Revista Puncte
cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război
şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a
apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre
această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
Scenă din filmul Train de vie
Corespondenţă din Italia
1999
EPICA HOLOCAUSTULUI
SAU FANTEZIA
PROPAGANDISTICĂ
Train
de vie de Radu Mihăileanu
Acum
vreo treizeci de ani rulase pe marile ecrane italiene filmul românesc intitulat
Dacii; de atunci, pe cît îmi
amintesc, n-a mai ajuns în Italia, pînă de curînd, nici o producţie
cinematografică românească.
Iată
însă că, de cîteva luni încoace, grupuri de elevi italieni sînt deportate în
masă în sălile de cinematograf, pentru a viziona filmul Train de vie al regizorului “român” Radu Mihăileanu. Fiu al unui
diplomat evreu căruia Ceauşescu i-a retezat cariera, Radu Mihăileanu e cunoscut
în România ca regizor al unui film mai degrabă grotesc, intitulat Trădarea; intenţia filmului era de a
pune sub acuzaţie, pe cît posibil, mediul intelectual românesc, vinovat de a fi
urmat cu obedienţă directivele Securităţii. Muza care inspira pe orice poet sau
compozitor român, după Mihăileanu, nu era decît vreun om al serviciilor
secrete.
Ieşit
din provincia românească, Radu Mihăileanu a înţeles cum merge lumea şi, în loc
să toarne vreun film despre Traian, Decebal sau Ştefan cel Mare, s-a inspirat
din epica oficială a Occidentului: cea a Holocaustului. Şi astfel a ajuns
Mihăileanu, peste noapte, o celebritate. Publicitatea în jurul filmului e
considerabilă, căci ziarele nu s-au zgîrcit în privinţa recenziilor şi
semnalărilor.
În
vara anului cinci mii şi atît de la crearea lumii, adică în 1941, deci în epoca
guvernării lui Ion Antonescu, escadroanele nemţeşti îi deportează pe toţi
evreii din România, bineînţeles spre camerele de gazare. (Închipuiţi-vă ce
enorm consum de gaz, dacă avem în vedere că erau aproape un milion evreii care,
între secolele XIX şi XX, invadaseră România!). Într-un sat evreiesc din
această pseudo-Românie oferită spectatorilor occidentali, nebunul satului
sugerează o cale de salvare: să ne deportăm singuri şi să ne ducem în Palestina…
cu trenul! Iar Palestina, după cum rezultă din scenariu, e un pămînt nelocuit,
un deşert care nu aşteaptă decît sosirea sioniştilor pentru a-l preface într-o
grădină.
Ideea
nebunului satului este primită cu entuziasm de către rabin şi alţi înţelepţi,
căci prin gura nebunilor, zice rabinul însuşi, vorbeşte Dumnezeul lui Israel.
Şi astfel evreii se pun pe treabă şi cît ai zice peşte făuresc un tren nou, de
toată minunea. Cea mai mare parte a populaţiei satului se va urca în vagoanele
din spate, în vreme ce luxoasele vagoane din faţă sînt destinate unor evrei
travestiţi în ofiţeri SS. Îi călăuzeşte viteazul Mordechai, care şi-a tăiat
barba, s-a îmbrăcat în colonel SS şi, în cîteva ceasuri, a învăţat să vorbească
o germană perfectă: Die deutsche Sprache
gut und schnell, cum făgăduiesc anumite cursuri de limba germană pentru
începători. Cu germana lui impecabilă şi cu o dialectică ce ar stîrni invidia
oricărui talmudist, Mordechai reuşeşte să-i ducă de nas pe funcţionarii germani
ce, de-a lungul traseului, vor să controleze acel straniu convoi, care nu-i
înregistrat în orarele feroviare, nici în listele cu “trenuri secrete”. Nemţii
nu sînt însă doar nişte bestii feroce, ci şi nişte lighioane imbecile, astfel
că trenul reuşeşte să ajungă pînă la graniţa sovietică.
Aici
evreii dau de un grup de ţigani care, ameninţaţi şi ei de furia exterminatoare
a fiarelor naziste, avuseseră aceeaşi idee cu evreii şi erau travestiţi în
deportatori şi deportaţi, pentru a putea să ajungă... în India. În acest punct,
evrei şi ţigani fraternizează, călătorind împreună în acelaşi tren, pînă ce
ajung la destinaţie.
Povestea,
în sine, e o adevărată farsă, condimentată cu un tipic umor idiş: dialogurile italiene sînt, într-adevăr,
ale unui cunoscut bufon de cabaret,
viitor destinatar al Premiului Nobel. Printre profundele reflecţii teologice,
puse mai cu seamă în gura nebunului satului, ne limităm la a cita această
capodoperă de cugetare: “Ce importanţă are că Dumnezeu există sau nu există?
Sîntem oare întrebaţi vreodată dacă există Omul?”...
Pe
lîngă stupizeniile de acest soi, spectatorul mai primeşte cîteva mesaje de tip
istorico-politic, printre care se numără şi mesajul sionist pomenit mai
înainte.
Dar
principalul mesaj pe care povestea îşi propune să-l transmită priveşte
deportarea ţiganilor şi evreilor din România prin intermediul armatei germane.
Acum,
în ce-i priveşte pe ţigani, e ştiut că răposatul “rege” Ion Cioabă a recunoscut
că supuşii săi ar trebui să-i mulţumească lui Antonescu că nu au fost deportaţi
în lagărele de concentrare germane, deoarece generalul îi înrolase deja pentru
muncă forţată, trimiţîndu-i să construiască fortificaţii pe frontul de Răsărit.
În
ce-i priveşte pe evrei, se poate face referinţă la o sursă care nu prea poate
fi suspectată de revizionism: Radu Ioanid, director al Memorialului Naţional al
Supravieţuitorilor Holocaustului. Dintr-un interviu pe care Radu Ioanid l-a
acordat publicistului Andrei Cornea (rev. 22,
nr. 6/9-15 februarie1994) [1]
rezultă o situaţie cu totul diferită de cea pe care Train de vie ar vrea s-o sugereze spectatorului. Într-adevăr, după
Radu Ioanid, sub guvernarea lui Antonescu, “evreii au fost trimişi în
detaşamente exterioare de muncă, au fost privaţi de orice drepturi civice, au
fost jefuiţi şi deseori maltrataţi, deportaţi dintr-o zonă în alta, dar nu
sistematic exterminaţi” [2].
Filmul
lui Mihăileanu, care ne prezintă o Românie unde singura armată/putere existentă
e cea germană, insistă deci într-o minciună care, de mai mulţi ani încoace,
este răspîndită la diferite niveluri, cu intenţia de a exercita un anumit
şantaj în confruntările ideologice ale României de azi.
Claudio MUTTI
(în
româneşte de
R[ăzvan].
Codrescu)
[1] Erudit cu
stofă de filosof, d-l Andrei Cornea (fiul istoricului literar Paul Cornea), nu
poate fi considerat, totuşi, doar un simplu “publicist”; studiile şi eseurile
sale, destul de numeroase, aduc contribuţii preţioase în mai multe domenii:
istoria artelor, istoria ideilor, filosofie etc., dincolo de ocazionalele
prestaţii gazetăreşti. [Nota Blog]
[2] De atunci
pînă astăzi, poziţia d-lui Radu Ioanid a devenit mult mai radical
antiromânească, din afirnmaţiile sale mai recente rezultînd mai degrabă că
România ar fi fost campioana exterminării evreilor în sud-estul Europei! Este o
“evoluţie” care poate fi observată şi la alţi autori evrei (urmaţi, cu mimetism
oportunist, de mai toţi politrucii noilor ideologii dominante) şi fără succes
contracarată de o parte a istoricilor români sau de documente şi personalităţi
evreieşti de seamă, mai puţin angajate în propaganda ideologică. A se vedea, în
acest sens, chiar în cadrul acestei antologii, şi articolul “«Dogma capitală» a«Noii Ordini Mondiale»” (1998) semnat de regretatul Gabriel Constantinescu. [Nota Blog]
* Claudio Mutti, “Epica Holocaustului sau fantezia propagandistică: Train de vie de Radu Mihăileanu”, în Puncte cardinale, anul IX, nr. 5/101, mai 1999, p. 13.
Regizorul Radu Mihăileanu
Mai puteţi citi pe acest blog:
(1999)
* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire