ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XXXVII)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de către veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel-Iacob Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1999

ASPECTE  ALE  DIALOGULUI 

RELIGIE – CULTURĂ 

ÎN ORTODOXIA  ACTUALĂ

(Comunicare ţinută la reuniunea româno-italiană cu tema

 Il libro e la fede. La ricerca di Dio in un mondo secolarizzato)*

I

           

Tendinţa dominantă în lumea modernă este aceea de a se subsuma religia culturii, confundîndu-se astfel două tipuri esenţial diferite de realităţi spirituale. În fapt, religia, cel puţin în tradiţia gîndirii creştine, reprezintă cu totul altceva şi decît fiecare ramură a culturii în parte, şi decît cultura în ansamblul ei.

Privit independent de raportul său cu Dumnezeu, omul poate desfăşura în lume două feluri de activităţi (conforme “dublei naturi” a fiinţei sale): unele materiale, alcătuind ceea ce numim îndeobşte civilizaţie, iar altele spirituale, alcătuind ceea ce numim îndeobşte cultură. Această distincţie “spengleriană” între cultură şi civilizaţie (reflectînd, într-un fel, evoluţia divergentă a conceptelor respective în spaţiul german şi în cel francez) rămîne foarte utilă şi se impune astăzi poate mai mult decît ieri (dincolo de succesiunea “biologizant-mecanicistă” pe care o teoretizase gînditorul german). Din păcate, ele se confundă adesea, mai mult sau mai puţin deliberat, nu doar în limbajul curent, dar şi în anumite studii specializate, ajungîndu-se pînă la formulări de tipul “cultură materială” sau “civilizaţie spirituală”, care întreţin şi adîncesc confuzia, în loc să o înlăture. În orice caz, civilizaţia şi cultura sînt deopotrivă produse naturale ale geniului omenesc şi reprezintă titlul nostru de nobleţe în perspectivă istorică.

Privit în raportul său cu Dumnezeu, deci cu Spiritul absolut, omul este predispus, prin latura spirituală a fiinţei sale, nu doar la o activitate de tip cultural (ce se poate desfăşura, pînă la urmă, şi cu Dumnezeu, şi fără Dumnezeu), ci şi la o activitate de tip religios (în care Dumnezeu rămîne factor indispensabil şi primordial). Există, prin urmare, o sferă a spiritualităţii, de care ţin, principial vorbind, atît religia, cît şi cultura. Dar, în vreme ce cultura are o origine naturală şi o finalitate istorică, religia are origine supra-naturală (revelaţia) şi finalitate supra-istorică (mîntuirea).

Se scapă adeseori din vedere un aspect esenţial: orice religie autentică se cere asumată prin credinţă, iar adevăratul început al vieţii religioase se face prin opţiunea categorică pentru o religie (“Să nu ai alţi Dumnezei în afară de Mine!”). Cine se arată dispus să acorde credit la toate, acela nu crede, cu adevărat, în nimic. Acest gen de “deschidere” spirituală este specific şi chiar indispensabil mentalităţii culturale (care se bazează pe însumare), dar nu şi mentalităţii religioase (care se bazează pe opţiune). Cel ce-şi zice “credincios”, pretinzînd “a crede” în acelaşi timp, bunăoară, şi-n Hristos, şi-n Buddha, şi-n înviere, şi-n reîncarnare, este ori naiv, ori năuc. Religia – oricare ar fi ea – este un absolut în care nu se poate crede relativ. Orice dez-absolutizare te aşază în afara religiosului: poţi fi un ins cumsecade, “cult” şi “emancipat”, dar “om religios” nu te mai poţi numi. “Donjuanismul” religios, flirtul cu mai multe religii deodată, nu poate fi decît semn de “uşurătate” sufletească. De altfel, e un adevăr istoriceşte verificat că eclectismul marchează epocile de criză moral-spirituală, religiile stingîndu-se în eclectism, aşa cum culturile se sting uneori în civilizaţie.

Pe de altă parte, e un adevăr de-acum banal că manifestările culturale în genere s-au născut din viaţa religioasă şi în slujba acesteia. Cazul originii artelor este cel mai notoriu. Nimeni nu mai contestă astăzi că primele manifestări artistice ale omului – bunăoară, picturile rupestre – aveau o semnificaţie magico-religioasă; s-a vorbit chiar, în legătură cu ele, de o “religie a cavernelor” (A. Leroi-Gourhan), puternic contaminată de magie. Nu doar artele plastice, ci şi toate celelalte arte tradiţonale (de la muzică şi dans la poezie şi teatru) şi-au început istoria în sfera sacrului; cultura este – nu doar lingvistic – derivată din cult (“... e rezultatul diferenţierii şi extensiunii cultului”, zicea Berdiaev, dezvoltînd ipoteza mai veche a lui Burckhardt).

Prin urmare, condiţia originară a culturii este aceea de a lucra cu mijloace relative în slujba absolutului. Istoria spirituală a omului reprezintă un lung şi complex dialog între religie şi cultură. Au existat epoci în care religia a fost dominantă, subordonîndu-şi manifestările culturale, aşa cum au existat şi epoci în care primatul a revenit culturii, cu orgoliile ei autonome. Această deplasare de accent pare să aibă un caracter oarecum regulat, epocile teocentrice, axate pe revelaţia sacrului (cum au fost Antichitatea timpurie şi Evul Mediu), alternînd cu epocile antropocentrice, axate pe “revelaţia” profanului (cum au fost Antichitatea clasică şi Modernitatea). Pe de o parte, omul care-şi adoră zeii; pe de altă parte, omul care se adoră pe sine însuşi. Pe de o parte, credinţa şi smerenia, altoite pe “sentimentul stării de creatură” (Rudolf Otto); pe de altă parte, raţiunea şi orgoliul, altoite pe aserţinea că omul ar fi “măsură a tuturor lucrurilor” (Protagoras). Pe de o parte obsesia iluminării mistice şi a mîntuirii în eternitate; pe de altă parte, obsesia cunoaşterii de tip luciferic şi a creaţiei înlăuntrul acestui “veac”. Sau, cu formula augustiniană: “Două iubiri au durat două cetăţi: una a iubirii de Dumnezeu, duse pînă la uitarea de sine; alta a iubirii de sine, duse pînă la uitarea de Dumnezeu” (De civitate Dei, XIV, 28).

Rezultă de aici două mari tipuri de cultură: cultura ancillară (de la lat. ancilla, “cea care slujeşte”), specifică epocilor teocentrice, de esenţă “serafică”, şi cultura autonomă, specifică epocilor antropocentrice, de esenţă “luciferică”. Geniul creator şi iscoditor al omului (interpretabil, în termeni creştini, ca o consecinţă a statului ontologic al fiinţei umane, făcute “după chipul şi asemănarea” Creatorului) poate lucra în numele lui Dumnezeu şi pentru Dumnezeu, sau poate lucra în nume propriu şi împotriva lui Dumnezeu.

Oricum, religia nu trebuie confundată nici cu cultura în genere, nici cu cultura religioasă (ancillară) în particular. Deşi aparţin sferei comune a spiritualităţii, religia a fost şi rămîne altceva decît cultura, pe care o poate cataliza, dar cu care nu se poate identifica. În cultura românească, problema a fost viu dezbătută în perioada interbelică, pornindu-se mai ales de la marea vogă a filosofiei lui Lucian Blaga (două dintre cărţile acestuia, Orizont şi stil şi Artă şi valoare – prima tipărită la Milano, în 1946, a doua rămasă în manuscris, la Bompiani – au fost traduse şi în limba italiană de Antonio Banfi, care le-a şi prezentat în două texte incluse în volumul postum Antonio Banfi, Filosofia dell'arte, scelta, introduzione e note di Dino Formaggio, Editori Riuniti, Roma, 1962). Lucian Blaga (mai cu seamă în a sa Trilogie a valorilor) – călcînd pe urme cu deosebire nemţeşti – prezenta religia ca pe o ramură a culturii. Teoretizînd atotputernicia stilurilor culturale (determinate de “categoriile abisale” ale subconştientului), el considera că religiile se supun şi ele fatalităţii factorilor stilistici. I s-a reproşat, pe bună dreptate, că afirmaţia este valabilă doar pentru anumite aspecte formale ale religiilor (cu precădere ale celor aşa-zis “naturale”), pentru plăsmuirile mitice sau pentru anumite “aventuri” parareligioase. Altminteri, observa teologul Nichifor Crainic, marile religii (şi mai cu seamă creştinismul) nu se supun “legilor genetice obişnuite după care se nasc şi mor formele artei, ale filosofiei, ale culturii în genere”, căci religia autentică are (şi) o origine supranaturală (Puncte cardinale în haos, Bucureşti, [1936], p. 179; “Raportul genetic dintre religie şi cultură” va fi tratat mai sistematic şi mai detaliat, ceva mai tîrziu, în volumul Nostalgia Paradisului). Concepţia filosofică a lui Blaga, cu toate sugestiile şi seducţiile ei, s-a dovedit de altfel destul de vulnerabilă în faţa unei critici severe şi avizate, întreprinse – nu numai dintr-un punct de vedere strict teologic, ci şi dintr-unul mai larg filosofic – de către părintele Dumitru Stăniloae (Poziţia d-lui Lucian Blaga faţă de creştinism şi ortodoxie, Sibiu, 1942), devenit ulterior unul dintre cei mai importanţi teologi ai Ortodoxiei contemporane. Cei ce caută să treacă religia prin patul procustian al culturii, chiar dacă lasă impresia că o preţuiesc, nu-i sînt decît adversari camuflaţi. Astfel, scria D. Stăniloae, “Dl. Blaga procedează cu religia ca unul care sugrumă pe cineva spunîndu-i vorbe de mîngîiere” (ed. cit. – p. 37).

Prin urmare, religia nu este subordonată culturii, ci mai degrabă supraordonată acesteia. În istoria spirituală a lumii, nu religiile s-au altoit pe culturi, ci culturile s-au altoit pe religii. Culturile antireligioase sînt culturi “matricide”, expresii ale perversiunii, ale “ieşirii din fire”. Culturile ancillare sînt “instrumente” ale mîntuirii, “vehicule” spre Dumnezeu. Culturile autonome nu sînt decît stranii tentative ale omului secularizat de a-şi legitima solitudinea ontologică.

Noi trăim spasmotic astăzi, pe cît se pare, amurgul unei epoci antropocentrice, de cultură autonomă. Dacă alternanţa despre care vorbeam nu este o iluzie, atunci ne aşteaptă, într-un viitor nedefinit, zorii unei alte epoci teocentrice, de cultură ancillară. Poate acel “nou Ev Mediu” profeţit prea devreme de Berdiaev şi căruia post-modernismul i-ar putea fi un soi de “alexandrinism”... În orice caz, “nostalgia Evului Mediu”, în sens creştin, sau nostalgia Tradiţiei, în sens guénonian, nu reprezintă, principial, vreo formă de paseism intelectual, cum îşi închipuie unii, ci tentativa de recuperare a esenţialului pierdut. Raportîndu-ne la factorul “timp”, nu este vorba nici de sin-cronie, nici de dia-cronie, ci mai degrabă de necesitatea spirituală a unei meta-cronii soteriologice.

II

Avînd conştiinţa sau numai intuiţia acestei deosebiri esenţiale între religie şi cultură, lumea ortodoxă de azi, abia ieşită de sub teroarea ateismului comunist, manifestă tendinţa unui anume radicalism religios, mergînd pînă la diabolizarea globală şi apriorică a culturii moderne, pe care o receptează ca pe un factor dizolvant, căruia este nepregătită să i se opună cu arme academice.

Anul trecut [1997], spre exemplu, în Rusia, la Ekaterinburg, s-a întîmplat un fapt pe cît de incredibil, pe atît de îngrijorător: ierarhul locului respectiv, episcopul Nikon, a decis scoaterea din biblioteca Seminarului Teologic şi arderea în piaţa publică a cărţilor unor teologi ruşi din exil, consideraţi a fi trădat puritatea Ortodoxiei, nu neapărat prin concesii dogmatice, cît printr-o prea mare deschidere spre actualitate şi spre valorile culturale ale Occidentului! Din declaraţiile destul de confuze ale unor membri ai eparhiei şi ale unor elevi ai Seminarului Teologic, rezultă o suspiciune primitivă faţă de discursul teologic prea “cultural”, prin care, insinua cineva, “poţi să ajungi în altă parte”... “Ereticii” vinovaţi de “tălmăcirea liberă a învăţăturii lui Hristos” se numesc Aleksandr Schmemann, Ioan Meyendorf, Aleksandr Men şi Nikolai Afanasiev! Deşi nu s-au numărat printre victimele recente ale barbariei pravoslavnice, nici un Paul Evdokimov sau un Vladimir Lossky nu sînt prea agreaţi în Rusia...

Răsăritul pare să reitereze, printr-un anacronism deconcertant, anumite atitudini radicale, de care şi Apusul s-a făcut vinovat cîndva, dar pe care le-a depăşit demult. Straniu este că radicaliştii ortodocşi de azi, porniţi să se războiască nu doar cu oamenii, dar şi cu cărţile, nu uită niciodată să le reproşeze catolicilor trecutul inchizitorial!

Abia ieşit din “noaptea barbară”, care-l înstrăinase de izvoarele culturii antice, dar şi de Părinţii greci ai Bisericii, Apusul a cunoscut, cu secole în urmă, violenţa Inchiziţiei sau suficienţa acelui graecum est, non legitur. Răsăritul de astăzi, ieşit dintr-o nouă “noapte barbară”, care l-a înstrăinat de Europa occidentală şi de tehnicile culturii moderne, pare să trăiască aceeaşi ispită a “fundamentalismului” sau a suficienţei izolaţioniste (sub forma unui soi de... latinum est, non legitur).

E legitim să ne întrebăm, nu cu reproşuri indignate, ci cu îndurerată iubire, care sînt explicaţiile acestei stări de lucruri şi care ar fi căile de a o depăşi. Căci de soluţionarea acestei crize conjuncturale depinde unitatea lumii creştine şi salvarea tradiţiei europene.

Desigur, tensiunile dintre Occident şi Orient au şi vechi rădăcini istorice. Acest impas al trecutului poate fi însă depăşit în multe privinţe, cum s-a şi dovedit în deceniile din urmă. Din nefericire, dincolo de divergenţele confesionale, Ortodoxia se simte agresată în temeiurile ei de invazia culturii secularizate a Occidentului contemporan. Îngrijorată de tendinţele dizolvante ale acestei culturi, o mare parte a lumii ortodoxe se crede datoare să se supere pe însuşi discursul de tip cultural. Hipersensibilizată de lungile decenii de prigoană politico-ideologică, ea tinde să vadă în laicismul democratic un fel de continuare “cosmetizată” a ateismului comunist. Unei culturi fără Dumnezeu ea crede că-i preferabil să-i opună o religie fără cultură.

Ceea ce uită numeroşii adepţi ai acestei poziţii elementare şi exclusiviste este tocmai marea lecţie fundatoare a propriei lor tradiţii. Ivit în vremurile de prelungită agonie a culturii păgîne, creştinismul primelor secole a ştiut să combată această cultură cu chiar uneltele ei. Sfinţii Părinţi au fost, în majoritatea lor covîrşitoare, mînuitori erudiţi şi subtili ai formelor culturii greco-latine, pe care le-au pus în slujba noilor conţinuturi de credinţă. De la Origen şi Clement din Alexandria pînă la marii capadocieni, de la Ieronim şi Augustin pînă la Maxim Mărturisitorul şi Ioan Damaschin, ei s-au delimitat critic de spiritul culturii păgîne, dar n-au ignorat şi n-au refuzat instrumentele pe care aceasta li le oferea. Buna pregătire culturală le-a sporit şi creditul, şi eficienţa: păgînismul a fost învins pe limba lui. Cu o desăvîrşită înţelepciune, ei au realizat o dublă performanţă: aceea de a salva ceea ce era viabil din cultura lumii vechi şi aceea de a oferi, dintru început, un instrumentar cultural noii lumi creştine. Geniul natural al Eladei şi-a găsit împlinirea “postumă” în lumina supra-naturală a Revelaţiei. Platonismul, neoplatonismul şi aristotelismul au intrat transfigurate în cetatea lui Dumnezeu. În felul acesta, între cele două lumi a existat o ruptură spirituală, dar o continuitate funcţională. Ordinea creştină nu e distructivă, ci integratoare; ea nu anulează, ci converteşte. Cultura a suferit atunci o metanoia, o mutaţie ontologică şi axiologică, sub semnul biruitor al Crucii. Şi de o metanoia e nevoie şi astăzi. Panica în faţa culturii nu este semn de putere, ci de slăbiciune. Religia nu se confundă cu cultura, dar nici nu este incompatibilă cu ea. Religiile dau suflet veşnic culturilor, iar culturile dau trup istoric religiilor.

Beneficiind de un mai lung exerciţiu al modernităţii, într-un cadru istoric mai puţin contorsionat, învăţînd poate şi din mai vechile lui erori post-medievale, creştinismul occidental s-a priceput – mai ales după Conciliul Vatican II – să reacţioneze mai complex la provocările secularizării. El a înţeles că trebuie să recucerească lumea dinlăuntrul culturii, iar nu din afara ei. Ortodoxia, oricîte puncte de divergenţă ar păstra cu creştinismul occidental, s-ar cuveni să-i preţuiască exigenţele culturale şi strategiile civilizatorii. Aşa cum Occidentul barbarizat a reînvăţat cîndva lecţia culturii de la Bizanţul ortodox şi imperial, tot aşa s-ar cuveni astăzi ca Orientul barbarizat să reînveţe lecţia culturii de la un Occident care şi-a însuşit-o bine, contrazicînd prejudecata ideologică a “obscurantismului religios”.

Avînd un model diacronic în Tradiţia patristico-bizantină şi un model sincronic în creştinismul occidental de azi, Ortodoxia trebuie să se deschidă culturii, fără a-şi sacrifica temeiurile (aşa cum au ştiut s-o facă cîţiva mari teologi ai Răsăritului contemporan, printre care şi părintele Dumitru Stăniloae). Iar dacă în cultura secularizată simte a avea un adversar primejdios, atunci să-şi reamintească adevărul elementar că, pentru a fi combătut eficient, adversarul trebuie bine cunoscut, ba chiar învins cu propriile lui arme. Altminteri orice frondă rămîne sterilă.

Lumea creştină se confruntă, în ansamblul ei, cu provocările tot mai perverse ale spiritului secular. Dacă marile confesiuni istorice nu vor avea înţelepciunea şi disponibilitatea de a-şi reuni forţele şi vocaţiile, deopotrivă mistice, morale şi culturale, în acest adevărat Armaghedon spiritual, atunci creştinismul secolului XXI va cunoaşte o criză fără precedent. Dacă unirea Bisericilor creştine pare încă o frumoasă şi nobilă utopie, unitatea lor de acţiune şi re-acţiune împotriva adversarilor comuni ar putea fi o realitate exemplară a trăirii întru Hristos, o formă de soteriologie infraistorică, mărturisitoare şi creatoare ad maiorem Dei gloriam.

Răzvan CODRESCU

* Acest convegno, reunind editori de carte religioasă din Italia şi România, s-a desfăşurat în zilele de 10 şi 11 decembrie 1998, la Academia României din Roma, fiind organizat de Ambasada României pe lîngă Sfîntul Scaun, în colaborare cu Uniunea Editorilor şi Librarilor Catolici Italieni (U.E.L.C.I.). Din ţară, au fost reprezentate editurile Anastasia, Arhidiecezana Cluj, Ars Longa, Dacia, Editura Arhiepiscopiei Catolice din Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, Puncte Cardinale, Viaţa Creştină. Rămîne regretabil că nu au răspuns invitaţiilor în primul rînd cîteva edituri religioase importante, precum cea a Institutului Biblic sau Deisis, dar şi cîteva edituri laice care au scos de-a lungul vremii şi carte religioasă (Humanitas, Polirom etc.). Din partea italiană au fost prezente edituri reputate precum: Ancora, Centro Ambrosiano, Città Nuova, Dehoniane, La Scuola, Morcelliana, Paoline, SEI, Studium, Urbaniana University Press etc. La deschiderea lucrărilor au luat cuvîntul regretatul Marian Papahagi (directorul instituţiei care a găzduit întîlnirea, decedat fulgerător o lună mai tîrziu), Excelenţa Sa, D-l Teodor Baconsky (ambasadorul României pe lîngă Sfîntul Scaun şi iniţiatorul reuniunii), D-l Giovanni Battista Dadda (reprezentant oficial al U.E.L.C.I.) şi Eminenţa Sa, Cardinalul Paul Poupard (preşedinte al Consiliului Pontifical al Culturii). De-a lungul celor două zile, au luat cuvîntul, printre alţii: prof. Ana Andreescu (reprezentînd – mai degrabă penibil – Ministerul Culturii din România), prof. Francisca Băltăceanu, prof. Cesare Bissoli, prof. Vincenzo Cappelletti, prof. Mario Cattaneo, Pr. Fabio Ciardi, prof. Piero Coda, Smaranda Cosmin Tuchilă (principala moderatoare din partea română), Giovanni Battista Dadda (principalul moderator din partea italiană), Dan Damaschin, prof. Mihai Gherman, pr. Ştefan Iloae, pr. Juvenalie Ionaşcu, Giuseppe Lazzaro, prof. Gaspare Mura, poetul Adrian Popescu, Smaranda şi Christian Tămaş etc. (am respectat ordinea alfabetică). Textul publicat aici a fost prezentat în versiune italiană. Desigur, partea română a fost cea care a avut multe de învăţat, mai ales sub aspect tehnic şi organizatoric... (N. Red.)

* Răzvan Codrescu, “Aspecte ale dialogului religie – cultură în Ortodoxia actuală (Comunicare ţinută la reuniunea româno-italiană cu tema Il libro e la fede. La ricerca di Dio in un mondo secolarizzato”, în Puncte cardinale, anul IX, nr. 1-2/97-98, ianuarie-februarie 1999, pp. 4-5.

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) – “Cine se teme de naţionalism?” (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) – Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) – “Mircea Eliade – «credinciosul fără Dumnezeu»?” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) – “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) – “«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) – “Necesara despărţire a apelor” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) – “Distincţii necesare” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) – “Spiritul viu al dreptei” (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) – “Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) – “Necesitatea unei viziuni de dreapta...” (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (XI) – “Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XII) – “Confruntarea dintre Memorie şi Uitare” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIII) – “Martin Luther şi evreii...” (1995)

* Antologia Punctelor cardinale (XIV) – “Dreptatea d-lui Pleşu” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XV) – “Pe marginea unei decepţii” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVI) – “Unde d-l Pleşu nu mai are dreptate” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVII) – “Viaţa – proprietate de stat” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XVIII) – “Sensul unităţii creştine” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XIX) – “Căderea Cuvîntului în cazuri” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XX) – “O reacţie a d-lui Patapievici” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXI) – “San Juan de la Cruz: Romances” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXII) – “Inchiziţia marxistă împotriva lui Mircea Eliade” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIII) – “Domnul Petru Creţia şi «legionarul de 1,65»” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIV) – “Iarba verde de acasă…” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXV) – “Doar o vorbă să-ţi mai spun…” (1997)
* Antologia Punctelor cardinale (XXVbis) – “«Doar o vorbă să-ţi mai spun...»” (1996)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVI) – “Nici printre evrei n-a lipsit admiraţia pentru Codreanu!” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVII) – “Între zoón politikón şi homo religiosus” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXVIII) – “Apocalipsa şi ştiinţa” (1997)

* Antologia Punctelor cardinale (XXIX) – “Stafia comunismului la Paris”   (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXX) – “«Dogma capitală» a «Noii Ordini Mondiale»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXI) – “Falimentul speranţei” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXII) – “Masoneria şi organizaţiile internaţionale” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIII) – “Ispita «iubirii»” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXIV) – “Apostrof-area ca asasinat moral” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXV) – “Fabulă cu trandafir” (1998)

* Antologia Punctelor cardinale (XXXVI) – “Biserica să nu se teamă de puternicii zilei!” (1998)