Divina Comedie a lui Dante Alighieri
în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu
Pînă la cîntul XXI din Purgatoriu, toate cînturile traduse de mine
din Divina Comedie au apărut mai întîi în paginile revistei Puncte
cardinale. Cum publicaţia sibiană şi-a încetat apariţia cu numărul dublu
din noiembrie-decembrie 2010, cînturile traduse în continuare – începînd cu
cîntul XXII din Purgatoriu – apar în premieră pe acest blog şi în paginile
revistei Rost (care însă e posibil să
nu mai apară nici ea din această toamnă, negăsindu-se sponsori capabili sau
dispuşi să o preţuiască).
PURGATORIUL
Cîntul XXVIII
Dante pătrunde, răpit de frumuseţea din
jur, în Paradisul Terestru, ajungînd pe malul rîului Lete (cel ce şterge
amintirea păcatelor, aşa cum pandantul lui, numit Eunoé, potenţează amintirea
faptelor bune – cf. vv. 121-133), iar
peste apă, în mijlocul unei minunate pajişti înflorite, o vede pe tînăra şi
frumoasa Matelda (nenumită aici, dar identificată în Cîntul XXXIII, 18, prin
gura Beatricei), personaj mai degrabă simbolic (comentatorii n-au ajuns nici
să-i stabilească eventuala identitate istorică, nici să cadă de acord asupra
sensului său alegoric), care zburdă ca într-un dans graţios, cîntă şi culege
flori. Dante intră în vorbă cu ea (asemănînd-o cu legendara Proserpina – fiica
lui Iupiter şi a zeiţei Ceres – răpită de Pluto, zeul Infernului, chiar pe cînd
culegea flori) şi îi cere să-i desluşească două lucruri care-l nedumereau: cum
de era vînt în pădurea Paradisului terestru (în Purgatoriu neîntîlnindu-se
fenomenele naturale curente în lume) şi cum de erau ape în Paradisul terestru
(de vreme ce nu cădeau ploi). Matelda răspunde ambelor lui întrebări şi îi mai
dezvăluie în plus (per grazia) că
acolo era leagănul omenirii, Edenul biblic, pe care poeţii păgîni ai
Antichităţii (şi în special Ovidiu în Metamorfoze
I, 89 şi Vergiliu în Egloga IV, 6 şi
urm.) îl visaseră şi îl cîntaseră ca “vîrstă de aur” a omenirii (“a veacului de
aur desfătare” – l’età de l’oro e suo
stato felice). La vorbele Mateldei, Dante îi surprinde pe Vergiliu şi
Staţiu zîmbind, desigur nu din deşertăciunea mîndriei de sine, ci bucuroşi de
confirmarea inspiraţiei lor poetice şi de a fi acum martori deplini la ceea ce
visaseră cîndva doar în parte. Încă o dată, marea poezie este revelaţie
vizionară şi de aceea marii poeţi sînt asimilaţi celor mai de seamă învăţători
ai omenirii.
1 Dornic să intru-n ea şi să dau roată
pădurii sfinte, atît de vii şi dese,
cernînd lumina-abia înfiripată,
4 fără zăbavă pasul meu purcese
din mal spre largu-acelei pajişti care
era scăldată de miresme-alese.
7 Un suflu dulce, fără vreo schimbare
în sinea lui, simţii pe fruntea mea,
nu mai intens decît adie-o boare,
10 şi frunzele în tremur le făcea
să se încline spre-unde-ntîi îşi lasă
muntele sfînt a umbrei lui perdea;
13 dar nu-ntr-atît de răvăşite ca să
împiedice mărunta păsărime
să-şi dea în viers măsura-armonioasă
16 şi-ntîmpinînd voios acele prime
ceasuri din zi, cu frunzele-mpreună
să işte zvon de cîntece sublime,
19 precum din ram în ram brădetul sună
pe ţărmul de la Chiassi, cînd Eol
Scirocul să-l dezlege se îmbună.
22 M-au dus atîta paşii de domol
spre inima pădurii vechi, că bine
nu mai ştiam pe unde-am dat ocol;
25 şi iată că un rîu cărarea-mi ţine,
ce iarba de pe mal o apleca
spre stînga-n cursul lui cu unde line.
28 Oricîte ape limpezi s-ar afla,
pe lume, nu-i asemeni lui nici una,
căci n-are-n el de tăinuit ceva,
31 deşi îşi poartă unda, bruna, bruna,
sub o perpetuă umbră, ce nu lasă
s-ajungă-acolo soarele, nici luna.
34 Oprit din mers, privirea-mi curioasă
pe malul dimpotrivă iscodi
cum da verdeaţa-n floare de frumoasă;
37 şi-acolo mi-apăru, cum s-ar ivi
ceva neaşteptat, ce-alungă-ndată
orice alt gînd cu forţa vrăjii vii,
40 o
doamnă ce păşea însingurată,
cîntînd şi gingaş adunînd la flori
din calea ei de ele-mpestriţată.
43 „O, preafrumoasă doamnă, de splendori
de-ale iubirii plină, cum se-arată
din ochii ce-s de duh oglinditori,
46 să vii spre acest mal înduplecată”
grăitu-i-am, „te lasă, al tău cînt
urechea mea a-l desluşi să poată.
49 Spre-a Proserpinei amintire sînt
de tine dus, cînd maica-i o pierdu
pe ea, iar ea – al primăverii-ncînt”.
52 Ca o codană-n danţ mi se păru,
ce mlădios se-ntoarce pe picioare,
cu pasul lin de parcă nici nu fu,
55 din
roş-gălbiul pajiştii în floare
nu altfel măsurîndu-mă decît
cu ochi plecaţi sfios o fată mare;
58 şi
ruga-aşa mi-o împlini încît
să-i desluşesc cîntarea ei suavă
se-apropié de mine într-atît.
61 Şi-ndată ce prin ierbi făcu zăbavă,
pe unde-ajunge apa să le spele,
ochii-şi săltă, ca pe un dar de slavă.
64 Nu cred c-avu sclipiri precum acele
în ochii-i nici Venerea săgetată
cînd fiul ei a fost să se înşele.
67 Îmi surîdea, pe malul drept aflată,
în mîini culori de-a valma alintînd,
ce fără sad creşteau pe-a culmii spată.
70 Trei
paşi sta rîul între noi curgînd;
iar Helespontul, pe-unde Xerx trecu,
şi astăzi frîu oricărui trúfaş gînd,
73 urît de Leandru mai cumplit nu fu
că sta-ntre Sest şi Abid, decît de mine
cel fără vad, ce-n cale-mi sta acu’.
76 „Pe-acest liman ales, ce cuib îi vine
umanei firi”, grăi-a, „sînteţi noi,
şi poate trează rîsul meu vă ţine
79 uimirea, bănuieli iscînd în voi;
dar psalmul Delectasti vi-i
făclie,
dînd ceaţa minţii voastre înapoi.
82 Şi tu, ce-mi stai cu ruga-n faţă mie,
zi-mi ce-alte-ai vrea s-auzi, căci sînt venită
la tot ce-ntrebi să-ţi dau povaţă ţie”.
85 „Apa”, zisei, „şi boarea-n crengi şoptită
răstoarnă-n mine, căci altminteri par,
credinţa mai-nainte dobîndită”.
88 Iar
ea: „Ce te uimeşte şi-i neclar
ţi-oi desluşi ce e şi cum se face,
să ieşi din ceaţă şi să ai habar.
91 Supremul bine, ce-n de el se place,
bun îl făcu pe om şi-acest liman
i-l dărui zălog de-eternă pace.
94 Din vina-i iute fu de el orfan;
din vina-i traiul vesel şi cuminte
şi-l preschimbă în plîns şi-n chin avan.
97 Ca tulburarea cea mai dinainte,
de aburi scoşi din apă şi pămînt,
prin fire-atraşi de aerul fierbinte,
100 să
nu-i aducă omului frămînt,
fu muntele atît a se-nălţa
şi slobod e de-unde zăvoare sînt.
103 Or, cum văzduhu-n întregimea sa
cu bolta cea dintîi se învîrteşte,
de nu e ruptă roata pe-undeva,
106 în înălţimea-aceasta care creşte
în viul aer iscă vînt rotirea
şi codrul des îl face de foşneşte;
109 şi-aşa tărie plantei dă izbirea,
că-ntreg văzduhul ia din ea avînt
şi îl transmite-apoi în toată firea;
112 şi-n sine rodnic celălalt pămînt
sub soare dă în pîrg şi fel de fel
de pomi iviţi de multa-i vlagă sînt.
115 Nu s-ar mira, de-ar şti acestea, cel
din lume că atîta rod răsare
fără să vadă cineva de el.
118 Şi-i rost să ştii că sfîntul plai pe care
te afli-acum de-orice sămînţă-i plin
şi roade dă ce-acolo n-au cătare.
121 Apa ce-o vezi nu-şi trage vîna din
izvor hrănit de nori schimbaţi în ploi,
ca rîul ce-i cînd mult şi cînd puţin,
124 ci din fîntînă veşnică, şi-apoi
atît din voia Domnului primeşte
cît lin să curgă-n îndoit şuvoi.
127 Pe-aici putere are de opreşte
ca amintirea ce-i păcat să poarte,
iar de ce-i bun pe dincolo-aminteşte.
130 Pe-aici e Lete şi-n cealaltă parte
Eunoé; iar de folos rămîi,
de nu le guşti în mod egal, departe:
133 ci-a doua-i mai presus de cea dintîi.
Deşi chiar şi cu cît ţi-am spus se poate
ca setea ta să-şi afle căpătîi,
136 mai vreau ceva s-adaug peste toate;
nu cred prea lungă vorba mea să-ţi pară,
de la ce-am fost promis de m-oi abate.
139 Cei care-n vremuri antice cîntară
a veacului de aur desfătare,
poate-n Parnas la-acest liman
visară.
142 Aici fu omul pur în prima-i stare;
aici e-n primăvară-ntreaga fire;
aici, zic barzii, curg din rod
nectare”.
145 Atunci
eu aruncat-am o privire
spre-ai mei poeţi şi zîmbetul pe feţe
li l-am văzut la ultima-i
rostire;
148 şi iar cătai spre-a doamnei frumuseţe.
Mai puteţi citi pe acest
blog:
* Dante,
Infernul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* Dante,
Purgatoriul, Cînturile I-III (versiunea Răzvan Codrescu)
* "Ce
mai face traducerea Divinei Comedii?" (Purgatoriul,
Cîntul XIX)
* Dante:
Papè Satàn, papè Satàn, aleppe! (Inf., VII, 1)
* Intermezzo
liric: Dante (Vita Nuova, XXVI)
Ca veni vorba de Dante.
RăspundețiȘtergereSe pare ca Patapievici a plagiat in cartea sa Ochii Beatricei chestia cu hipersfera universului lui Dante.
Dl Patapievici, desi nu a copiat cuvant cu cuvant, a ales exact aceleasi metafore, comparatii si analogii ca si autorul pe care l-a plagiat. Chiar si exemplele din fizica sunt identice. Dl Patapievici nu s-a mai obosit sa caute altele, desi nu era deloc greu.
Se grabea sa-si publice cartea.
Deh, s-a molipsit de la Ponta.
Nu cunosc cazul şi nu-s familiarizat cu problemele respective. Eu am citit cartea cu plăcere şi, pe alocuri, cu folos, dar nu sînt în măsură să o judec "ştiinţific", nici să-i măsor gradul de originalitate. D-l Patapievici are multe care i se pot reproşa, dar că nu ştie carte sau că ar trăi din furt intelectual nu prea îmi vine a crede.
RăspundețiȘtergere