Salvador Dalí, Los relojes blandos
DIN SONETELE
SĂRMANULUI DIONIS
X
Deja-i prea mult: s-au dus ai mei cu toţii,
părinţi şi fraţi, cu fiii şi nepoţii,
şi de-a rămas din tot ce-a fost vreo mladă,
s-a strîns uitarea peste ea grămadă.
Un şoarec sînt, pierdut printre hîrţoage,
ce n-a ştiut vreodată să se roage,
nici n-a avut de caşul vieţii parte,
ci-a ros mereu felia lui de moarte.
Străin mă simt de lume şi de mine,
rămas stingher pe-o ţandără de vis,
şi nici un înger de urît nu-mi ţine,
nici nu-mi întinde dracul vreun zapis,
şi-aşa-s de trist că noaptea-n pat îmi vine
să-l strîng de gît în somn pe Dionis!
XI
Iubirea ta e goală de cuvinte,
iubirea mea e goală de ardori
şi-aşa străini ne sîntem uneori
că nu ne-aducem noi de noi aminte.
Ca o codoaşă dragostea ne minte,
chircită-n noi de seara pînă-n zori;
m-asculţi cum dorm, iar eu te-ascult cum mori,
şi ceasu-şi linge limbile-nainte…
De ce mă cauţi tu cînd uit de tine,
de ce te caut eu cînd nu mă vrei?
De mi-ai fi coastă şi ţi-aş fi temei,
aş da cu tifla milelor divine…
Dar nu cumva-ntre noi (mă-ntreb mereu)
de lipsă-i tocmai… un pîrlit de zeu?
XII
Să nu-mi spui mie Dionis, de nu e
amorul cea mai rea dintre minciuni:
doar clipe vagi în traista lui aduni
şi firea-ţi pierzi, la cap cînd ţi se suie.
O, bieţi amorezaţi cu mintea şuie,
făcînd zeloşi plăcerii plecăciuni,
de-aţi şti dulceaţa anilor nebuni
pe cîţi din voi stă gata să-i răpuie!
Amoru-i scurt, pe cînd durerea-i lungă,
iar cînd de rost ne prinde moartea goi,
nici mii de-amoruri n-ar putea s-ajungă
să ţină piept nimicului de-apoi,
şi vai atunci de cel ce n-are-n pungă
decît talantul gadinei din noi!
Pentru
conformitate,
Răzvan CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu