miercuri, iulie 26, 2017

„APOCALIPSA” ȘI ESHATOLOGIA CREȘTINĂ

SUMARUL BLOGULUI 
   
  
Eshatologia este ansamblul credințelor și învățăturilor mitico-religioase privitoare la realitățile ultime (gr. eshaton înseamnă „sfîrșit, final, limită”): sfîrșitul unui „ciclu cosmic”, „sfîrșitul istoriei” sau „sfîrșitul lumii” în general. 
Eshatologia creștină are un conținut propriu, revelat, care o deosebește de toate celelalte viziuni eshatologice (chiar dacă înglobează și unele elemente precreștine, prin intermediul apocalipticii iudaice).
În Simbolul Credinței mărturisim că Iisus Hristos „iarăși va veni cu slavă, să judece viii și morții, a Cărui împărăție nu va avea sfîrșit”. Aceasta este A Doua Venire, numită îndeobște parousia Domnului. În grecește, cuvîntul înseamnă „prezență”; vom înțelege deci prin parousia, în sens strict, „prezența plină de slavă a lui Iisus Hristos întru împărăția Sa de la sfîrșitul veacurilor”, chiar dacă ea este parțial experiată încă de aici, în viața duhovnicească de după Hristos [1]. A doua Venire se deosebește de cea dintîi (viața pămîntească a Mîntuitorului, așa cum o cunoaștem din Evanghelii) atît prin scopul, cît și prin caracterul ei: prima dată a venit pe pămînt pentru umilință (chenoza), pe cînd a doua oară va veni întru slavă; prima dată a fost judecat de oameni (judecata iudeo-romană de dinaintea răstignirii), pe cînd a doua oară îi va judeca El pe oameni, după cum este scris: „Toată judecata a dat-o Fiului” (Ioan 5, 22). Învierea morților și parousia finală nu se pot disocia decît din necesități discursive; altminteri ele alcătuiesc o unică realitate eshatologică, deopotrivă complexă și indivizibilă. 
Referințe eshatologice sînt presărate în multe alte locuri din Sfînta Scriptură, dar scenariul cel mai complet se află în viziunea finală a lui Ioan. Apocalipsa (gr. apokalypsis, lat. revelatio – „descoperire, dezvăluire, revelație”), ce încheie Sfînta Scriptură, a fost introdusă în canonul biblic creștin mai tîrziu decît celelalte cărți, abia în secolul IV, după îndelungi dispute în sînul Bisericii (nu face, de altfel, obiectul lecturilor liturgice). S-a considerat că obscuritățile ei – altminteri specifice limbajului vizionar al profețiilor – ar putea produce sminteli printre creștinii mai puțin avizați teologic, temere care, în timp, s-a dovedit justificată, căci multe secte mai vechi sau mai noi s-au întemeiat pe răstălmăcirea sau interpretarea arbitrară a unora dintre versetele acestei scrieri. Mai ales capitolul 20 al cărții a dat naștere unor interpretări greșite și primejdioase (hiliasmul sau milenarismul), potrivnice învățăturilor Bisericii. Pînă astăzi se recomandă ca ea să fie citită și interpretată cu îndrumare potrivită, în duhul, iar nu în litera ei.  
N-au lipsit și nu lipsesc, desigur, nici aprigii contestatari. Prevalîndu-se tendenţios de contextul destul de vast al aşa-numitei „literaturi apocaliptice” evreieşti (tratate global – de la Cartea lui Daniel pînă la apocalipsele apocrife „iudeo-creştine” – ca fabulaţie axată pe procedeul denumit vaticinium ex eventu [2]), critica ştiinţifică (în speţă, istorică şi filologică) ajunge să conteste nu numai autenticitatea Revelaţiei, dar chiar şi paternitatea scrierii. Astfel, nu numai că s-a contestat identitatea dintre autorul Apocalipsei şi cel al Evangheliei a patra, nu numai că s-a reluat ipoteza mai veche a atribuirii scrierii unui obscur „presbiter Ioan”, dar s-a căutat şi contestarea unităţii ei, fiind prezentată ca o cîrpeală inabilă din petece diverse, în cadrul unei aşa-zise „şcoli ioaneice” (căreia i-ar aparţine de fapt toate textele neotestamentare puse pe seama Apostolului Ioan) – cursă perversă, în care se întîmplă să cadă cîteodată şi un anumit scolasticism ortodox de contaminare occidentală (cum este cazul cărții din 1994 a teologului grec Savvas Agouridis, Comentariu la Apocalipsă [trad. rom. Ed. Bizantină, Bucureşti, 1997]). 
Dacă primii creştini credeau că sfîrşitul lumii era iminent, nici mai tîrziu n-au lipsit supoziţiile mai mult sau mai puţin panicarde, iar „febra milenaristă” a marcat semnificativ nu doar lumea medievală a anului 1000 (a se vedea, între altele, studiile clasice ale lui H. Focillon sau G. Duby [3]), dar şi lumea „postmodernă” din pragul anului 2000 [4]. Cine dintre cei născuți în plin secol XX n-a auzit măcar o dată în viaţă vorba aceea proastă, de uz popular, cum că „două mii de ani nu vor trece, dar nici două mii de ani nu se vor împlini”? 
Scenariul eshatologic creștin începe cu „semnele apocaliptice”, asupra cărora Hristos avertizează în Evanghelii. Să-l urmăm, de pildă, pe Luca: „Iar cînd veţi auzi de războaie şi de răzmeriţe, să nu vă înspăimîntaţi; căci acestea trebuie să fie întîi, dar sfîrşitul nu va fi curînd. [...] Se va ridica neam peste neam şi împărăţie peste împărăţie. Şi vor fi cutremure mari şi, pe alocurea, foamete şi ciumă şi spaime şi semne mari din cer vor fi. Dar, mai înainte de toate acestea, îşi vor pune mîinile pe voi şi vă vor prigoni, dîndu-vă în sinagogi şi în temniţe, ducîndu-vă la împăraţi şi la dregători, pentru numele Meu. Şi va fi vouă spre mărturie. [...] Şi vor fi semne în soare, în lună şi în stele, iar pe pămînt spaimă întru neamuri şi nedumerire din pricina vuietului mării şi al valurilor. Iar oamenii vor muri de frică şi de aşteptarea celor ce au să vină peste lume, căci puterile cerurilor se vor clătina. Şi atunci vor vedea pe Fiul Omului venind pe nori cu putere şi cu slavă multă. [...] Şi le-a spus o pildă: Vedeţi smochinul şi toţi copacii: Cînd înfrunzesc aceştia, văzîndu-i, de la voi înşivă ştiţi că vara este aproape. Aşa şi voi, cînd veţi vedea făcîndu-se acestea, să ştiţi că aproape este împărăţia lui Dumnezeu” (a se vedea întreg capitolul 21; de asemenea, capitolul 24 de la Matei și capitolul 13 de la Marcu). 
Răzvrătirea stihiilor este direct proporțională cu haosul moral (sminteli de tot felul, proorocii mincinoase, răcirea iubirii, lepădarea de credință).  
Apoi evenimentele se precipită, groaza și durerea devenind de nesuportat: „Și în zilele acelea vor căuta oamenii moartea și nu o vor afla; vor dori să moară, însă moartea va fugi de ei” (Apocalipsa 9, 6). „Atunci vor începe să spună munților: Cădeți peste noi! Iar dealurilor: Acoperiți-ne!” (Luca 23, 30; a se vedea și Isaia 2, 19, sau Apocalipsa 6, 16). „Căci va fi atunci strîmtorare mare, cum n-a mai fost de la începutul lumii pînă acum și nici nu va mai fi. Și de nu s-ar fi scurtat acele zile, n-ar mai scăpa nici un trup; dar, pentru cei aleși, se vor scurta acele zile” (Matei 24, 21).  
În legătură cu „semnul Fiarei” și venirea Antihristului – enigmatică întruchipare a răului, pomenită cu acest nume în epistolele apostolice, iar în alte locuri prezentată metaforic, ca „urîciunea pustiirii” din Daniel și din textele evanghelice, sau ca „fiara” ce are drept număr/nume 666, conform Apocalipsei 13, 18 [5] – îmi îngădui un citat mai amplu din Pr. Ioan Sorin Usca, Prof. Ana Usca, Tîlcuirea Apocalipsei de la Sfinții Părinți pînă în zilele noastre (Ed. Christiana, București, 2007, pp. 123-126): 
„[Apocalipsa] 13, 16-17: «Şi pe toţi, pe cei mici şi pe cei mari, şi pe cei bogaţi şi pe cei săraci, şi pe cei liberi şi pe robi îi face să-şi pună semn pe mîna lor cea dreaptă sau pe frunte, încît nimeni să nu poată cumpăra sau vinde, fără numai cel ce are semnul: numele Fiarei sau numărul numelui Fiarei».
«Să nu poată cumpăra sau vinde»: oamenii vor fi constrînşi (şi) economic să se împotrivească lui Hristos şi să se închine Fiarei. «Semnul e probabil o aluzie la monedele care purtau efigia, numele şi însemnele împăratului» [6]. În timp, semn poate deveni orice efigie similară, aparţinînd puterii secularizate. «Numărul numelui Fiarei»: «Evreii şi Grecii din antichitate obişnuiau uneori să convertească fiecare literă sau consoană a unui nume propriu în valoarea ei numerică din alfabetul respectiv şi să facă un total; nume încifrat» [7]. 
Slujitorul lui Antihrist «se va nevoi să pună peste toţi numele cel pierzător al potrivnicului şi înşelătorului: pe mîna lor cea dreaptă, ca să taie lucrarea celor drepte şi bune; iar pe frunte, pentru a-i învăţa pe cei amăgiţi să fie îndrăzneţi întru înşelăciune şi întru întunecare. Dar numele [Antihristului] nu va fi primit de cei însemnaţi pe faţă cu lumina cea dumnezeiască. Şi numele fiarei se va vesti peste tot celor ce vor cumpăra şi celor ce vor vinde, încît cei ce nu-l vor primi vor suferi moarte cumplită [8], din lipsa celor trebuincioase» [9]. 
[Apocalipsa] 13, 18: «Aici e înţelepciunea! Cine are pricepere, să socotească numărul Fiarei; că e număr de om. Şi numărul ei este şase sute şaizeci şi şase». 
«666»: «Pe seama acestui număr s-au făcut numeroase speculaţii, fiecare în funcţie de alfabetul şi maniera în care se operează calculul. Cea mai probabilă rămîne aceea care, în valorile numerice ale alfabetului ebraic, îl indică pe Caesar Neron, împăratul Romei, primul mare persecutor al creştinilor: QSR [10] = 100 + 60 + 200; NRON [11] = 50 + 200 + 6 + 50; totalul: 666. Semnificaţia poate fi însă şi de ordin mai general: [numărul] 7 (simbolul perfecţiunii) minus 1 = simbolul imperfecţiunii [12], repetat de trei ori în 666 [maximum de imperfecţiune – n. n.]; acest număr îl poate desemna pe omul total imperfect, pe cel ce întruchipează tot ce este mai rău. În cazul lui Nero (sau Neron), el poate fi persoana istorică reală, dar şi arhetipul celor ca el de-a lungul istoriei» [13]. «În Apocalipsă, [numărul] şase ar avea o semnificaţie clar peiorativă; şase ar fi numărul păcatului. Şase este şi [numărul] lui Nero, al şaselea împărat roman. […] [Iar numărul 666] reprezintă suma valorilor numerice atribuite unor litere. El îl desemnează pe Cezarul Nero (dacă socotim după literele ebraice) sau pe Cezarul-zeu (după cele greceşti); putem universaliza această denumire, căci istoria continuă după moartea personajului istoric Nero, apărînd alţi şi alţi Neroni, şi putem privi numărul Fiarei drept un simbol al puterii sau al statului divinizat» [14]. 
Despre aceeaşi problemă, dar cu accente diferite: «Atît vechii Iudei, cît şi Grecii, întrebuinţau pentru scrierea numerelor literele alfabetului. Astfel, un nume propriu putea fi exprimat prin suma pe care o reprezintă literele numelui său luate ca numere. Dar o sumă a literelor luate ca numere poate varia, după semnele care se adaugă literelor pentru a arăta sutele sau miile. De aceea, identificarea unui nume cu ajutorul numerelor care îl reprezintă este de cele mai multe ori nesigură. În afară de acestea, deosebirile între exprimarea numelor ebraice şi a celor greceşti aduc alte dificultăţi» [15]. În concluzie, cel mai prudent este să vedem în 666 maximum de imperfecţiune, fiind riscant a-l aplica unui nume sau altuia, potrivirea putînd fi forţată. [...]  
Ca şi «pecetea», acest «număr» s-ar putea ca, de la o epocă la alta, să se refere la alte realităţi, urmînd ca cei ce au discernămînt să cîntărească permanent asupra celor ce trebuie ocolite”.
În urmă „se va arăta pe cer semnul Fiului Omului [probabil Sfînta Cruce – n. n.] și vor plînge toate neamurile pămîntului și vor vedea pe Fiul Omului venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă” (Matei 24, 30). Aceasta este A Doua Venire, marele kairós („momentul potrivit”, „plinirea vremii”) despre care Domnul a spus: „Iar de ziua și de ceasul acela nimeni nu știe, nici îngerii din ceruri, nici Fiul, ci numai Tatăl” (Matei 24, 36; la fel Marcu 13, 32 și Luca 17, 20), în sensul că este o taină zăvorîtă în Dumnezeu, iar orice speculații în privința ei sînt inutile și neavenite.
Acesta este contextul în care va avea loc obșteasca înviere (cînd, după cuvîntul Sfîntului Grigorie Palama, așa cum acum abia ne percepem sufletul din trup, atunci abia ne vom percepe trupul din suflet) și Judecata de Apoi: „Iar cine n-a fost aflat scris în cartea vieții, a fost aruncat în iezerul de foc” (Apocalipsa 20, 15). Este despărțirea „oilor” de „capre” (Matei 25, 32-33): primele (drepții) „de-a dreapta” lui Dumnezeu, în veșnicia luminii, iar celelalte (păcătoșii) „de-a stînga” Sa, în veșnicia întunericului („bezna cea mai din afară”, unde va fi „plîngerea și scrîșnirea dinților”).  
Cele vechi vor trece și toate se vor face noi; lumea se va primeni/transfigura „în lumina neînserată a Zilei a Opta”. Este Împărăția lui Dumnezeu în plinătatea ei finală și veșnică, pe care Ioan a văzut-o sub chipul „cetății sfinte” – „Noul Ierusalim” – ce se pogora din cer ca o mireasă gătită pentru Mirele ei (Hristos). În această cetate a slavei „nu va intra nimic pîngărit și nimeni care e dedat cu spurcăciunea și cu minciuna, ci numai cei scriși în Cartea Vieții Mielului”. Ea înseamnă, înainte de toate, comuniune permanentă și nemijlocită cu Dumnezeu, Lumina lumii: „Și templu n-am văzut în ea, pentru că Domnul Dumnezeu, Atotțiitorul, și Mielul este templul ei. Și cetatea nu are trebuință de soare, nici de lună, ca să o lumineze, căci slava lui Dumnezeu a luminat-o și făclia ei este Mielul. Și neamurile vor umbla în lumina ei, iar împărații pămîntului vor aduce la ea mărirea lor. [...] Și vor aduce în ea slava și cinstea neamurilor”. Așa o zugrăvește Ioan (Apocalipsa, capitolul 21, cu unele completări în capitolul 22), în limbajul său metaforic și simbolic. Pe ea o pomenim în Rugăciunea Domnească („vie împărăția Ta”) și în Crez („viața veacului ce va să vie”). 
„«Chipul acestei lumi trece» (I Corinteni 17, 31), tinzînd către sfîrșitul ei. Întreaga percepție creștină a lumii este determinată de acest eshatologism; el nu privează această viață de valoarea ei, ci îi împrumută o justificare nouă și supremă” (Serghei Bulgakov, Ortodoxia, trad. rom. Ed. Paideia, București, 1994, p. 183). Creștinul trăiește timpul istoric în perspectiva veșniciei și își înțelege viața de aici ca anticameră a vieții de dincolo. Eshatologia creștină deschide spre un nou început: cel al Veșnicei Împărății (aionios basileia), în care Dumnezeu Se preamărește în toți și în toate. De aceea, scrie același teolog rus, „a doua venire a lui Hristos nu este numai îngrozitoare pentru noi (căci El va veni ca Judecător), ci și glorioasă, căci El va veni în slava Sa; și această slavă este deopotrivă preamărirea lumii și plenitudinea întregii creații” (ibidem, p. 186). De aceea Sfînta Scriptură se și încheie cu strigătul suprem al făpturii după Făcătorul ei: Maranatha! – „Vino, Doamne Iisuse!”. Amin.
  
Răzvan CODRESCU 

[1] Prezentînd învățătura Sfîntului Simeon Noul Teolog, Vladimir Lossky scria: „Sînt realitățile veacului viitor pe care le întrevedem aici, pe pămînt, în extaz la început, într-o comuniune constantă cu divinul la cei mai desăvîrșiți. [...] Totuși, această realitate nouă este prezentă în toți creștinii, căci ea nu este nimic altceva decît harul baptismal. [...] «Căci lumina strălucește deja în întuneric, ziua și noaptea, în inimile și în mințile noastre...»” (Vederea lui Dumnezeu, trad. rom. Ed. Deisis, Sibiu, 1995, pp. 133-134; iar la pp. 144-145 se precizează încă: „Vederea desăvîrșită a divinității, ce devine perceptibilă în lumina necreată care este divinitatea, e misterul «zilei a opta»; ea aparține veacului viitor, în care Îl vom vedea pe Dumnezeu față către față. Totuși, cei vrednici, cei ce se unesc cu Dumnezeu, ajung să vadă încă din această viață «Împărăția lui Dumnezeu venind cu putere», cum au văzut-o ucenicii pe Muntelele Taborului”). 
[2] „Profeţie plecînd de la eveniment” (cf., pentru o bună expunere pe scurt, studiul introductiv al lui Cristian Bădiliţă la volumul Apocalipsa lui Ioan în tradiţia iudeo-creştină, Ed. Humanitas, București, 1998, p. 57 şi urm.): autorul real, posterior evenimentelor relatate, pune mesajul său pe seama unui autor fictiv mult anterior evenimentelor respective, creîndu-se astfel aparenţa profeţiei. Pozitivismul neagă orice inspiraţie divină şi reduce totul la determinări umane interesate (ca în gîndirea de tip marxist). 
[3] Henri Focillon, Anul o mie, trad. rom. Ed. Meridiane, Bucureşti, 1971 (reed. 1993); Georges Duby, Anul 1000, trad. rom. Ed. Polirom, Iaşi, 1996. Pentru o cuprindere mai largă, cf. Norman Cohn, The Pursuit of the Millenium. Revolutionary Millenarians and Mystical Anarchists of the Middle Ages, ed. a III-a, Londra, 1970 (trad. fr.: Les fanatiques de l’Apocalypse, Paris, 1964; reed. 1983, cu adăugiri). 
[4] Cf., de pildă, „Apocalipsa şi anul 2000”, în Pr. Gheorghe Calciu-Dumitreasa, «Homo americanus». O radiografie ortodoxă, Ed. Christiana, Bucureşti, 2002 (reed. 2007). 
[5] Uneori sminteala a dus la adevărate psihoze, individuale sau colective, precum şi la identificarea abruptă a lui Antihrist în diferite personaje sinistre ale istoriei, de la Nero pînă la Stalin. Mai nou, unele secte neoprotestante (mai ales din Statele Unite) pun în legătură cu ofensiva Islamului „semnul Fiarei” și pe Antihrist (ce ar urma să ia întruchiparea lui Mahdi, „Imamul Așteptat”, „Imamul Ascuns”. „Imamul Vremurilor [de pe urmă]”). 
[6] ICSS IX, p. 187. 
[7] BBVA, p. 1764. 
[8] Sau, oricum, mari lipsuri. 
[9] Sf. Andrei al Cezareii Capadociei, Tîlcuire la Apocalipsă, XIII. 
[10] פסר 
[11] נרון 
[12] Numărul 6 e (şi) simbol al imperfecţiunii, ca un minus al perfecţiunii (reprezentate de numărul 7). În alte contexte, însă, numărul 6 poate fi şi benefic, ca sumă şi produs a numerelor perfecte 1, 2 şi 3. 
[13] BBVA, p. 1765. 
[14] DS III, art. „Şase”, p. 313. Cf. şi H. Biedermann, Dicţionar de simboluri, trad. rom. Ed. Saeculum I.O., București, 2002 (vol. II, art. „Şase”, p. 436). 
[15] NTEP, p. 757.

7 comentarii:

La 27/7/17 7:59 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Stimate dl Codrescu,
Nu-mi vine sa cred: tocmai am terminat-o pe a lui Agouridis, si mi-am zis ca e bine scrisa, desi il banuiam de ceva influenta vestica (nu citeaza Sfintii Parinti !).
Care ar fi cartea (sau cartile, doua, trei, nu zece...) care ar trebui citite ? Pai, inteleg ca mi-am pierdut vremea vreo doua luni cu Agouridis... Am vazut-o editata de o editura ortodoxa la Bucuresti, mi-am zis ca stiu ei mai bine...
Multumesc pt raspuns,
Iulian

 
La 27/7/17 11:44 p.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Pentru interpretările patristice, vă stă la îndemînă în românește buna crestomație a soților Usca: „Tîlcuirea Apocalipsei...” (Ed. Christiana, Buc., 2007). Ca sinteză monografică a temei, nu știu să existe ceva notabil în românește (poate doar Averchie Taușev, „Apocalipsa Sfîntului Ioan: un comentariu ortodox”, Ed. Sophia, Buc., 2005). Se poate consulta cu folos micul volum alcătuit de d-l Cristian Bădiliță, „Apocalipsa lui Ioan în tradiția iudeo-creștină”, cu serios studiu introductiv și bibliografie (occidentală). În Răsărit nu știu (nu sînt cunoscător de limbi răsăritene), dar s-ar putea să existe (oricum, netraduse, nu vă sînt de folos). Bibliografia occidentală este enormă (o prezintă Otto Bocher, în „Die Johannesapokalyse”, pînă la nivelul anilor '80). Cum sînteți în Franța, v-aș recomanda cu precădere cărțile fundamentale ale lui P. Prigent: „L'Apocalyse de Saint Jean” (Geneva, 1988) și „Apocalyse et liturgie” (Neuchatel, 1964). Și din cartea lui Savvas Agouridis (un ghiveci scolastic anodin) se poate reține cîte ceva, dar cu prudență. Pentru problema „Antihristului”, a se vedea volumul cu acest titlu apărut la Ed. Polirom în anul 2000 (texte de Soloviov, Fedotov, S. Bulgakov etc., cu studiu introductiv de Toader Paleologu). Un teolog profesionist v-ar putea îndruma, desigur, mai bine.

 
La 28/7/17 2:12 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Multumesc mult, o sa caut cartea sotilor Usca si pe cea a lui Tausev mai intii, se pare ca sint inca disponibile. Nu-mi vine sa cred: tocmai terminasem pe a lui Agouridis (am gasit-o la o cunostinta in biblioteca la Bucuresti, necitita, si am luat-o eu, a stat si la mine vreo trei ani pina am avut timp s-o citesc) ca am dat peste comentariul dvs, a picat exact la timp ca incepusem sa cred ca autorul Apocalipsei nu-i Apostolul Ioan, etc. Am inteles ca traducatorul si-a facut doctoratul cu Agouridis si de aia i-a tradus-o in romaneste. Pe coperta insa este un fragment dintr-o icoana de la Patmos, de o rara frumusete.

 
La 29/7/17 7:03 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

Pentru Anonimul de la 28/7/17 2:12 p.m. > O altă carte tradusă în limba română:
Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Cele dintâi şi cele de pe urmă în dialog; Pr. Ioannis Skiadaresis; Doxologia; 2015. Se poate gasi aici:
https://edituradoxologia.ro/apocalipsa-sfantului-ioan-teologul-cele-dintai-si-cele-de-pe-urma-dialog


 
La 30/7/17 1:49 a.m. , Blogger Răzvan Codrescu a spus...

Mulțumim.

 
La 31/7/17 5:21 p.m. , Anonymous Anonim a spus...

multumesc si eu pentru bunavointa; cartile par a fi inca disponibile, le-am si comandat la Bucuresti, acuma astept sa vad

 
La 8/8/17 3:48 p.m. , Blogger Radha Cross a spus...

Multumim pentru articol si sugestiile ulterioare din comentarii.Cartea lui Agouridis este atat de smintitoare,incat,spre deosebire de Iulian,am parcurs ceva din ea,chinuit si oripilat de stil si premise,apoi am aruncat-o literalmente.M-am orientat in achizitia ei prin prisma pretuirii deosebite pe care o nutresc pentru parintele Constantin Coman,ramasa totusi nestirbita.Dar cartea am dat-o la cos.Adie in ea un duh rationalist pustiit si pustiitor de credinta.
Doamne ajuta.

 

Trimiteți un comentariu

Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]

<< Pagina de pornire