Blogul lui Răzvan Codrescu: DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXX

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu cîntul XXII din Purgatoriu – au apărut în premieră pe acest blog şi în paginile revistei Rost. Acum, că revista Rost a dispărut şi ea (cu numărul dublu din iulie-august 2012), cînturile următoare vor fi postate în premieră, cel puţin o vreme, numai pe acest blog.

PURGATORIUL

Cîntul XXX

După ce marea procesiune mistică se opreşte, dincolo de rîu, în dreptul lui Dante – care compară strălucirea celor şapte sfeşnice din fruntea ei cu strălucirea celor şapte stele ale Ursei Mici (Carul Mic), printre care se numără şi Steaua Polară ce-i călăuzeşte pe corăbieri – şi acesta ascultă atent cîntările în latineşte, de extracţie biblică sau vergiliană, ale cetelor îngereşti (Veni, sponsa de Libano – „Vino, mireasă din Liban”, Cîntarea Cîntărilor 4, 8; Benedictus qui venis – „Binecuvîntat eşti cel ce vii”, cf. Matei 21, 9; Manibus, oh, date lilia plenis – „O, împrăştiaţi crini cu mîinile pline”, Eneida, VI, 883), deodată, din mijlocul norului de flori aruncate de îngeri, apare Beatrice, înveşmîntată în culori simbolice (alb, verde, roşu) şi încununată cu frunze de măslin („de-olivă foi”, „ale Minervei frunze” – copacul fiind închinat acestei zeiţe). Poetul nu-i distinge dintru început trăsăturile, dar resimte puterea tainică a fiinţei iubite şi dă să i se confeseze emoţionat lui Vergiliu, care însă a dispărut fără urmă (misiunea lui s-a încheiat), spre mîhnita surpriză a lui Dante, care izbucneşte în plîns. Vocea Beatricei, care-i spune pe nume, îl sfătuieşte să nu plîngă atît după Vergiliu, ci să-şi păstreze plînsul pentru împunsătura altei „spade” (dojana Beatricei). „Doamna” (donna), văzîndu-l cît era de derutat, îşi dă direct identitatea în vileag (Guardaci ben! Ben son, ben son Beatrice – „Priveşte-aici! Sînt eu, sînt Beatrice”), apoi, adresîndu-se cînd lui, cînd îngerilor (ce par să-l compătimească, prin cuvintele Psalmului 30, anume In te, Domine, speravi: „În tine, Doamne, am nădăjduit”, dar rostite numai pînă la finalul versetului 9: pedes meos, „picioarele mele”), îi aduce mustrările menite să-i trezească pocăinţa pentru rătăcirea morală de după moartea ei (sîntem, conform convenţiei poetice, în 1300, iar Beatrice murise în 1290), necuvenindu-se să treacă cineva peste Lete (rîul „uitării” păcatelor) fără o pocăinţă completă. Asprimea conjuncturală a Beatricei nu este decît cealaltă faţă a iubirii ei. De acum ea îi va fi călăuza.

1 Cînd Ursa Mică-a cerului dintîi –

ce-n veci de răsărit şi-amurg nu ştie,

şi-alt nor asupra-i decît vina nu-i,

4 şi care-acolo-atent la datorie

pe-oricare-l face, cum în lume jos

cealaltă-ajută nava-n port să vie –

7 stătu în loc, soborul credincios,

ce-ntre grifon şi ea întîi venise,

cătă spre car al păcii lui prinos;

10 iar unul, ca mînat din ceruri, zise

Veni, sponsa de Libano trei dăţi

la rînd, şi-n cînt întregul pîlc se-nscrise.

13 Cum drepţii-n ziua marii judecăţi,

aleluindu-şi carnea regăsită,

din gropi să iasă vor zori cu toţi,

16 la fel din marea lectică sfinţită

săltară-o sută ad vocem tanti senis

de servi şi soli de viaţă-nveşnicită.

19 În cor grăiau: Benedictus qui venis;

şi-n sus şi-n preajmă aruncînd cu flori:

Manibus, oh, date lilia plenis!

22 Văzut-am eu odinioară-n zori

tot ceru-mpurpurat spre răsărit,

şi-n rest purtînd seninele-i splendori;

25 şi soarele născînd la chip umbrit,

astfel încît prin blîndul abur poate

mult timp de ochi să fie suferit:

28 aşa-ntr-un nor de flori înmiresmate,

săltînd din mîini angelice şi-apoi

căzînd pe car şi-n juru-i răsfirate,

31 pe vălu-i alb purtînd de-olivă foi,

mi se ivi o doamnă-nveşmîntată

sub verdea mantă-n limbi de foc vioi.

34 Şi duhul meu, ce vreme-ndelungată

nu mai fusese în prezenţa ei

răpus de-acea uimire-nfiorată,

37 nu-n văz avîndu-şi el acum temei,

ci în ascunsa firii ei putere,

simţi ale iubirii vechi scîntei.

40 Şi-ndată ce izbi a mea vedere

puterea-naltă ce m-a fost străpuns

încă din anii viselor pubere,

43 de-a stînga mea cătat-am într-ascuns,

cum pruncul maica-ncrezător îşi cată

cînd frica sau durerea l-a ajuns,

46 ca lui Virgil să-i spun: „Ne-nfiorată

nici picătură-n sînge nu-mi rămase:

dă semne-n mine focul de-altădată”.

49 Însă Virgil, vai, singuri ne lăsase,

Virgil, atît de dulcele-mi părinte,

Virgil, în care duhu-mi leac aflase!

52 Nici multul bine ce-l pierdu-nainte

străvechea maică-obrajii mei spălaţi

cu rouă nu-i scăpă de-un plîns fierbinte.

55 „Nu-ţi fie, Dante, ochii-nlăcrimaţi

după Virgil! Nu, încă să nu-ţi fie!

De-o altă spadă-n plîns ai să te zbaţi”.

58 Ca amiralul curios să ştie,

la proră sau la pupă cum din greu

năierii trag, şi la mai mult i-mbie,

61 la fel în stînga carului şi eu,

întors cînd fui strigat pe nume-atare

(ce de nevoie-l pun şi-n cîntul meu),

64 cu ochii-am dat de doamna-aceea care

întîi sub văl de flori mi se-arătase

şi-acum, de peste rîu, mă lua-n cătare.

67 În spatele năframei ei frumoase,

cu-ale Minervei frunze-ncoronate,

deşi-n vileag ea chipul nu şi-l dase,

70 ca o regină-n marea-i demnitate,

grăi asemeni celui care-şi zice

la urmă cel mai greu cuvînt din toate:

73 „Priveşte-aci! Sînt eu, sînt Beatrice.

Să sui pe munte cum te-ai vrednicit?

Nu ştiai tu că-i omu-aici ferice?”.

76 În clarul apei mă uitai spăşit

şi din oglinda ei cu ce ruşine

privirea către ierburi mi-am ferit!

79 Cum aspră mama un copil şi-o ţine,

la fel şi eu pe ea, căci e amară

iubirea cînd să-ndrepte răul vine.

82 Tăcut-a ea; şi îngerii cîntară

In te speravi, Domine deodată,

dar după pedos meos încetară.

85 Cum neaua ninsă pe-a Italiei spată

pe trunchiurile verzi îngheaţă cînd

dalmate vînturi reci încep să bată,

88 apoi se face moină cînd la rînd

suflă din ţara-n care umbra piere,

topind ca focul ceara, vînt mai blînd,

91 şi eu fui fără lacrimi şi durere

pînă la cîntul celor care ţin

mereu isonul veşnicelor sfere;

94 dar auzind cum glasul lor cel lin

cu milă partea-mi ia, de parcă-ar zice:

„De ce-i dai, doamnă, atît prilej de chin?”,

97 tot sloiul strîns în pieptu-mi neferice

se prefăcu în apă şi-n suspine,

pe dinafară începînd să pice.

100 Ea-n zisul loc din car urmă a-şi ţine

ferm tonul ei şi-ndurătoarei cete

din vorbe prinse-a-i desluşi mai bine:

103 „În zi eternă voi pe îndelete

vegheaţi, şi somn sau noapte nu vă fură

nimic din trista veacului pecete;

106 de-aceea vorba mea învăţătură

celui ce plînge-acolo vrea să-i fie,

ca vina lui să-şi afle-n chin măsură.

109 Nu doar prin crugul plin de măreţie

ce-i dă pe lume un destin stelar

oricărui sîmbur de fiinţă vie,

112 ci prin prisosul veşnicului har,

a cărui ploaie de-aşa sus ne vine

încît nevolnici ochii noştri par,

115 acesta-n noua-i viaţă avu în sine

aşa virtuţi că-n haina lor putea

minuni să facă, de-nclina spre bine.

118 Dar cu atîta-i ţarina mai rea,

însămînţată prost şi neplivită,

cu cît vigoare e mai multă-n ea.

121 Un timp fu dat să-l apăr de ispită

cu chipul meu, căci ochii junei fete

l-au fost ţinut pe calea nesmintită;

124 dar vîrsta mea de-a doua cînd pecete

îmi puse vieţii şi plecai la cer,

el mă uită şi alteia se dete.

127 Cînd eu în duh din trupul efemer

ieşii, mai mare-n sîrg şi-n frumuseţe,

el se-arătă de mine mai stingher;

130 urmînd năluca relelor poveţe,

ce nu îşi ţin nicicînd făgada lor,

el se lăsă tîrît pe căi răzleţe.

133 Fu-n van şi inspiraţii să-i implor

de sus, să-l prind prin vis şi cugetare:

la toate-a fost rămas nepăsător!

136 Aşa a fost căderea lui de mare

că nu-i rămase-alt leac spre mîntuire

decît pe cei damnaţi a-i arătare.

139 La poarta celor morţi eu de iubire

purtată-am fost, ca să mă rog de cel

ce-i dete pînă-aici călăuzire.

142 Călca-s-ar legea Domnului, de el,

trecînd prin Lete, n-ar plăti tainul

ospăţului ceresc în nici un fel

145 şi pocăinţei nu i-ar şti suspinul”.

Mai puteţi citi pe acest blog:

Blogul lui Răzvan Codrescu

Pagini

sâmbătă, decembrie 29, 2012

DANTE, «PURGATORIUL», CÎNTUL XXX

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu