DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXXI

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – au apărut în premieră pe acest blog şi în paginile revistei Rost. Acum, că revista Rost a dispărut şi ea (cu numărul dublu din iulie-august 2012), cînturile următoare vor fi postate în premieră, cel puţin o vreme, numai pe acest blog.

PURGATORIUL

Cîntul XXXI

Beatrice îl mustră în continuare pe Dante (vorba ei ascuţită şi tăioasă e comparată cu o sabie), grăbindu-i propria mărturisire şi pocăinţa deplină pentru greşelile săvîrşite după moartea ei, de ordin spiritual şi amoros (Pargoletta poate fi un personaj real sau doar unul simbolic, iar faptul că numele propriu e prefăcut în substantiv comun poate indica şi dispreţul Beatricei, şi generalitatea reproşului), cu conştientizarea traseului diferit pe care s-ar fi căzut să-l urmeze în viaţă (Se cuvenea nicicum să nu-ţi coboare/ arípile spre alte prinzători,/ vreo pargolletă-ori alt nimic ce moare... – vv. 58-60). Poetul este copleşit şi se căieşte cu lacrimi amare, înţelegînd că, deşi bărbat în toată firea (a se vedea referinţa ironic-înţepătoare la barba lui – v. 68), s-a purtat copilăreşte, dezonorîndu-şi şi vîrsta, şi condiţia, şi idealurile primei tinereţi. În discurs se întreţes subtil dimensiunea umană a Beatricei (ca persoană reală) şi dimensiunea ei simbolică (ea întruchipînd Teologia). La un moment dat, Dante e răpus de intensitatea dureroasă a pocăinţei şi cade într-un scurt leşin, din care se trezeşte în apa Letei, petrecut de braţele Mateldei (a se vedea cînturile imediat anterioare). Ieşit purificat pe „malul ce nu-nşeală”, îngerii îi cîntă Asperges me… („Stropeşte-mă…”), cu cuvintele Psalmului 50 (marele psalm al pocăinţei). Îl călăuzesc spre Beatrice – Raţiunea divină – două grupuri de fecioare, cîntînd şi dansînd: primele patru întruchipează virtuţile cardinale, iar celelalte trei – virtuţile teologale (sé dimostrando di più alto tribo ne li atti – „prin felul lor părînd din neam mai mare”, deci superioare virtuţilor cardinale). În finalul cîntului, după ce s-a pătruns de frumuseţea ochilor Beatricei (asemănaţi cu strălucirea smaraldelor), lui Dante i se vădeşte, prin ridicarea vălului (dez-văluirea este apocalypsis, revelatio), şi gura, „a doua frumuseţe” (ochii şi gura – ştim din Convivio III, 8 – sînt cele două frumuseţi ale feţei omeneşti, trimiţînd spre interioritatea sufletească). Splendoarea chipului dezvelit – privire şi surîs laolaltă – este atît de mare încît depăşeşte puterile expresive ale limbajului poetic, armonizîndu-se tainic cu frumuseţea cerească – cea mai presus de simţuri şi de cuvinte.

1 „O, tu din cel’lalt mal al apei sfinte”,

mă-mpunse drept cu vîrful vorbei sale,

ce şi-n tăiş fu crudă mai ‘nainte,

4 răgaz să-mi lase negăsind cu cale,

„zi, zi de-i drept: această-nvinuire

dă bun prilej mărturisirii tale!”.

7 Aşa se năucise-ntreaga-mi fire

încît, prinzînd să zic, nu fu în stare

din gît pe buze glasul a-mi răzbire.

10 Răbdă puţin şi-mi spuse: „La ce oare

pe gînduri stai? Răspunde-mi, c-apa-n tine

n-aduse încă-a relelor uitare!”.

13 Ca-n cleşte prins de teamă şi ruşine,

un „da” aşa firav scosei pe gură

c-abia din ochi îl pricepeai mai bine.

16 Cum dacă-ntinsă e peste măsură,

balista-şi frînge arc şi corzi, şi nu-i

la ţintă-ajunsă-a ei încărcătură,

19 la fel de frînt şi eu sub greu-mi fui,

lăsînd să-mi scape lacrimi şi suspine,

cu glasul poticnit pe vadul lui.

22 La care ea: „Pe calea voii-mi pline

de rîvna de-a te face să iubeşti

cel mai înalt şi mai statornic bine,

25 ce gropi sau chingi putut-ai să găseşti

să-ţi poticnească mersul înainte

şi-avîntul năzuinţelor fireşti?

28 Şi ce-nlesniri sau ispitiri mai sfinte

pe-a altor frunte demne ţi-au părut

să iei la ele-n mersul tău aminte?”.

31 Oftai adînc şi glasul meu pierdut

spre-a-i da răspuns abia găsi putere

din buze-a-i face vorbei început.

34 Zisei plîngînd: „Cu falsa lor plăcere,

smintiră cele joase paşii mei,

de cum ascunsă-aţi fost de-a mea vedere”.

37 Şi ea atunci: „Şi de-ar fi fost să vrei

să taci sau să ascunzi această vină,

era-n zadar, căci cerul ştie ce-i.

40  Dar de-i spovada-n cel greşit deplină,

se-ntoarce-n mers a curţii noastre roată

şi se-mblînzeşte sabia divină.

43 Şi, totuşi, ca să rabzi ruşinea toată

a vinei tale şi-ntărit să fii

cînd ţi-or cînta sirenele-altădată,

46 smereşte-ţi plînsul şi ascultă-aci,

s-auzi îndemn cum carnea-mi din ţărînă

în sens contrar s-ar fi căzut a-ţi fi!

49 Nimic natura-ori arta la-ndemînă

mai mîndru nu ţi-au pus ca trupul meu,

pe care azi e pulberea stăpînă;

52 şi de supremul farmec, murind eu,

răpit îţi fu, ce lucru muritor

putu să te-nrobească-atît de greu?

55  Să mă urmezi tu ai fi fost dator,

la primu-asalt al celor trecătoare,

în sus pe mine, cea ne-asemeni lor.

58 Se cuvenea nicicum să nu-ţi coboare

arípile spre alte prinzători,

vreo pargolletă-ori alt nimic ce moare.

61 Un pui de două-aşteaptă sau trei ori,

dar pasărea bătrînă nu se prinde

în laţ, ba nici cu arcul n-o dobori”.

64 Cum, de ruşine, feţe suferinde

copiii-arată, muţi în jos cătînd,

spăşiţi de remuşcarea ce-i cuprinde,

67 la fel şedeam şi eu; iar dînsa: „Cînd

ce-auzi dureri îţi dă, ridică-ţi barba,

să-ţi fie-amarul mai deplin văzînd!”.

70 Un brad vînjos mai lesne-l smulge oarba

furtună ce din nordul nostru bate,

sau cea iscată-n părţile lui Iarba,

73 decît bărbia-mi prinse-n sus să cate;

şi cînd prin barbă faţa mi-o-nţelese,

simţii veninul vorbei aruncate.

76 Iar cînd privirea mea în sus purcese,

văzui că-ntîi createle făpturi

nu mai zvîrleau în jur cu flori culese;

79 şi ochii-mi, încă şovăind impuri,

pe Beatrice-ntoarsă o aflară

spre fiara ce-are-n ea două naturi.

82 Sub vălul ei şi peste apa clară,

părea că nu doar pe-altele le-ntrece,

ci şi pe sine, cea de-odinioară.

85 Şi-atît căinţa, ca pe cel ce trece

printre urzici, mă înţepă de tare

c-a prins de ce-mi fu drag să mi se-aplece.

88  Căzui răpus de pocăinţa care

din inimă-mi muşcă; şi cum, prea bine

o ştie cea care-mi stîrni ce doare.

91 Apoi de fata cea cu pasuri line,

venindu-mi în simţiri, cu ochii-am dat,

şoptind deasupra-mi: „Ţine-te de mine!”.

94 Pînă la gît în unde cufundat,  

ea, zveltă ca suveica pe urzeală,

în braţe peste apă m-a purtat.

97 Aproape-ajunşi de malul ce nu-nşeală,

Asperges me-aşa dulce se-auzi

că-i greu să-l scot din minte la iveală.

100  Prinzîndu-mi capu-n braţele-i mlădii,

aşa mă scufundă frumoasa fată

c-am fost ajuns din apă-a-nghiţi.

103 Apoi mă scoase ud şi-n dansul roată

al celor patru frumuseţi mă-mpinse,

ce-n mîini, pe rînd, mă luară cîte-o dată.

106 „Noi sîntem nimfe-aici şi stele-aprinse

în cer; iar Beatricei hărăzite

eram demult cînd ea în veac descinse.

109 Sub ochii ei te-om duce; dar primite

privirile spre-a-ţi fi-n adîncul lor,

de-acelea trei ţi-or fi călăuzite”.

112 Aşa, cîntînd, mă agrăiră-n cor

şi spre grifon, de unde Beatrice

ne sta în faţă, îmi dădură zor.

115 „Nu-ţi cruţa ochii”, prinseră-a-mi mai zice,

„că-n faţă ai smaraldele din care

Amor cîndva te-a săgetat ferice!”.

118 Dorinţe mii, ca flacăra-n dogoare,    

îmi mistuiră ochii într-ai ei,

ce fix cătau dinspre grifon în zare.

121 La fel ca ale soarelui scîntei

într-o oglindă, fiara-n două firi,

cu-n chip sau altul, strălucea în ei.

124 Cum, cititor al meu, să nu te miri   

cu mine c-o vedeam aievea una,

dar în icoană două năluciri?!

127 Şi-n timp ce bucuros şi-uimit întruna

cu sufletul gustam merindea care

nu saţ îţi dă, ci foame-ntotdeauna,

130 prin felul lor părînd din neam mai mare,

veneau în danţ, pe îngerescul cînt,

spre mine-acele alte trei fecioare.

133 „Întoarce-ţi, Beatrice, văzul sfînt”,

cîntau, „spre cel ce-aşa fidel îţi vine

că să te vadă cale lungă-a-nfrînt!

136 La ruga noastră, vălul care-ţi ţine

sub dînsul gura trage-l, spre-a-i vădi

şi-a doua frumuseţe-ascunsă-n tine”.

139 O, sclipăt al luminii pururi vii,

din cîţi prin Parnas s-au umbrit vreodată

sau din izvor ajunseră-a-i sorbi,

142 cîţi n-ar părea cu mintea tulburată

cercînd să te redea aşa cum mie

mi te-ai vădit, cu ceru-armonizată,

145 cînd vălu-n zare tras a fost să-ţi fie?!

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Dante, Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante Alighieri între viaţă şi operă

* Dante – repere bibliografice

* Prolog la noua traducere a Infernului

* Ecouri la noua traducere a Infernului  

* Sonete din lirica universală

* "Ce mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul, Cîntul XIX)

* Claudio Mutti: Dante şi India

* Claudio Mutti: Despre "veltro"-ul dantesc

* Dante: Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Intermezzo liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dantele lui Marian Papahagi

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX (versiunea Răzvan Codrescu)

* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX (versiunea Răzvan Codrescu)