ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XL)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

Scenă din filmul Train de vie

Corespondenţă din Italia

1999

EPICA HOLOCAUSTULUI

SAU FANTEZIA PROPAGANDISTICĂ

Train de vie de Radu Mihăileanu

Acum vreo treizeci de ani rulase pe marile ecrane italiene filmul românesc intitulat Dacii; de atunci, pe cît îmi amintesc, n-a mai ajuns în Italia, pînă de curînd, nici o producţie cinematografică românească.

Iată însă că, de cîteva luni încoace, grupuri de elevi italieni sînt deportate în masă în sălile de cinematograf, pentru a viziona filmul Train de vie al regizorului “român” Radu Mihăileanu. Fiu al unui diplomat evreu căruia Ceauşescu i-a retezat cariera, Radu Mihăileanu e cunoscut în România ca regizor al unui film mai degrabă grotesc, intitulat Trădarea; intenţia filmului era de a pune sub acuzaţie, pe cît posibil, mediul intelectual românesc, vinovat de a fi urmat cu obedienţă directivele Securităţii. Muza care inspira pe orice poet sau compozitor român, după Mihăileanu, nu era decît vreun om al serviciilor secrete.

Ieşit din provincia românească, Radu Mihăileanu a înţeles cum merge lumea şi, în loc să toarne vreun film despre Traian, Decebal sau Ştefan cel Mare, s-a inspirat din epica oficială a Occidentului: cea a Holocaustului. Şi astfel a ajuns Mihăileanu, peste noapte, o celebritate. Publicitatea în jurul filmului e considerabilă, căci ziarele nu s-au zgîrcit în privinţa recenziilor şi semnalărilor.

În vara anului cinci mii şi atît de la crearea lumii, adică în 1941, deci în epoca guvernării lui Ion Antonescu, escadroanele nemţeşti îi deportează pe toţi evreii din România, bineînţeles spre camerele de gazare. (Închipuiţi-vă ce enorm consum de gaz, dacă avem în vedere că erau aproape un milion evreii care, între secolele XIX şi XX, invadaseră România!). Într-un sat evreiesc din această pseudo-Românie oferită spectatorilor occidentali, nebunul satului sugerează o cale de salvare: să ne deportăm singuri şi să ne ducem în Palestina… cu trenul! Iar Palestina, după cum rezultă din scenariu, e un pămînt nelocuit, un deşert care nu aşteaptă decît sosirea sioniştilor pentru a-l preface într-o grădină.

Ideea nebunului satului este primită cu entuziasm de către rabin şi alţi înţelepţi, căci prin gura nebunilor, zice rabinul însuşi, vorbeşte Dumnezeul lui Israel. Şi astfel evreii se pun pe treabă şi cît ai zice peşte făuresc un tren nou, de toată minunea. Cea mai mare parte a populaţiei satului se va urca în vagoanele din spate, în vreme ce luxoasele vagoane din faţă sînt destinate unor evrei travestiţi în ofiţeri SS. Îi călăuzeşte viteazul Mordechai, care şi-a tăiat barba, s-a îmbrăcat în colonel SS şi, în cîteva ceasuri, a învăţat să vorbească o germană perfectă: Die deutsche Sprache gut und schnell, cum făgăduiesc anumite cursuri de limba germană pentru începători. Cu germana lui impecabilă şi cu o dialectică ce ar stîrni invidia oricărui talmudist, Mordechai reuşeşte să-i ducă de nas pe funcţionarii germani ce, de-a lungul traseului, vor să controleze acel straniu convoi, care nu-i înregistrat în orarele feroviare, nici în listele cu “trenuri secrete”. Nemţii nu sînt însă doar nişte bestii feroce, ci şi nişte lighioane imbecile, astfel că trenul reuşeşte să ajungă pînă la graniţa sovietică.

Aici evreii dau de un grup de ţigani care, ameninţaţi şi ei de furia exterminatoare a fiarelor naziste, avuseseră aceeaşi idee cu evreii şi erau travestiţi în deportatori şi deportaţi, pentru a putea să ajungă... în India. În acest punct, evrei şi ţigani fraternizează, călătorind împreună în acelaşi tren, pînă ce ajung la destinaţie.

Povestea, în sine, e o adevărată farsă, condimentată cu un tipic umor idiş: dialogurile italiene sînt, într-adevăr, ale unui cunoscut bufon de cabaret, viitor destinatar al Premiului Nobel. Printre profundele reflecţii teologice, puse mai cu seamă în gura nebunului satului, ne limităm la a cita această capodoperă de cugetare: “Ce importanţă are că Dumnezeu există sau nu există? Sîntem oare întrebaţi vreodată dacă există Omul?”...

Pe lîngă stupizeniile de acest soi, spectatorul mai primeşte cîteva mesaje de tip istorico-politic, printre care se numără şi mesajul sionist pomenit mai înainte.

Dar principalul mesaj pe care povestea îşi propune să-l transmită priveşte deportarea ţiganilor şi evreilor din România prin intermediul armatei germane.

Acum, în ce-i priveşte pe ţigani, e ştiut că răposatul “rege” Ion Cioabă a recunoscut că supuşii săi ar trebui să-i mulţumească lui Antonescu că nu au fost deportaţi în lagărele de concentrare germane, deoarece generalul îi înrolase deja pentru muncă forţată, trimiţîndu-i să construiască fortificaţii pe frontul de Răsărit.

În ce-i priveşte pe evrei, se poate face referinţă la o sursă care nu prea poate fi suspectată de revizionism: Radu Ioanid, director al Memorialului Naţional al Supravieţuitorilor Holocaustului. Dintr-un interviu pe care Radu Ioanid l-a acordat publicistului Andrei Cornea (rev. 22, nr. 6/9-15 februarie1994) [1] rezultă o situaţie cu totul diferită de cea pe care Train de vie ar vrea s-o sugereze spectatorului. Într-adevăr, după Radu Ioanid, sub guvernarea lui Antonescu, “evreii au fost trimişi în detaşamente exterioare de muncă, au fost privaţi de orice drepturi civice, au fost jefuiţi şi deseori maltrataţi, deportaţi dintr-o zonă în alta, dar nu sistematic exterminaţi” [2].

Filmul lui Mihăileanu, care ne prezintă o Românie unde singura armată/putere existentă e cea germană, insistă deci într-o minciună care, de mai mulţi ani încoace, este răspîndită la diferite niveluri, cu intenţia de a exercita un anumit şantaj în confruntările ideologice ale României de azi.

Claudio MUTTI

(în româneşte de

R[ăzvan]. Codrescu)

[1] Erudit cu stofă de filosof, d-l Andrei Cornea (fiul istoricului literar Paul Cornea), nu poate fi considerat, totuşi, doar un simplu “publicist”; studiile şi eseurile sale, destul de numeroase, aduc contribuţii preţioase în mai multe domenii: istoria artelor, istoria ideilor, filosofie etc., dincolo de ocazionalele prestaţii gazetăreşti. [Nota Blog]

[2] De atunci pînă astăzi, poziţia d-lui Radu Ioanid a devenit mult mai radical antiromânească, din afirnmaţiile sale mai recente rezultînd mai degrabă că România ar fi fost campioana exterminării evreilor în sud-estul Europei! Este o “evoluţie” care poate fi observată şi la alţi autori evrei (urmaţi, cu mimetism oportunist, de mai toţi politrucii noilor ideologii dominante) şi fără succes contracarată de o parte a istoricilor români sau de documente şi personalităţi evreieşti de seamă, mai puţin angajate în propaganda ideologică. A se vedea, în acest sens, chiar în cadrul acestei antologii, şi articolul “«Dogma capitală» a«Noii Ordini Mondiale»” (1998) semnat de regretatul Gabriel Constantinescu. [Nota Blog]

* Claudio Mutti, “Epica Holocaustului sau fantezia propagandistică: Train de vie de Radu Mihăileanu”, în Puncte cardinale, anul IX, nr. 5/101, mai 1999, p. 13.

Regizorul Radu Mihăileanu

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVII) – “Aspecte ale dialogului religie-cultură…”

 (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVIII) – “Puncte cardinale 100”: “La aniversară”, “Măcel de Buna Vestire”, “Marginalii” (1999)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIX) – “Cronica unei gafe editoriale” (1999)