost la fel de mare,
de-i după cel ce s-a lăsat ucis,
asupră-și luînd o fire ca atare.
46 Luă două chipuri faptu-atunci comis:
Domnul și-iudeii au vrut aceeași moarte,
ce-a fost cutremur, dar și cer deschis.
49 Vezi lesne-acum ce tîlc e dat să poarte
spusa c-o dreaptă răzbunare-avu
și ea de-o dreaptă judecată parte.
52 Dar simt că mintea strînsă o ai tu,
din gînd în gînd, și de alt nod, pe care
aștepți la rînd să ți-l dezleg acu.
55 Tu-ți zici: «Ce-aud sînt să pricep în stare,
dar mai puțin mi-e limpede de ce
vru Domnu-această cale spre salvare?».
58 Atare hotărîre, frate, e
ascunsă minții care nu-i călită
în dragoste mai mult ca în orice.
61 Și fiindcă lumea nu-i prea dumirită,
văzînd c-așa-i, fără-a-nțelege bine,
ți-oi desluși dreptatea rînduită.
64 Divina bunătate, ce nu ține
vreo pizmă-n ea, arzînd, ne dă în dar
din veșnicia slavei ei depline.
67 Tot ce din ea purcede ca un har
n-are sfîrșit, căci sfînta ei pecete
rămîne-ntreagă-n primul ei tipar.
70 Tot ce din ea se cerne pe-ndelete
e slobod și în nici un fel nu zace
sub rînduiala lumii noastre biete.
73 Ce-i este-asemeni, ei mai mult îi place;
căci focul sfînt, ce dogorește-n toate,
mai viu în ce-i asemeni lui se face.
76 Folos din toate-aceste daruri scoate
făptura omenească; și-unul doară
de-i lipsă, bună a mai fi nu poate.
79 Păcatu-i deci acel care-o coboară
și-i dă alt chip decît supremul bine,
căci nu mai stă sub raza lui cea clară;
82 și-n vrednicia ei nu mai revine
de nu-mplinește ce-a pierdut prin vină,
plătind, pe drept, cu chinuri nu puține.
85 A voastră fire, cînd căzu în tină
prin primul om, de-această vrednicie,
ca și de rai, rămase-atunci străină;
88 și nu-i, de cugeți drept, alt chip să fie
acestea la un loc recăpătate
decît pe două căi știute ție:
91 ori Dumnezeu, în marea-i bunătate.
să ierte tot, ori omul să-și repare
el singur nebuneștile păcate.
94 Ia seama mai adînc prin cugetare
la sfatul cel de taină și te ține
de firul vorbei mele cu răbdare!
97 Cît lumea, omul n-ar fi-ajuns prin sine
să se îndrepte, neputînd în jos,
deplin smerit, atîta să se-ncline
100 pe cît în sus s-a semețit, fălos;
de-aceea nici nu-i e spre mîntuire
doar propria-i putere de folos.
103 Urmează că pe biata omenire
doar Dumnezeu putere-avea, pe-o cale
sau pe-amîndouă, s-o aducă-n fire.
106 Dar cum făptașu-i știe faptei sale
măsura și se bucură de ea
ca de un rod al milei lui totale,
109 divina bunătate, care-i cea
ce ține lumea, pe-orice cale vru
să-nalțe iarăși firea voastră rea.
112 Nici va mai fi vreodată, nici nu fu,
pe-o cale sau pe alta, faptă-atare
cu mila care dar vi se făcu:
115 căci Dumnezeu, prin jertfa lui cea mare,
cu omul mult mai darnic se vădi
decît de vinei i-ar fi dat iertare;
118 orice-alte căi n-ar fi putut plini
dreptatea dacă însuși Fiul său
nu se smerea luînd trupul cărnii vii.
121 Acum, spre-a stîmpăra tot dorul tău,
asupra unui punct cu-al meu cuvînt
a mă întoarce cred că n-ar fi rău.
124 Tu-ți zici: «Văd apă, aer, foc, pămînt,
și toate-n cîte-acestea se îmbină,
că stricăcioase și-efemere sînt;
127 totuși și ele-s operă divină;
or, dacă ce s-a zis e-adevărat,
n-ar trebui să cadă în ruină».
130 Doar îngerii și-acest tărîm curat
unde te afli, frate, poți să zici
că-n firea lor deplină s-au păstrat;
133 stihiile ce le-nșirași aici,
precum și tot ce-i făurit din ele,
cer altă lege-a firii să le-aplici.
136 Creată fu materia-n toate-acele,
ca și puterea lor plăsmuitoare,
în cîte vezi în jur rotinde stele.
139 Iar de-animal sau plantă suflet are,
din ce-i potență în materie vine,
prin mijlocirea razelor stelare;
142 în timp ce vouă milele divine
nemijlocit un suflet vă inspiră,
ce și iubit, și iubitor devine.
145 Așa că învierea nu te miră
dacă socoți cum carnea omenească
făcută fu atunci cînd trup primiră
148 și duh întîii oameni să trăiască”.