Revista
Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de veteranul de
război şi fostul deţinut politic Gabriel
Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de
20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel
Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia-Mihaela
Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul
revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a
sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici.
Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici.
(R. C.)
Paris, Domus Medica, mai 1994 (în picioare: Aureliu Răuţă)
1994
NECESITATEA
UNEI VIZIUNI DE DREAPTA
ŞI
PERSPECTIVELE REALIZĂRII EI
ÎN
NOUL CONTEXT ROMÂNESC
Comunicare la Simpozionul
“Exilul românesc – identitate şi conştiinţă istorică”,
Paris (Domus Medica), 1994
Pentru că astăzi, ori de cîte ori se aduce vorba
despre dreapta, frunţile obişnuiesc să se încreţească, aş începe printr-o
invitaţie la seninătate. Deşi adversarii ei se străduiesc din răsputeri s-o prefacă
într-o sperietoare a vieţii publice, dreapta nu este decît o orientare politică
între altele, bună sau rea mai ales în funcţie de oamenii care o slujesc.
Dreapta nu trebuie confundată cu posibilele ei
forme de perversiune. Dacă putem admite liniştiţi o stîngă politică, dincolo de
extremismele ei istorice, nu văd motivul pentru care dreapta ar trebui judecată
numai prin extremismele ei, cum se
procedează astăzi în mod aproape curent. Privite dinspre extremele lor –
comunismul şi nazismul –, stînga şi dreapta ne pot apărea egal de odioase. Ba
chiar extrema stîngă s-ar cuveni să ne îngrijoreze mai mult, prin faptul că a
avut o carieră mult mai îndelungată şi mai plină de consecinţe în istoria acestui
secol... [1]
Pe noi, ca români, aici şi acum, cel puţin trei
pricini ne obligă moral să nu eludăm
problematica dreptei: în primul rînd, faptul că, în trecutul mai vechi sau mai
recent, atîtea strălucite personalităţi româneşti, de la Eminescu şi Hasdeu
pînă la Mircea Eliade şi Petre Ţuţea, au fost oameni de dreapta; în al doilea
rînd, faptul că dreapta a dat în acest secol cei mai numeroşi martiri neamului
românesc, iar sîngele acestora “strigă din pămînt” pentru o dreaptă pomenire;
în al treilea rînd, faptul că, în chiar Exilul românesc al ultimei jumătăţi de
veac, cei mai activi, mai entuziaşti şi mai generoşi au fost tot oamenii de
dreapta (un exemplu la îndemînă este şi acest Simpozion: dacă ne aflăm adunaţi
aici – oameni de toate vîrstele şi de toate orientările, atît din Exil, cît şi
din Ţară –, aceasta se datorează, în primul rînd, generozităţii
nediscriminatorii a unui om de dreapta, d-l profesor Aureliu Răuţă [2]… despre care am convingerea că nu a
speriat niciodată pe nimeni!).
*
Dificultatea ce apare curent, atunci cînd se
vorbeşte despre dreapta, este că fiecare tinde s-o înţeleagă în felul său!
Etichetele de “dreapta” şi “stînga” s-au relativizat mult în ultima sută de ani,
ceea ce le face inoperante dacă nu sînt corect re-definite [3]. Pentru a ne putea înţelege, prima condiţie este, prin urmare,
să re-definim noţiunea de “dreapta” în raport cu noţiunea de “stînga”.
Altminteri dreapta riscă să fie receptată aprioric, la sugestia propagandei
stîngiste, ca un fel de sumă a tuturor răutăţilor! Ba mai mult decît atît,
adeseori se întîmplă, în lumea de astăzi, că – vorba aceea – stînga face şi
dreapta trage! Să ne amintim că, nu demult, puciul comuniştilor conservatori de
la Moscova a putut fi calificat (atît de Boris Elţîn, cît şi de agenţiile
internaţionale de presă) ca o manifestare “de extremă dreaptă”, sau că, la noi,
formaţiuni politice de extracţie comunisto-securistă, precum PRM sau PUNR, sunt
adeseori prezentate tendenţios ca “grupări de extremă dreaptă”! (De fapt, în
paranteză fie spus, re-definirea noţiunilor fundamentale – politice,
dar şi culturale – reprezintă o necesitate globală a vremurilor noastre; în
lumea contemporană există un fel de război al “limbilor de lemn”; în România,
bunăoară, s-a trecut pe nesimţite de la limba de lemn a “internaţionalismului
proletar” la limba de lemn a “internaţionalismului democratic”, cuvintele şi
ideile rămînînd la fel de păgubite; este pe de o parte un fenomen de incultură, iar pe de altă parte unul de manipulare).
Noţiunile politice de “dreapta” şi “stînga” îşi
au rădăcinile în secolul al XVIII-lea. Pe fondul îndelungatei febre
revoluţionare iluministo-romantice, ce a zguduit din temelii lumea
tradiţională, dreapta a ajuns să
desemneze orientarea politică tradiţionalistă,
preocupată de conservarea vechilor
valori europene, iar stînga –
orientarea politică antitradiţionalistă,
preocupată de abolirea sistematică a acestora, în numele aşa-zisului progres. De-a lungul secolului al
XIX-lea, aceste două fronturi ideologice s-au lămurit treptat: pe de o parte,
la dreapta, primatul valorilor creştine, naţionale, aristocratice şi monarhice,
cu o certă tendinţă spre elitism; pe de altă parte, la stînga, primatul
valorilor opuse: ateo-materialiste, internaţionaliste, democratice şi
republicane, cu o certă tendinţă spre populism. Strategia politică a dreptei,
în secolul trecut, a fost una defensivă şi realistă, în opoziţie cu strategia
politică a stîngii, ofensivă şi idealistă. Stînga, derivată esenţial din
conspiraţia masonică, a agitat în permanenţă spiritul revoluţionar (1789, 1830,
1848, 1870, 1917 – spre a da doar cîteva repere), în vreme ce dreapta a
încercat să reacţioneze la aceste
demersuri anarhiste şi dizolvante (termenul de “reacţionarism”, aplicat dreptei
într-un sens peiorativ, a devenit cu timpul un bun comun al diferitelor “limbi
de lemn” ale stîngii).
În secolul XX, dreapta şi-a păstrat, în mare,
bazele doctrinare, dar şi-a schimbat strategia, devenind la rîndul ei ofensivă.
A fost şi o reacţie normală şi legitimă la marea provocare comunistă, venită
atît dinspre Rusia bolşevizată, cît şi dinspre cercurile procomuniste ale
politicianismului democratic de obedienţă masonică. Un lucru trebuie
conştientizat şi reţinut: stînga a fost
extremistă încă de la originile ei, în vreme ce dreapta a fost silită să devină extremistă, împrumutînd în parte,
la un moment dat, sub presiunea împrejurărilor, armele adversarilor săi. De
aici s-au produs multe confuzii şi nenorociri. În conştiinţa multora, graniţele
dintre dreapta şi stînga au început să se şteargă, în virtutea unei receptări
superficiale a fenomenului politic; iar spre jumătatea veacului nostru s-a mai
întîmplat ceva (păgubitor dreptei şi stîngii deopotrivă): apariţia, sub Stalin,
a struţocămilei numite “naţional-comunism”; de aici încolo, confuziile s-au
ţinut lanţ: între naţionalism şi comunism, între dreapta şi stînga, între
dreapta şi extrema dreaptă, între extrema dreaptă şi extrema stîngă... Treptat
s-a ajuns la confundarea celor două extreme în noţiunea perfidă de “totalitarism”.
Desigur, extremismul e reprobabil atît la
dreapta, cît şi la stînga. Dar aşa cum poate exista o stîngă neextremistă,
astăzi dominantă pe scena politică mondială (socialism, social-democraţie,
liberalism), tot aşa poate exista – în principiu şi-n fapt – o dreaptă actuală neextremistă,
articulată pe fundamentele ideologice ale dreptei clasice (aşa cum şi stînga
îşi păstrează vechile baze doctrinare). Ea mi se pare deopotrivă posibilă,
legitimă şi necesară. În înţelesul pe care i-l dau aici (şi care mi se pare
înţelesul ei esenţial), dreapta n-are nimic de-a face, prin urmare, nici cu
“extremismul”, nici cu “totalitarismul”, nici cu alte “-isme” diabolizate. Dar
ea nu trebuie înţeleasă nici ca o vagă opoziţie generică (aşa cum se întîmplă
în primitivismul politic din România, unde mai ales partizanii puterii tind să
confunde noţiunea de “dreapta” cu noţiunea de “opoziţie anticomunistă”!) [4].
În concluzie, dreapta autentică se
poate defini ca o orientare politică realistă, tradiţionalistă, naţionalistă şi
spiritualistă, menită a
contrabalansa, într-un cadru politic pluralist şi constituţional, tendinţele
prea idealiste, antitradiţionaliste, cosmopolite şi materialiste ale stîngii în
general.
Definiţia de mai sus are nevoie de cîteva
precizări.
Înţeleg prin realismul
dreptei o determinare a teoriilor şi strategiilor politice în funcţie de
realităţile naţionale obiective. Omul de dreapta nu va sfida realităţile de
dragul ideilor, ci va căuta să modeleze realităţile date ţinînd seama de notele
lor specifice. El nu va căuta “modéle” gata făcute, pe care să le aplice vieţii
naţionale în mod mecanic şi imitativ, ci se va strădui să închege forme
adecvate fondului concret şi specific de care dispune. Stînga e procustiană şi
imitativă; dreapta trebuie să fie mlădioasă şi creatoare.
Înţeleg prin tradiţionalismul
dreptei nu conservarea unor realităţi primitive (cum a încercat şi încă mai
încearcă, la noi şi pe aiurea, conservatorismul de tip comunist), nici vreo
formă de regresivism romantic ori de protocronism, ci o dinamică vie şi
constructivă, în liniile de forţă unei tradiţii istorice şi spirituale corect
evaluate. Nu putem renunţa la tradiţie, pentru că nu putem renunţa la propria
identitate; sîntem depozitarii unui trecut nu lipsit de valori şi experienţe,
pe care se cade să avem înţelepciunea de a le fructifica pe fondul
actualităţii. Omul de dreapta refuză “să-şi spele creierii” pentru interese de
moment; el se simte verigă într-un lanţ al generaţiilor, cu răspundere morală atît
faţă de trecut, cît şi faţă de viitor. Omul de stînga, dimpotrivă, pare să
creadă – vorba lui Eminescu – că ţara este
“jucăria generaţiei actuale”. Stînga stă sub semnul interesului imediat (de
unde şi excesul ei de politicianism), în vreme ce dreapta trebuie să stea sub
semnul datoriei eterne.
Înţeleg prin naţionalismul
dreptei o formă firească de păstrare şi afirmare creatoare a fiinţei şi
“geniului” naţional, recunoscînd, în acest sens, dreptul la naţionalism tuturor
neamurilor pămîntului. Orice naţionalism rămîne legitim atîta vreme cît nu
devine exclusivist şi narcisist. Goga spunea cu justeţe: “Vreau să plutesc în
plin umanitarism, dar să mă aflu în luntrea mea şi să-mi iau toate măsurile ca
să nu mă înec” [5]. Naţionalismul
adevărat n-are nimic de a face cu ceea ce se numeşte îndeobşte “rasism”,
“şovinism”, “xenofobie”, “provincialism”, “tribalism” sau altele asemenea. Bunăoară
la noi, să fi fost “rasişti” naţionaliştii Kogălniceanu şi Alecsandri cînd cu
dezrobirea ţiganilor? Să fi fost şovin naţionalistul Eminescu cînd îşi
împrumuta hrisoavele sale atît de dragi unui M. Gaster sau unui H. Tiktin?! Să fi fost “xenofob” naţionalistul Goga cînd îl găzduia la Ciucea pe poetul
maghiar Ady Endre?! Să fi fost “antisemiţi” naţionalistul Nae Ionescu, cînd adunase
în jurul său atîţia tineri discipoli evrei, sau naţionalistul Corneliu Codreanu,
cînd se întreţinea la Casa Verde cu fiul de rabin şi viitorul rabin David
Şafran?! Să fi fost “provincialist” sau “tribalist” naţionalistul Mircea Eliade
– cea mai universală personalitate a culturii noastre contemporane?! Să nu ne
jucăm cu cuvintele! Că sînt posibile şi devieri nefireşti ale firescului
naţionalism, asta-i altceva. Ele nu caracterizează nici de dreapta, nici de
stînga, ci doar de alunecările extremiste ale acestora. Aşa se explică, de
pildă, pseudo-naţionalismul populist pe care-l agită, pe ruinele vechiului
comunism, un Vl. Jirinovski în Rusia sau un C. V. Tudor la noi. Aceasta se
întîmplă, de obicei, atunci cînd naţionalismul îşi pierde farurile moral-spirituale
sau este folosit doar ca simplă unealtă demagogică.
Înţeleg prin spiritualismul
dreptei deschiderea ei moral-spirituală spre valorile absolute, spre Dumnezeu.
În Europa, prin tradiţie milenară, spiritualismul acesta comunitar se acoperă
cu creştinismul, iar în lumea românească el se colorează ortodox. Creştinismul
trebuie să fie suport metafizic şi garanţie morală pentru orice naţionalism
european autentic. Fără această deschidere religioasă şi fără această “cenzură”
morală, naţionalismele riscă să o ia razna, prefăcîndu-se în simple rasisme,
adică biologizîndu-se în măsura în care se despiritualizează. Naţionalismul
creştin se va întemeia prioritar nu pe o comunitate de interese materiale
(care, în paranteză fie spus, nu poate fi decît una imperfectă sau chiar
iluzorie, căci, de cînd lumea, interesele strict materiale mai degrabă îi
dezbină decît îi armonizează pe oameni), ci pe o comunitate de iubire, după modelul iubirii divine. De aceea,
naţionalismul creştin nu poate, cîtă vreme rămîne riguros cu sine, să
propovăduiască ura, violenţa sau egoismul de orice fel. Astfel, misiunea unei
drepte creştine nu este niciodată doar una politică, ci ea vizează permanent o
îmbunătăţire morală a societăţii, în strînsă legătură cu linia Bisericii lui
Hristos. O preocupare de căpătîi a dreptei creştine va fi transformarea
treptată a democraţiei în reală demofilie.
Un popor “împăcat cu Dumnezeu”, ai cărui membri se iubesc întreolaltă şi care
este iubit nediscursiv de conducătorii săi, acela nu va fi niciodată un popor
nefericit, indiferent de venitul pe cap de locuitor. Unui popor care va şti
să-L caute pe Dumnezeu, celelalte îi vor veni pe deasupra.
Cam
acestea sînt, explicitate sumar, temeiurile dreptei de care avem nevoie [6].
Rămîne de arătat, tot pe scurt, de ce este dreapta necesară în contextul
politic al lumii de azi. Pe noi ne interesează aici să probăm această
necesitate la meridian românesc.
Avem
nevoie de dreapta în general, deoarece stînga s-a
dovedit neputincioasă, ieri ca şi azi, să oprească deriva morală şi materială a
ţării. Iar dacă vorbim despre “democraţie” şi “pluralism”, atunci ce fel de
democraţie pluralistă poate fi aceea în care spaţiul politic este saturat de la
centru spre stînga şi practic gol de la centru spre dreapta?! [7] Întotdeauna va fi mai democratică
şi mai echilibrată o societate în care există două forţe politice serioase şi
ireductibile una la cealaltă (cum era la noi în secolul al XIX-lea: dreapta
conservatoare sau “albii” şi stînga liberală sau “roşii”) decît o societate în
care există zeci şi chiar sute de pseudo-partide inanite, înghesuite mai toate pe
talerul stîng al balanţei!
Avem
nevoie de realismul dreptei, pentru că viaţa noastră modernă, încă
de la începuturile ei, s-a tot mişcat falimentar într-un idealism iresponsabil,
pe care realităţile siluite sau neglijate l-au amendat necruţător, ceea ce a şi
dus la tragedia istorică pe care am trăit-o în acest secol. Drumul nenorocirii
noastre “moderne” a plecat de la idealismul unui Stat liberal transplantat
artificial într-o lume abia ieşită din Evul Mediu, a trecut prin idealismul
aşa-ziselor “alianţe istorice” (pe care istoria însăşi l-a ridiculizat la
Yalta), apoi prin idealismul unei industrializări forţate (care a făcut pulbere
din praful economiei româneşti), ca să se ajungă astăzi la idealismul unei
“europenizări” mimetice şi umilitoare, echivalente cu o descumpănitoare
recrudescenţă a “formelor fără fond” [8].
Avem
nevoie de tradiţionalismul dreptei, pentru că noi nu ne
putem permite să ne dizolvăm sufleteşte în civilizaţia nivelatoare pînă ce nu
ne vom fi împlinit destinul cultural specific, nici nu ne putem permite
aventuri excentrice atîta vreme cît n-am reuşit încă să ne gospodărim
cuviincios propria ogradă, bună-rea cum am moştenit-o. Altfel spus, îşi pot permite să se joace riscant
de-a antitradiţionalismul numai acele popoare care au apucat să-şi dea cîndva
măsura deplină a propriei tradiţii; ele “vor rămîne” chiar dacă vor pieri. Pe
noi istoria “ne-a amînat” (cînd nu “ne-au amînat” propriile noastre defecte).
Tradiţionalismul se cuvine să fie, deocamdată, certificatul nostru de
identitate, sănătate şi echilibru, de înţelepciune naţională constructivă,
într-o lume a ispitelor dizolvante [9].
Avem
nevoie de naţionalismul dreptei, pentru că s-a
dovedit că nici un alt factor n-a putut mobiliza pînă acum, după prăbuşirea
vechiului regim, energiile noastre naţionale, poporul rămînînd leneş şi opac,
cum n-a mai fost poate niciodată în toată istoria lui [10]. Se ştie însă că românii sînt în mod tradiţional un popor cu o
mare sensibilitate naţională (d-l Al. Paleologu, într-un interviu recent,
susţinea chiar că nici un popor din Est nu este de conceput în afara
naţionalismului, pe care domnia-sa îl găseşte perfect legitim ca atitudine
istorică şi culturală). Problema este ca această sensibilitate naţională să fie
activată şi canalizată corect şi constructiv. Iar aici
mi-aş îngădui un avertisment: dacă nu vom avea un naţionalism întemeiat pe
tradiţia eminesciană şi pe morala creştină, atunci vom lăsa loc liber unui
pseudo-naţionalism întemeiat pe tradiţia ceauşistă şi pe demagogia neocomunistă,
adică stupizeniei şovine şi izolaţioniste a vadimilor, păuneştilor şi
funarilor! Altminteri, îndreptăţirea naţionalismului e mai
simplă decît pare. Dacă individului, spre a fi sănătos şi destoinic, obişnuim
să-i spunem: “Cunoaşte-te pe tine însuţi!”, “Ai încredere în tine însuţi!” şi,
mai ales, “Fii tu însuţi!”, de ce ar fi neindicat ca neamurilor să le facem
aceleaşi recomandări? Dacă “personalitatea”, “încrederea în sine” şi
“conştiinţa de sine” sînt valori netăgăduit pozitive la nivelul umanităţii
individuale, cum ar putea fi ele ceva negativ la nivelul umanităţii
comunitare?! Naţionalismul, în fond, nu este nimic altceva decît limpezirea şi
stimularea “personalităţii” creatoare, a “încrederii” în propriile puteri şi a
“conştiinţei de sine” a fiecărui neam (de aceea îmi place denumirea acestui
Simpozion: “Exilul românesc - identitate
şi conştiinţă istorică”!) [11].
Avem
nevoie – în fine – de
creştinismul militant al dreptei, pentru că numai printr-o vie credinţă
comună putem ajunge la o unitate reală, şi numai printr-o treptată însănătoşire
morală mai putem spera la o consistenţă viitoare. Altminteri riscăm să devenim
– vorba lui Dostoievski – “simplu material etnografic”... Creştinismul nu
trebuie privit însă, cum ar fi voit Eminescu, doar ca o pragmatică “poliţie
morală”, ci, pe de o parte, ca un centru viu de forţe eterne, iar, pe de altă
parte, ca o componentă majoră a... codului nostru genetic. Dacă am apărut şi am
trăit în istorie sub semnul Crucii lui Hristos, tot prin Cruce ne este dată şi
reînvierea ca neam. (Să fie religia ceva care “nu se mai poartă”? Să fie una
naţionalismul istoric şi alta spiritualismul religios? Priviţi puţin spre Israel
şi veţi vedea că naţionalul şi religiosul nu se exclud şi că, dimpotrivă, din
împreunarea lor poate rezulta o capacitate uimitoare de a rezista şi de a
prospera în istorie! Poate că ni s-ar cădea şi nouă să fim puţin “evrei” –
fireşte, nu în sensul exclusivismului religios, dar în acela al unităţii
naţionale prin credinţă...).
*
Ce se poate spune însă, dincolo de toate aceste
consideraţii, despre situaţia concretă
a dreptei româneşti? Noi avem o tradiţie
de dreapta care pleacă din ideologia conservatoare a secolului al XIX-lea
(reprezentată mai ales de Barbu Katargiu şi Mihai Eminescu), trece prin marele
avînt naţionalist al generaţiei care a înfăptuit România Mare, apoi prin
“ortodoxismul” interbelic (căruia i se circumscriu, pe lîngă “gândirism”, “şcoala”
lui Nae Ionescu şi complexul fenomen legionar), ajungînd pînă la sinteza tîrzie
a “românului absolut” Petre Ţuţea. Că pe un asemenea traseu istoric vor mai fi fost
şi hîrtoape, e de înţeles. Istoria nu-i domeniul perfecţiunii (iar stînga mi se
pare, din acest punct de vedere, mai ilustrativă decît dreapta). Nu există drum
natural fără hîrtoape, cum nu există pădure fără uscături; dar nici drumul nu
se defineşte prin hîrtoape, după cum nici pădurea prin uscăturile ei…
În ce priveşte situaţia actuală a dreptei, după marele hiatus comunist, ea ne
apare firavă şi confuză: cîteva formaţiuni politice fără un impact
semnificativ, cîteva tentative de înfiinţare a unor aşa-zise “cuiburi”
neolegionare, cîteva “fundaţii culturale” sau edituri şi cîteva periodice cu
slabă răspîndire. Punctele de vedere ale diferitelor grupuscule nu sînt
întotdeauna convergente, nici suficient de limpezi. Elementul uman, în cele mai
multe cazuri, este fie prea vîrstnic, fie prea tînăr (pendulînd între
“nostalgie” şi “teribilism”). Unele contribuţii vin şi dinspre Exil (unde s-au
şi organizat cîteva “congrese” sau “simpozioane”, nu întotdeauna cu ecoul
scontat). Există şi “oameni de dreapta” (mai ales printre intelectualii
creştini) care preferă să se manifeste izolat şi discret, oarecum descumpăniţi
de contextul ostil ideilor şi sentimentelor lor... Reprezintă toate acestea
temeiuri suficiente pentru o treptată resurecţie a dreptei? Rămîne de văzut [12].
Cîteva lucruri mi se par, totuşi, evidente. Pe
de o parte, o dreaptă contemporană nu mai poate fi doar o simplă reeditare a
dreptei de ieri; ea îşi poate păstra principiile
eterne, dar are nevoie de forme şi
strategii adecvate actualităţii. Experienţa dreptei anterioare va fi
valorificată de la sine; sînt multe de învăţat şi din virtuţile, şi din erorile
trecutului. Dreapta nu poate eluda trecutul, pentru că este tradiţionalistă; dar nici nu-l poate
absolutiza, pentru că este realistă!
Pe de altă parte, este mai urgentă şi mai profitabilă formarea treptată a unei sensibilităţi de dreapta la nivel public
decît întemeierea pripită a unor formaţiuni politice necompetitive, faţă de
care lumea poate deveni lesne suspicioasă, asimilîndu-le politicianismului
general. Misiunea dreptei mi se pare astăzi mai degrabă una de pedagogie naţională decît una de acţiune
politică directă. În fine, dreapta este chemată să lucreze în strînsă legătură
cu Biserica, reprezentînd un fel de braţ mirenesc militant al acesteia (ceea ce
s-a şi numit “laicatul ortodox”). Dreapta de care avem nevoie va trebui să fie
expresia social-politică a frontului creştin al naţiunii, contribuind, cu
mijloace specifice, la primenirea vieţii ortodoxe româneşti.
În orice caz, dacă dreapta nu va cunoaşte o
resurecţie semnificativă, politică şi spirituală, România riscă să se îngroape
în nevrednicia moştenită de la lungile decenii de stîngism nimicitor. Şi riscă,
la un moment dat, să se pomenească rostind, precum Iorga odinioară: “Eu nu mai
sînt eu!”. Or, nu există nenorocire mai cumplită, pentru indivizi ca şi pentru
popoare, decît să-şi piardă propria identitate şi să ajungă să bată, “ca fără
de sine”, pe la uşile din dos ale altora...
Adolf
Marian CRIVĂŢ-VASILE
[Răzvan
CODRESCU]
[1] În vol. Spiritul dreptei…(1997) apare intercalat aici următorul pasaj: “În
România, bunăoară, nu dreapta cea atît de înfierată, ci stînga – cu diferitele
ei întrupări istorice (liberalismul caragialesc al secolului al XIX-lea,
politicianismul deşănţat de după primul război mondial, lunga noapte comunistă,
apoi neo-comunismul post-decembrist) – poartă adevărata responsabilitate a
dezastrului naţional şi moral în care am ajuns”. [Nota Blog]
[2] Milionarul spaniol de origine română
Aureliu Răuţă (n. 1912, la Cîmpulung-Muscel), inginer ca formaţie intelectuală
şi legionar ca opţiune politică, fondator al Asociaţiei Culturale
Hispano-Române de la Salamanca şi al Fundaţiei Culturale Române de la Madrid,
avea să moară în anul următor (1995), fiind înmormîntat la Madrid (unde şi-a
petrecut cea mai mare parte a vieţii). Organizarea Simpozionului din 1994 l-a
costat în jur de 200.000 de dolari (din ţară, au fost prezenţi, printre alţii:
Corneliu Coposu, Emil Constantinescu, Octavian Paler, Petre Mihai Băcanu,
Roxana Iordache, Ion Gavrilă Ogoranu, Teodor Baconsky, Radu Creangă, iar din
diaspora: Paul Barbăneagră, Dinu Zamfirescu, Alexandru Herlea, Ariadna Combes –
fiica Doinei Cornea, Ioana Brătianu,
Silvia Bădescu – ce poveste!, Theodor Cazaban, Matei Cazacu, Cicerone Poghirc
şi mulţi alţii). [Nota Blog]
[3] În vol. Spiritul dreptei… apare aici, în paranteză, această complinire: “Într-un
recent articol din Dilema – Nr.
197/1996, p. 11 – d-l Teodor Baconsky vorbea chiar de necesitatea unei
«reconstrucţii a dreptei», pe temeiuri mai largi decît cele politice sau
economice, pornind de la simbolismul
spiritual al Dreptei, întruchipat într-o vastă fenomenologie a rectitudinii”. Este ceea ce am încercat şi eu mai
tîrziu în amplul eseu intitulat “Simbolistica tradiţională a dreptei. Pentru o
fenomenologie a rectitudinii” (inclus în vol. Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină asupra politicului,
Editura Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 15-39), care acum poate fi citit şi pe
acest blog: Simbolistica tradiţională a dreptei. [Nota Blog]
[4] În vol. Spiritul dreptei…, acest din urmă pasaj este înlocuit prin: “Pe de
altă parte, ea nu se confundă nici cu vreo formă de «stîngă îmblînzită» sau de
demagogie «centristă», căci ea nu este «mai la dreapta» înlăuntrul stîngii (cum
a fost, spre exemplu, în România de după 1989, «opoziţia democratică» faţă de «puterea
neocomunistă»), ci reprezintă cu totul
altceva decît stînga”, cu următoarea notă de subsol: “Fenomene de
pseudomorfoză politică, în care dreapta autentică nu se poate recunoaşte, s-au
manifestat în anii '90 şi-n Occident (cazul Berlusconi, cazul Chirac, cazul
Aznar etc.), în contexte desigur mai complexe decît cel din România
postceauşistă”. [Nota Blog]
[5] Formularea,
folosită în mai multe contexte, se regăseşte în vol. Mustul care fierbe, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1927, p. 40. [Nota Blog]
[6] În vol. Spiritul
dreptei… figurează aici următorul adaos: “De o dreaptă clădită pe aceste
temeiuri duce lipsă Europa de azi, în ansamblul ei. Iar această lipsă se
resimte mai puternic în ţările din Est, trecute prin sinistra aventură
comunistă. Cazul României este grăitor: a devenit limpede că stînga este
incapabilă să remedieze dezastrul moral, social şi economic generat de propriul
ei extremism. Şi aceasta mai ales pentru că în-dreptarea în afară nu se poate
realiza fără o prealabilă în-dreptare
lăuntrică, pe care stînga demagogică şi coruptă n-o va putea asigura
niciodată”. [Nota Blog]
[7] În vol. Spiritul dreptei… apare şi: “Acest «pluralism înlăuntrul stîngii»
este doar un surogat de democraţie, semănînd mai degrabă cu ceea ce un Silviu
Brucan propusese prin 1990: «o opoziţie în cadrul Frontului»! În aceste
condiţii, inflaţia de formaţiuni politice este cu atît mai ridicolă”. [Nota Blog]
[8] În vol. Spiritul
dreptei… este dată aici următoarea notă de subsol: “«Formele fără fond» reprezintă însăşi formula concisă a acestui
idealism bisecular, pe care conservatorii veacului trecut îl sesizaseră încă de
la originile lui. El a fost întreţinut iresponsabil, nu fără presiuni din
afară, de diferitele clici politicianiste sau financiare, ca şi de latura
cosmopolită a lumii intelectuale (iar, prin mimetism, şi de ceea ce s-a numit «mica burghezie», ridiculizată cu predilecţie de I. L. Caragiale,
care rămîne unul dintre analiştii cei mai lucizi ai fenomenului public românesc
de după 1848)”.
[9] În vol. Spiritul dreptei… paragraful se încheie cu: “Dacă nu vom reuşi să
creştem şi să rodim din propriile noastre rădăcini (adică în chip firesc şi
organic), nu văd cum am putea creşte şi rodi artificial, după reţete de
împrumut. Vitalitatea creatoare o găseşti sau nu o găseşti în tine; ea nu se
poate căpăta prin maimuţăreală, oricît de ilustre ar fi «modelele»”. [Nota Blog]
[10] În vol. Spiritul dreptei… apare în plus: “Singura analogie posibilă ar fi
cu epoca fanariotă, ce a reprezentat un lung somn al conştiinţei naţionale,
într-un ingrat context istoric. Trecutul nostru precomunist dovedeşte, de
altfel, că realizările noastre istorice şi culturale, atîtea cîte au fost, s-au
împlinit aproape fără excepţie pe un fond de efervescenţă naţionalistă”. [Nota Blog]
[11] În vol. Spiritul
dreptei… paragraful se încheie cu: “Există o psihologie comunitară şi o
pedagogie naţională a căror eludare este echivalentă cu iresponsabilitatea şi
chiar cu genocidul moral”. [Nota Blog]
[12] Tot acest
paragraf am ales să-l redau în forma lui mai clară şi mai generalizatoare din
vol. Spiritul dreptei…, lăsînd la o
parte exemplificările – astăzi depăşite şi chiar obscure – din pestriţul peisaj
politic şi publicistic al momentului respectiv. În orice caz, astăzi, după 18 ani, se vede că “temeiurile” respective nu s-au dovedit “suficiente” şi că la dreapta, practic, totul rămîne de făcut. [Nota Blog]
* Adolf
Marian Crivăţ-Vasile, „Necesitatea unei viziuni de dreapta şi perspectivele
realizării ei în noul context românesc”, în Puncte
cardinale, anul IV, nr. 7/43, iulie 1994, pp. 1-2. Textul a fost destinat iniţial Simpozionului “Exilul românesc –
identitate şi conştiinţă istorică”, organizat la Paris (Domus Medica), mai ales
prin contribuţia regretatului Aureliu Răuţă, în mai 1994 (acolo n-a putut fi prezentat însă decît sub
forma unui rezumat). O variantă actualizată
a textului, cu titlul „Raţiunile unei drepte actuale”, a fost inclusă în
volumul Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei.
Între tradiţie şi actualitate, Editura Anastasia, Bucureşti, 1997, pp.
190-201. Ulterior, materia lui s-a topit în amplul eseu intitulat „Noţiunile
politice de dreapta şi stînga. O redefinire critică din
perspectivă creştină” (inclus în volumul Răzvan Codrescu, Cartea îndreptărilor. O perspectivă creştină
asupra politicului, Editura Christiana, Bucureşti, 2004, pp. 40-60), care,
în ultima lui formă, poate fi citit şi pe acest blog (Noţiunile
politice de "dreapta" şi "stînga").
Paris, mai 1994: Teodor Baconsky şi Răzvan Codrescu
Mai puteţi citi pe
acest blog:
*
Antologia
Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?"
(1991)
*
Antologia
Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)
*
Antologia
Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără
Dumnezeu»?" (1992)
*
Antologia
Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic
între bucurie şi dezamăgire" (1992)
*
Antologia
Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor"
(1993)
*
Antologia
Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)
*
Antologia
Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei"
(1993)
*
Antologia
Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a
politicului: Mişcarea Legionară" (1994)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu