Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu
Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine
din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte
cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu
din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu
cîntul XXII din Purgatoriu – au apărut în premieră pe acest blog şi în paginile
revistei Rost. Acum, că revista Rost a dispărut şi ea (cu numărul dublu
din iulie-august 2012), cînturile următoare vor fi postate în premieră, cel
puţin o vreme, numai pe acest blog.
PURGATORIUL
Cîntul XXXI
Beatrice îl mustră în continuare pe Dante (vorba ei ascuţită şi tăioasă e
comparată cu o sabie), grăbindu-i propria mărturisire şi pocăinţa deplină
pentru greşelile săvîrşite după moartea ei, de ordin spiritual şi amoros (Pargoletta poate fi un personaj real sau
doar unul simbolic, iar faptul că numele propriu e prefăcut în substantiv comun
poate indica şi dispreţul Beatricei, şi generalitatea reproşului), cu
conştientizarea traseului diferit pe care s-ar fi căzut să-l urmeze în viaţă (Se
cuvenea nicicum să nu-ţi coboare/ arípile spre alte prinzători,/ vreo
pargolletă-ori alt nimic ce moare... –
vv. 58-60). Poetul este copleşit şi se căieşte cu lacrimi amare, înţelegînd că,
deşi bărbat în toată firea (a se vedea referinţa ironic-înţepătoare la barba
lui – v. 68), s-a purtat copilăreşte, dezonorîndu-şi şi vîrsta, şi condiţia, şi
idealurile primei tinereţi. În discurs se întreţes subtil dimensiunea umană a
Beatricei (ca persoană reală) şi dimensiunea ei simbolică (ea întruchipînd
Teologia). La un moment dat, Dante e răpus de intensitatea dureroasă a pocăinţei
şi cade într-un scurt leşin, din care se trezeşte în apa Letei, petrecut de
braţele Mateldei (a se vedea cînturile imediat anterioare). Ieşit purificat pe
„malul ce nu-nşeală”, îngerii îi cîntă Asperges me… („Stropeşte-mă…”),
cu cuvintele Psalmului 50 (marele psalm al pocăinţei). Îl călăuzesc
spre Beatrice – Raţiunea divină – două grupuri de fecioare, cîntînd şi dansînd:
primele patru întruchipează virtuţile cardinale, iar celelalte trei – virtuţile
teologale (sé dimostrando di più alto tribo ne li atti – „prin felul lor
părînd din neam mai mare”, deci superioare virtuţilor cardinale). În finalul
cîntului, după ce s-a pătruns de frumuseţea ochilor Beatricei (asemănaţi cu
strălucirea smaraldelor), lui Dante i se vădeşte, prin ridicarea vălului
(dez-văluirea este apocalypsis, revelatio), şi gura, „a doua
frumuseţe” (ochii şi gura – ştim din Convivio III, 8 – sînt cele două
frumuseţi ale feţei omeneşti, trimiţînd spre interioritatea sufletească).
Splendoarea chipului dezvelit – privire şi surîs laolaltă – este atît de mare
încît depăşeşte puterile expresive ale limbajului poetic, armonizîndu-se tainic cu
frumuseţea cerească – cea mai presus de simţuri şi de cuvinte.
1 „O, tu din cel’lalt mal al apei sfinte”,
mă-mpunse drept cu vîrful vorbei sale,
ce şi-n tăiş fu crudă mai ‘nainte,
4 răgaz să-mi lase negăsind cu cale,
„zi, zi de-i drept: această-nvinuire
dă bun prilej mărturisirii tale!”.
7 Aşa se năucise-ntreaga-mi fire
încît, prinzînd să zic, nu fu în stare
din gît pe buze glasul a-mi răzbire.
10 Răbdă puţin şi-mi spuse: „La ce oare
pe gînduri stai? Răspunde-mi, c-apa-n tine
n-aduse încă-a relelor uitare!”.
13 Ca-n cleşte prins de teamă şi ruşine,
un „da” aşa firav scosei pe gură
c-abia din ochi îl pricepeai mai bine.
16 Cum dacă-ntinsă e peste măsură,
balista-şi frînge arc şi corzi, şi nu-i
la ţintă-ajunsă-a ei încărcătură,
19 la fel de frînt şi eu sub greu-mi fui,
lăsînd să-mi scape lacrimi şi suspine,
cu glasul poticnit pe vadul lui.
22 La care ea: „Pe calea voii-mi pline
de rîvna de-a te face să iubeşti
cel mai înalt şi mai statornic bine,
25 ce gropi sau chingi putut-ai să găseşti
să-ţi poticnească mersul înainte
şi-avîntul năzuinţelor fireşti?
28 Şi ce-nlesniri sau ispitiri mai sfinte
pe-a altor frunte demne ţi-au părut
să iei la ele-n mersul tău aminte?”.
31 Oftai adînc şi glasul meu pierdut
spre-a-i da răspuns abia găsi putere
din buze-a-i face vorbei început.
34 Zisei plîngînd: „Cu falsa lor plăcere,
smintiră cele joase paşii mei,
de cum ascunsă-aţi fost de-a mea vedere”.
37 Şi ea atunci: „Şi de-ar fi fost să vrei
să taci sau să ascunzi această vină,
era-n zadar, căci cerul ştie ce-i.
40 Dar
de-i spovada-n cel greşit deplină,
se-ntoarce-n mers a curţii noastre roată
şi se-mblînzeşte sabia divină.
43 Şi, totuşi, ca să rabzi ruşinea toată
a vinei tale şi-ntărit să fii
cînd ţi-or cînta sirenele-altădată,
46 smereşte-ţi plînsul şi ascultă-aci,
s-auzi îndemn cum carnea-mi din ţărînă
în sens contrar s-ar fi căzut a-ţi fi!
49 Nimic natura-ori arta la-ndemînă
mai mîndru nu ţi-au pus ca trupul meu,
pe care azi e pulberea stăpînă;
52 şi de supremul farmec, murind eu,
răpit îţi fu, ce lucru muritor
putu să te-nrobească-atît de greu?
55 Să
mă urmezi tu ai fi fost dator,
la primu-asalt al celor trecătoare,
în sus pe mine, cea ne-asemeni lor.
58 Se cuvenea nicicum să nu-ţi coboare
arípile spre alte prinzători,
vreo pargolletă-ori alt nimic ce moare.
61 Un pui de două-aşteaptă sau trei ori,
dar pasărea bătrînă nu se prinde
în laţ, ba nici cu arcul n-o dobori”.
64 Cum, de ruşine, feţe suferinde
copiii-arată, muţi în jos cătînd,
spăşiţi de remuşcarea ce-i cuprinde,
67 la fel şedeam şi eu; iar dînsa: „Cînd
ce-auzi dureri îţi dă, ridică-ţi barba,
să-ţi fie-amarul mai deplin văzînd!”.
70 Un brad vînjos mai lesne-l smulge oarba
furtună ce din nordul nostru bate,
sau cea iscată-n părţile lui Iarba,
73 decît bărbia-mi prinse-n sus să cate;
şi cînd prin barbă faţa mi-o-nţelese,
simţii veninul vorbei aruncate.
76 Iar cînd privirea mea în sus purcese,
văzui că-ntîi createle făpturi
nu mai zvîrleau în jur cu flori culese;
79 şi ochii-mi, încă şovăind impuri,
pe Beatrice-ntoarsă o aflară
spre fiara ce-are-n ea două naturi.
82 Sub vălul ei şi peste apa clară,
părea că nu doar pe-altele le-ntrece,
ci şi pe sine, cea de-odinioară.
85 Şi-atît căinţa, ca pe cel ce trece
printre urzici, mă înţepă de tare
c-a prins de ce-mi fu drag să mi se-aplece.
88 Căzui
răpus de pocăinţa care
din inimă-mi muşcă; şi cum, prea bine
o ştie cea care-mi stîrni ce doare.
91 Apoi de fata cea cu pasuri line,
venindu-mi în simţiri, cu ochii-am dat,
şoptind deasupra-mi: „Ţine-te de mine!”.
94 Pînă la gît în unde cufundat,
ea, zveltă ca suveica pe urzeală,
în braţe peste apă m-a purtat.
97 Aproape-ajunşi de malul ce nu-nşeală,
Asperges me-aşa dulce se-auzi
că-i greu să-l scot din minte la iveală.
100 Prinzîndu-mi
capu-n braţele-i mlădii,
aşa mă scufundă frumoasa fată
c-am fost ajuns din apă-a-nghiţi.
103 Apoi mă scoase ud şi-n dansul roată
al celor patru frumuseţi mă-mpinse,
ce-n mîini, pe rînd, mă luară cîte-o dată.
106 „Noi sîntem nimfe-aici şi stele-aprinse
în cer; iar Beatricei hărăzite
eram demult cînd ea în veac descinse.
109 Sub ochii ei te-om duce; dar primite
privirile spre-a-ţi fi-n adîncul lor,
de-acelea trei ţi-or fi călăuzite”.
112 Aşa, cîntînd, mă agrăiră-n cor
şi spre grifon, de unde Beatrice
ne sta în faţă, îmi dădură zor.
115 „Nu-ţi cruţa ochii”, prinseră-a-mi mai
zice,
„că-n faţă ai smaraldele din care
Amor cîndva te-a săgetat ferice!”.
118 Dorinţe mii, ca flacăra-n dogoare,
îmi mistuiră ochii într-ai ei,
ce fix cătau dinspre grifon în zare.
121 La fel ca ale soarelui scîntei
într-o oglindă, fiara-n două firi,
cu-n chip sau altul, strălucea în ei.
124 Cum, cititor al meu, să nu te miri
cu mine c-o vedeam aievea una,
dar în icoană două năluciri?!
127 Şi-n timp ce bucuros şi-uimit întruna
cu sufletul gustam merindea care
nu saţ îţi dă, ci foame-ntotdeauna,
130 prin felul lor părînd din neam mai mare,
veneau în danţ, pe îngerescul cînt,
spre mine-acele alte trei fecioare.
133 „Întoarce-ţi, Beatrice, văzul sfînt”,
cîntau, „spre cel ce-aşa fidel îţi vine
că să te vadă cale lungă-a-nfrînt!
136 La ruga noastră, vălul care-ţi ţine
sub dînsul gura trage-l, spre-a-i vădi
şi-a doua frumuseţe-ascunsă-n tine”.
139 O, sclipăt al luminii pururi vii,
din cîţi prin Parnas s-au umbrit vreodată
sau din izvor ajunseră-a-i
sorbi,
142 cîţi n-ar părea cu mintea tulburată
cercînd să te redea aşa cum mie
mi te-ai vădit, cu
ceru-armonizată,
145 cînd
vălu-n zare tras a fost să-ţi fie?!
Mai puteţi citi pe acest
blog:
* Dante,
Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante,
Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* "Ce
mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul,
Cîntul XIX)
* Dante:
Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1)
* Dante,
Purgatoriul, Cîntul XXII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante,
Purgatoriul, Cîntul XXIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Intermezzo
liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)
* Dante,
Purgatoriul, Cîntul XXIV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante,
Purgatoriul, XXV (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante,
Purgatoriul, Cîntul XXVI (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante,
Purgatoriul, Cîntul XXVII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXVIII (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXIX
(versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante, Purgatoriul, Cîntul XXX (versiunea
Răzvan Codrescu)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu