SUMARUL BLOGULUI
Revista Puncte
cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război
şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a
apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de
numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan
Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n.
Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi
i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor
mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre
această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)
1999
ASPECTE ALE DIALOGULUI
RELIGIE
– CULTURĂ
ÎN
ORTODOXIA ACTUALĂ
(Comunicare
ţinută la reuniunea româno-italiană cu tema
Il libro
e la fede. La ricerca di Dio in un mondo secolarizzato)*
I
Tendinţa dominantă în lumea modernă este aceea
de a se subsuma religia culturii, confundîndu-se astfel două tipuri esenţial
diferite de realităţi spirituale. În fapt, religia, cel puţin în tradiţia gîndirii
creştine, reprezintă cu totul altceva
şi decît fiecare ramură a culturii în parte, şi decît cultura în ansamblul ei.
Privit independent
de raportul său cu Dumnezeu, omul poate desfăşura în lume două feluri de
activităţi (conforme “dublei naturi” a fiinţei sale): unele materiale, alcătuind ceea ce numim
îndeobşte civilizaţie, iar altele spirituale, alcătuind ceea ce numim îndeobşte
cultură. Această distincţie
“spengleriană” între cultură şi civilizaţie (reflectînd, într-un fel,
evoluţia divergentă a conceptelor respective în spaţiul german şi în cel
francez) rămîne foarte utilă şi se impune astăzi poate mai mult decît ieri (dincolo
de succesiunea “biologizant-mecanicistă” pe care o teoretizase gînditorul
german). Din păcate, ele se confundă adesea, mai mult sau mai puţin deliberat,
nu doar în limbajul curent, dar şi în anumite studii specializate, ajungîndu-se
pînă la formulări de tipul “cultură materială” sau “civilizaţie spirituală”,
care întreţin şi adîncesc confuzia, în loc să o înlăture. În orice caz,
civilizaţia şi cultura sînt deopotrivă produse
naturale ale geniului omenesc şi reprezintă titlul nostru de nobleţe în perspectivă istorică.
Privit în
raportul său cu Dumnezeu, deci cu Spiritul
absolut, omul este predispus, prin latura spirituală a fiinţei sale, nu doar la o activitate de tip cultural (ce se poate desfăşura, pînă la
urmă, şi cu Dumnezeu, şi fără Dumnezeu), ci şi la o activitate de tip religios (în care Dumnezeu rămîne factor
indispensabil şi primordial). Există, prin urmare, o sferă a spiritualităţii, de care ţin, principial
vorbind, atît religia, cît şi cultura. Dar, în vreme ce cultura are o origine naturală şi o finalitate istorică, religia are origine supra-naturală (revelaţia) şi finalitate supra-istorică (mîntuirea).
Se scapă adeseori din vedere un aspect esenţial:
orice religie autentică se cere asumată
prin credinţă, iar adevăratul început al vieţii religioase se face prin opţiunea categorică pentru o religie (“Să nu ai alţi Dumnezei în
afară de Mine!”). Cine se arată dispus să
acorde credit la toate, acela nu
crede, cu adevărat, în nimic. Acest gen de “deschidere” spirituală este
specific şi chiar indispensabil mentalităţii
culturale (care se bazează pe însumare),
dar nu şi mentalităţii religioase (care
se bazează pe opţiune). Cel ce-şi
zice “credincios”, pretinzînd “a crede” în acelaşi timp, bunăoară, şi-n Hristos,
şi-n Buddha, şi-n înviere, şi-n reîncarnare, este ori naiv, ori năuc. Religia –
oricare ar fi ea – este un absolut în
care nu se poate crede relativ. Orice
dez-absolutizare te aşază în afara religiosului: poţi fi un ins cumsecade,
“cult” şi “emancipat”, dar “om religios” nu te mai poţi numi. “Donjuanismul”
religios, flirtul cu mai multe religii deodată, nu poate fi decît semn de
“uşurătate” sufletească. De altfel, e un adevăr istoriceşte verificat că
eclectismul marchează epocile de criză moral-spirituală, religiile stingîndu-se
în eclectism, aşa cum culturile se sting uneori în civilizaţie.
Pe de altă parte, e un adevăr de-acum banal că
manifestările culturale în genere s-au născut din viaţa religioasă şi în slujba
acesteia. Cazul originii artelor este cel mai notoriu. Nimeni nu mai contestă
astăzi că primele manifestări artistice ale omului – bunăoară, picturile
rupestre – aveau o semnificaţie magico-religioasă; s-a vorbit chiar, în
legătură cu ele, de o “religie a cavernelor” (A. Leroi-Gourhan), puternic
contaminată de magie. Nu doar artele plastice, ci şi toate celelalte arte
tradiţonale (de la muzică şi dans la poezie şi teatru) şi-au început istoria în
sfera sacrului; cultura este – nu
doar lingvistic – derivată din cult
(“... e rezultatul diferenţierii şi extensiunii cultului”, zicea Berdiaev,
dezvoltînd ipoteza mai veche a lui Burckhardt).
Prin urmare, condiţia
originară a culturii este aceea de a
lucra cu mijloace relative în slujba absolutului. Istoria spirituală a
omului reprezintă un lung şi complex dialog între religie şi cultură. Au existat
epoci în care religia a fost dominantă, subordonîndu-şi manifestările
culturale, aşa cum au existat şi epoci în care primatul a revenit culturii, cu
orgoliile ei autonome. Această deplasare de accent
pare să aibă un caracter oarecum regulat, epocile teocentrice, axate pe revelaţia sacrului
(cum au fost Antichitatea timpurie şi Evul Mediu), alternînd cu epocile antropocentrice, axate pe “revelaţia” profanului (cum au fost Antichitatea
clasică şi Modernitatea). Pe de o parte, omul care-şi adoră zeii; pe de altă parte, omul care se adoră pe sine însuşi. Pe de o parte, credinţa şi smerenia,
altoite pe “sentimentul stării de creatură” (Rudolf Otto); pe de altă parte, raţiunea şi orgoliul, altoite pe aserţinea că omul ar fi “măsură a tuturor
lucrurilor” (Protagoras). Pe de o parte obsesia iluminării mistice şi a mîntuirii
în eternitate; pe de altă parte, obsesia cunoaşterii
de tip luciferic şi a creaţiei
înlăuntrul acestui “veac”. Sau, cu formula augustiniană: “Două iubiri au durat
două cetăţi: una a iubirii de Dumnezeu, duse pînă la uitarea de sine; alta a
iubirii de sine, duse pînă la uitarea de Dumnezeu” (De civitate Dei, XIV, 28).
Rezultă de aici două mari tipuri de cultură: cultura ancillară (de la lat. ancilla, “cea care slujeşte”), specifică
epocilor teocentrice, de esenţă “serafică”, şi cultura autonomă, specifică epocilor antropocentrice, de esenţă
“luciferică”. Geniul creator şi iscoditor al omului (interpretabil, în termeni
creştini, ca o consecinţă a statului ontologic al fiinţei umane, făcute “după
chipul şi asemănarea” Creatorului) poate lucra în numele lui Dumnezeu şi pentru
Dumnezeu, sau poate lucra în nume
propriu şi împotriva lui Dumnezeu.
Oricum,
religia nu trebuie confundată nici cu cultura în genere, nici cu cultura
religioasă (ancillară) în particular. Deşi aparţin sferei comune a
spiritualităţii, religia a fost şi rămîne altceva
decît cultura, pe care o poate cataliza, dar cu care nu se poate identifica. În
cultura românească, problema a fost viu dezbătută în perioada interbelică,
pornindu-se mai ales de la marea vogă a filosofiei lui Lucian Blaga (două
dintre cărţile acestuia, Orizont şi stil şi
Artă şi valoare – prima tipărită la
Milano, în 1946, a doua rămasă în manuscris, la Bompiani – au fost traduse şi
în limba italiană de Antonio Banfi, care le-a şi prezentat în două texte
incluse în volumul postum Antonio Banfi, Filosofia
dell'arte, scelta, introduzione e note di Dino Formaggio, Editori Riuniti,
Roma, 1962). Lucian Blaga (mai cu seamă în a sa Trilogie a valorilor) – călcînd pe urme cu deosebire nemţeşti –
prezenta religia ca pe o ramură a culturii. Teoretizînd atotputernicia
stilurilor culturale (determinate de “categoriile abisale” ale
subconştientului), el considera că religiile se supun şi ele fatalităţii
factorilor stilistici. I s-a reproşat, pe bună dreptate, că afirmaţia este
valabilă doar pentru anumite aspecte formale ale religiilor (cu precădere ale
celor aşa-zis “naturale”), pentru plăsmuirile mitice sau pentru anumite
“aventuri” parareligioase. Altminteri, observa teologul Nichifor Crainic,
marile religii (şi mai cu seamă creştinismul) nu se supun “legilor genetice
obişnuite după care se nasc şi mor formele artei, ale filosofiei, ale culturii
în genere”, căci religia autentică are (şi) o origine supranaturală (Puncte cardinale în haos, Bucureşti, [1936],
p. 179; “Raportul genetic dintre religie şi cultură” va fi tratat mai
sistematic şi mai detaliat, ceva mai tîrziu, în volumul Nostalgia Paradisului). Concepţia filosofică a lui Blaga, cu toate
sugestiile şi seducţiile ei, s-a dovedit de altfel destul de vulnerabilă în
faţa unei critici severe şi avizate, întreprinse – nu numai dintr-un punct de
vedere strict teologic, ci şi dintr-unul mai larg filosofic – de către
părintele Dumitru Stăniloae (Poziţia
d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, Sibiu, 1942), devenit
ulterior unul dintre cei mai importanţi teologi ai Ortodoxiei contemporane. Cei
ce caută să treacă religia prin patul procustian al culturii, chiar dacă lasă
impresia că o preţuiesc, nu-i sînt decît adversari camuflaţi. Astfel, scria D.
Stăniloae, “Dl. Blaga procedează cu religia ca unul care sugrumă pe cineva spunîndu-i
vorbe de mîngîiere” (ed. cit. – p. 37).
Prin urmare, religia nu este subordonată
culturii, ci mai degrabă supraordonată
acesteia. În istoria spirituală a lumii, nu religiile s-au altoit pe culturi,
ci culturile s-au altoit pe religii. Culturile antireligioase sînt culturi
“matricide”, expresii ale perversiunii, ale “ieşirii din fire”. Culturile
ancillare sînt “instrumente” ale mîntuirii, “vehicule” spre Dumnezeu. Culturile
autonome nu sînt decît stranii tentative ale omului secularizat de a-şi
legitima solitudinea ontologică.
Noi trăim spasmotic astăzi, pe cît se pare,
amurgul unei epoci antropocentrice, de cultură autonomă. Dacă alternanţa despre
care vorbeam nu este o iluzie, atunci ne aşteaptă, într-un viitor nedefinit,
zorii unei alte epoci teocentrice, de cultură ancillară. Poate acel “nou Ev
Mediu” profeţit prea devreme de Berdiaev şi căruia post-modernismul i-ar putea
fi un soi de “alexandrinism”... În orice caz, “nostalgia Evului Mediu”, în sens
creştin, sau nostalgia Tradiţiei, în sens guénonian, nu reprezintă, principial,
vreo formă de paseism intelectual, cum îşi închipuie unii, ci tentativa de
recuperare a esenţialului pierdut.
Raportîndu-ne la factorul “timp”, nu este vorba nici de sin-cronie, nici de dia-cronie,
ci mai degrabă de necesitatea spirituală a unei meta-cronii soteriologice.
II
Avînd conştiinţa sau numai intuiţia acestei
deosebiri esenţiale între religie şi cultură, lumea ortodoxă de azi, abia
ieşită de sub teroarea ateismului comunist, manifestă tendinţa unui anume
radicalism religios, mergînd pînă la diabolizarea globală şi apriorică a
culturii moderne, pe care o receptează ca pe un factor dizolvant, căruia este
nepregătită să i se opună cu arme academice.
Anul trecut [1997], spre exemplu, în Rusia, la
Ekaterinburg, s-a întîmplat un fapt pe cît de incredibil, pe atît de
îngrijorător: ierarhul locului respectiv, episcopul Nikon, a decis scoaterea
din biblioteca Seminarului Teologic şi arderea în piaţa publică a cărţilor unor
teologi ruşi din exil, consideraţi a fi trădat puritatea Ortodoxiei, nu
neapărat prin concesii dogmatice, cît printr-o prea mare deschidere spre
actualitate şi spre valorile culturale ale Occidentului! Din declaraţiile
destul de confuze ale unor membri ai eparhiei şi ale unor elevi ai Seminarului
Teologic, rezultă o suspiciune primitivă faţă de discursul teologic prea
“cultural”, prin care, insinua cineva, “poţi să ajungi în altă parte”...
“Ereticii” vinovaţi de “tălmăcirea liberă a învăţăturii lui Hristos” se numesc
Aleksandr Schmemann, Ioan Meyendorf, Aleksandr Men şi Nikolai Afanasiev! Deşi
nu s-au numărat printre victimele recente ale barbariei pravoslavnice, nici un
Paul Evdokimov sau un Vladimir Lossky nu sînt prea agreaţi în Rusia...
Răsăritul pare să reitereze, printr-un
anacronism deconcertant, anumite atitudini radicale, de care şi Apusul s-a
făcut vinovat cîndva, dar pe care le-a depăşit demult. Straniu este că
radicaliştii ortodocşi de azi, porniţi să se războiască nu doar cu oamenii, dar
şi cu cărţile, nu uită niciodată să le reproşeze catolicilor trecutul
inchizitorial!
Abia ieşit din “noaptea barbară”, care-l
înstrăinase de izvoarele culturii antice, dar şi de Părinţii greci ai
Bisericii, Apusul a cunoscut, cu secole în urmă, violenţa Inchiziţiei sau
suficienţa acelui graecum est, non
legitur. Răsăritul de astăzi, ieşit dintr-o nouă “noapte barbară”, care l-a
înstrăinat de Europa occidentală şi de tehnicile culturii moderne, pare să
trăiască aceeaşi ispită a “fundamentalismului” sau a suficienţei izolaţioniste
(sub forma unui soi de... latinum est,
non legitur).
E legitim să ne întrebăm, nu cu reproşuri
indignate, ci cu îndurerată iubire, care sînt explicaţiile acestei stări de
lucruri şi care ar fi căile de a o depăşi. Căci de soluţionarea acestei crize
conjuncturale depinde unitatea lumii creştine şi salvarea tradiţiei europene.
Desigur, tensiunile dintre Occident şi Orient au
şi vechi rădăcini istorice. Acest impas al trecutului poate fi însă depăşit în
multe privinţe, cum s-a şi dovedit în deceniile din urmă. Din nefericire,
dincolo de divergenţele confesionale, Ortodoxia se simte agresată în temeiurile
ei de invazia culturii secularizate a Occidentului contemporan. Îngrijorată de
tendinţele dizolvante ale acestei culturi, o mare parte a lumii ortodoxe se
crede datoare să se supere pe însuşi discursul de tip cultural.
Hipersensibilizată de lungile decenii de prigoană politico-ideologică, ea tinde
să vadă în laicismul democratic un fel de continuare “cosmetizată” a ateismului
comunist. Unei culturi fără Dumnezeu ea crede că-i preferabil să-i opună o
religie fără cultură.
Ceea ce uită numeroşii adepţi ai acestei poziţii
elementare şi exclusiviste este tocmai marea lecţie fundatoare a propriei lor
tradiţii. Ivit în vremurile de prelungită agonie a culturii păgîne,
creştinismul primelor secole a ştiut să combată această cultură cu chiar
uneltele ei. Sfinţii Părinţi au fost, în majoritatea lor covîrşitoare, mînuitori
erudiţi şi subtili ai formelor culturii greco-latine, pe care le-au pus în
slujba noilor conţinuturi de credinţă. De la Origen şi Clement din Alexandria pînă
la marii capadocieni, de la Ieronim şi Augustin pînă la Maxim Mărturisitorul şi
Ioan Damaschin, ei s-au delimitat critic de spiritul culturii păgîne, dar n-au
ignorat şi n-au refuzat instrumentele pe care aceasta li le oferea. Buna
pregătire culturală le-a sporit şi creditul, şi eficienţa: păgînismul a fost
învins pe limba lui. Cu o desăvîrşită înţelepciune, ei au realizat o dublă
performanţă: aceea de a salva ceea ce era viabil din cultura lumii vechi şi
aceea de a oferi, dintru început, un instrumentar cultural noii lumi creştine.
Geniul natural al Eladei şi-a găsit împlinirea “postumă” în lumina
supra-naturală a Revelaţiei. Platonismul, neoplatonismul şi aristotelismul au
intrat transfigurate în cetatea lui Dumnezeu. În felul acesta, între cele două
lumi a existat o ruptură spirituală, dar o continuitate funcţională. Ordinea
creştină nu e distructivă, ci integratoare;
ea nu anulează, ci converteşte.
Cultura a suferit atunci o metanoia,
o mutaţie ontologică şi axiologică, sub semnul biruitor al Crucii. Şi de o metanoia e nevoie şi astăzi. Panica în
faţa culturii nu este semn de putere, ci de slăbiciune. Religia nu se confundă
cu cultura, dar nici nu este incompatibilă cu ea. Religiile dau suflet veşnic culturilor,
iar culturile dau trup istoric religiilor.
Beneficiind de un mai lung exerciţiu al
modernităţii, într-un cadru istoric mai puţin contorsionat, învăţînd poate şi
din mai vechile lui erori post-medievale, creştinismul occidental s-a priceput – mai ales după Conciliul Vatican II – să reacţioneze mai complex la provocările secularizării. El a înţeles că
trebuie să recucerească lumea dinlăuntrul
culturii, iar nu din afara ei. Ortodoxia, oricîte puncte de divergenţă ar
păstra cu creştinismul occidental, s-ar cuveni să-i preţuiască exigenţele
culturale şi strategiile civilizatorii. Aşa cum Occidentul barbarizat a
reînvăţat cîndva lecţia culturii de la Bizanţul ortodox şi imperial, tot aşa
s-ar cuveni astăzi ca Orientul barbarizat să reînveţe lecţia culturii de la un
Occident care şi-a însuşit-o bine, contrazicînd prejudecata ideologică a
“obscurantismului religios”.
Avînd un model diacronic în Tradiţia patristico-bizantină şi un model sincronic în creştinismul occidental de
azi, Ortodoxia trebuie să se deschidă culturii, fără a-şi sacrifica temeiurile
(aşa cum au ştiut s-o facă cîţiva mari teologi ai Răsăritului contemporan,
printre care şi părintele Dumitru Stăniloae). Iar dacă în cultura secularizată
simte a avea un adversar primejdios, atunci să-şi reamintească adevărul
elementar că, pentru a fi combătut eficient, adversarul trebuie bine cunoscut,
ba chiar învins cu propriile lui arme. Altminteri orice frondă rămîne sterilă.
Lumea creştină se confruntă, în ansamblul ei, cu
provocările tot mai perverse ale spiritului secular. Dacă marile confesiuni
istorice nu vor avea înţelepciunea şi disponibilitatea de a-şi reuni forţele şi
vocaţiile, deopotrivă mistice, morale şi culturale, în acest adevărat
Armaghedon spiritual, atunci creştinismul secolului XXI va cunoaşte o criză
fără precedent. Dacă unirea
Bisericilor creştine pare încă o frumoasă şi nobilă utopie, unitatea lor de acţiune şi re-acţiune
împotriva adversarilor comuni ar putea fi o realitate exemplară a trăirii întru
Hristos, o formă de soteriologie infraistorică, mărturisitoare şi creatoare ad maiorem Dei gloriam.
Răzvan
CODRESCU
*
Răzvan Codrescu, “Aspecte
ale dialogului religie – cultură în Ortodoxia actuală (Comunicare ţinută la
reuniunea româno-italiană cu tema Il
libro e la fede. La ricerca di Dio in un mondo secolarizzato”, în Puncte cardinale, anul IX, nr.
1-2/97-98, ianuarie-februarie 1999, pp. 4-5.
Mai puteţi citi pe acest
blog:
0 comentarii:
Trimiteți un comentariu
Abonați-vă la Postare comentarii [Atom]
<< Pagina de pornire