DIN SONETELE
SĂRMANULUI DIONIS
XIII
De am un Zeu, acela mi-e Cuvîntul,
şi dacă-am fost pe seama-i trăitor,
pe limba mea mi-e rîvna să şi mor,
că-n ea se pupă cerul cu pămîntul.
Ea-nfruntă lin stihiile haíne
şi sună pur în fiecare gînd,
iar cine-o toarnă-n visul lui flămînd,
răzbună-n ea şi moartea care vine.
Căci tu te duci, dar ea-n poem rămîne,
şi vremea dinţii şi-i toceşte-n rime,
sau în măsuri solemne şi sublime,
ce-ntineresc cu cîtu-s mai bătrîne.
Nu cred în rai şi-n iad, dar cred că poate
rămîne viu Cuvîntul peste toate.
XIV
Zicea
Mihai că-i fiu-acelei secte
ce are
dor de formele perfecte,
dar
Dionis, pe urma lui, vă spune
că nu-s
perfecte dacă nu-s nebune.
E-o
nebunie-a duhului ce ţine
mereu
aprinse stelele în vine
şi ia
pieptiş, pe căile lactee,
cuvîntul
de la poale la Idee.
Mihai
era bolnav de-o nebunie
ce-i
mai presus de tot ce-a fost să fie
şi-n
veşnicia ei de foc şi pară
s-a dus
de bunăvoia lui să moară,
ca
neamul tot să poată să învie
în
logosul ce strigă în pustie.
XV
Puţin îi pasă celui greu de minte
că nu pricepe, iar cel plin de ură
nu pune preţ pe-a dragostei măsură,
şi joc îşi bat cu toţii de cuvinte.
Căci nu e înţeles să-l iei aminte
şi nici virtute vie în făptură
să nu-şi îmbrace goliciunea pură
în vechile cuvîntului veşminte.
Ascultă graiul omului cum sună
şi dacă duhul este treaz în tine,
cum ştii din gust că poama este bună,
la fel vei şti cu-auzul ce şi cine,
şi-oricît ar vrea cel rău să se ascundă,
tu vei cunoaşte taina lui profundă!
Pentru conformitate,
Răzvan
CODRESCU
Mai puteţi citi pe acest blog:
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu