ANTOLOGIA «PUNCTELOR CARDINALE» (XI)

SUMARUL BLOGULUI

INDICE DE NUME

Revista Puncte cardinale a fost întemeiată în ianuarie 1991 de veteranul de război şi fostul deţinut politic Gabriel Constantinescu şi a apărut lunar la Sibiu, fără nici o întrerupere, timp de 20 de ani (240 de numere). Nucleul redacţional a fost alcătuit din Gabriel Constantinescu, Răzvan Codrescu, Demostene Andronescu, Marcel Petrişor şi Ligia Banea (n. Constantinescu). Generaţia închisorilor comuniste a fost sufletul revistei şi i-a dus greul. Lista alfabetică a tuturor colaboratorilor şi a sprijinitorilor mai importanţi ai revistei poate fi accesată aici. Pentru detalii despre această antologie on-line, a se citi aici. (R. C.)

1995

APELUL UNUI LICEAN

CĂTRE „OASTEA NAŢIONALISTĂ”

La început de an, în miez de iarnă, oastea naţionalistă românească (risipită pe aiurea, în fel şi chip, pe criterii tot mai variate) se află într-un moment de grea încercare. Nu vrem să fim profetici şi nici sentenţioşi, dar evoluţia social-politică din ultimul timp pare să demonstreze aceasta.

În anul care a trecut, sminteala a cam apucat diversele tabere naţionaliste din România noastră atît de săracă în conştiinţe şi valori. Conflictul, pe alocuri artificial şi irelevant, s-a ascuţit în ultimul timp şi a îmbrăcat forme convulsive (să mai amintim de cuvintele grele rostite în polemicile R. Codrescu – Dan Dungaciu [1] sau V. Neştian – Ion Zeană? [2]). Creştinismul, religia iubirii, „religia milei şi-a iertării” (Nae Ionescu), pare să rămînă doar în mintea şi pe buzele unora, iar în inimă deloc. Cineva spunea că cea mai mare distanţă de parcurs pe lume este de la creier la inimă. Iar Sf. Apostol Iacov avertizează: „Credinţa fără fapte moartă este” [Iacov 2, 26].

Depăşind acest moment neplăcut, se cuvine să începem noul an curăţiţi de ura ce ne-a sfîrtecat şi, mai mult chiar, ne-a făcut să uităm cine este duşmanul comun.

Am blamat necontenit (chiar dacă just) opoziţia şi pe „diversioniştii” de la M.P.R., fără să avem în vedere că preşedintele Iliescu lucrează netulburat „pentru liniştea noastră”. Nu este acum momentul să descoperim care sînt rădăcinile acestui conflict ce macină oastea naţionalistă românească sau care sînt şansele unei reconcilieri. Vom trage doar un semnal de alarmă: dacă ura, pizma reciprocă nu se vor potoli, vom dezamăgi iremediabil atîţia tineri sinceri, dar dezorientaţi. Oare nimic nu e adevărat din ceea ce pretindem că sîntem: naţionalişti cu frică şi dragoste de Dumnezeu?! Să ne lepădăm, deci, de tot ce se cheamă îngustime mintală şi pigmeism sufletesc!

Cînd Goga era la putere, Căpitanul a dat legionarilor, prin Circulara nr. 128 (28.I.1938), următoarea dispoziţie: „Nu răspundeţi la nici o provocare. Nu atacaţi guvernul naţionalist în nici o întrunire. Treceţi cu vederea toate greşelile lui, căci nu e o glorie să vezi întotdeauna greşelile altora…”. Şi totuşi puţini sînt cei ce iau aminte la sfatul dat. Preferă să-şi scoată ochii şi să-şi consume energia în manifestări cu caracter reprobabil. Urmăriţi, bunăoară, toate declaraţiile celor de la Mişcarea. Nu prididesc în a-l cita frecvent pe C. Z. Codreanu, ne vorbesc despre necesitatea unităţii, ne predică creştinismul ortodox (uneori cu smerenie şi dreaptă credinţă). Să ne căznim să-i credem şi să nu-i judecăm în nici un fel. Mîntuitorul nostru Iisus Hristos ne-a spus: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvîntaţi pe cei ce vă blestemă, faceţi bine celor ce vă urăsc şi rugaţi-vă pentru cei ce vă vatămă şi vă prigonesc” (Matei 5, 44). Şi nu cu dragoste făţarnică, ci cu dragoste curată, chiar dacă „unii, e drept, vestesc pe Hristos din pizmă şi duh de ceartă…” (Filipeni 1, 15). Să îi iubim frăţeşte, iar în cel mai rău caz, vorba lui N. Steinhardt, „îi iubim, dar nu îi simpatizăm”.

Cum spuneam, aproape că am uitat de duşmanul nostru comun: satana roşie. Puţini au analizat, pare-se, succesele roşilor în alegerile locale din unele oraşe însemnate în geografia ţării. Ataraxia este o boală care răpune tot mai mulţi români, iar celebra „aflare în treabă”, respectiv proverbialul „Merge şi-aşa!” (alături de diletantism) s-au cvasi-generalizat în societatea românească. Au trecut cinci ani de la Revoluţia scăldată în sîngele copiilor ţării, iar Iliescu, omul KGB-ului, se mai află la putere. Iar aici să nu ne amăgim! Finanţa mondială nu se confundă cu electoratul nostru imatur, care dă votul neocomuniştilor. Or, aceasta este cel mai grav: nu că opoziţia este mai mult sau mai puţin obedientă faţă de Occident, ci faptul că românii sînt acum ori ignoranţi, ori pro-socialişti şi preferă perpetuarea rînjetului iliescian decît, hai să spunem, chipul bătrînesc al d-lui Coposu [3] sau partida d-lui Manolescu [4]. Românul nu vrea să audă de acest proces banal: schimbarea. Nici măcar în virtutea principiului „să alegem răul cel mai mic” (fiindcă alternativă reală la cele două – puterea neobolşevică, respectiv opoziţia cvasi-masonizată – noi ne încăpăţînăm să nu oferim!). Comuniştii sînt draci cu care românii noştri mai sînt dispuşi să se facă fraţi [5], pentru a trece puntea spre o alimentară cu kilul de mezeluri mai ieftin… „O, ţară tristă, plină de umor!”…

Unii i-au reproşat Căpitanului absenţa simţului politic. S-au înşelat însă. Căpitanul a ştiut să facă alianţe politice fără compromis, nu şi-a subestimat niciodată adversarii şi a ştiut să se poarte corect cu fraţii de aceeaşi credinţă. A făcut pact electoral cu Maniu [6] din dorinţa de a contracara acţiunile demenţiale carliste [7]. Conştient că va trebui să ajungă la putere doar pe cale legală, printr-un sistem imperfect, dar necesar (e tot mai limpede aceasta!), şi-a sfătuit întotdeauna camarazii să se adreseze cu precădere celor dezorientaţi şi mai puţin celor înfipţi într-un crez (naţional-ţărănesc, liberal sau socialist). Iar România sfîrşitului de secol XX e plină de astfel de dez-orientaţi. Masele nedumerite trebuie cîştigate cu încetul, printr-un program sănătos de orientare naţional-creştină, nici superficial, dar nici imposibil sau anacronic.

Cei ce gîndesc la viitorul Mişcării Legionare trebuie să ia seama mai bine la modul în care trebuie concepută şi dusă o luptă politică. Nu poate fi benefic un autoizolaţionism stupid, cum nu poate mulţumi pe nimeni nici politicianismul fundamentat pe compromis. Pentru eradicarea puterii neocomuniste este necesar să se ducă o politică cu mintea limpede, degajată de orgolii mărunte şi neînecată în patimile trecutului. Căci în zadar vom critica opoziţia pentru greşelile sale, dacă nu vom aduce acestei opoziţii o alternativă viabilă şi reală (pe care noi o vedem proiectată într-un partid de dreapta – tradiţionalist, conservator, de orientare creştină).

În Raportul de activitate depus la Parlament de S.R.I., citim şi constatăm cu îngrijorare că preocupările nobile ale unor edituri, foi, asociaţii, ligi etc. în direcţia prezentării adevărului istoric sub toate aspectele sale (cu o atenţie mai deosebită acordată Mişcării Legionare) sînt etichetate ca fiind „o ameninţare la adresa siguranţei naţionale”! Sînt proferate minciuni sfruntate cu privire la manifestărilre ce au avut loc la Aiud pe 15 septembrie 1994 [8], este reiterată acuzaţia de „fanatism” etc. Incriminate sînt şi publicaţiile Gazeta de Vest şi Puncte cardinale, editurile timişorene Gordian şi Marineasa. Rămîne, desigur, o enigmă cum de revista Mişcarea a scăpat din vederea vigilenţilor securişti. Vrem să credem că nenominalizarea tinerilor de la M.P.R. se datorează exclusiv neatenţiei Serviciului Român de Informaţii, iar nu unor eventuale „legături” mefistofelice cu acesta (e cunoscut modelul calului troian)…

S.R.I.-ul este clar „cu ochii pe noi” [9]. Bănuim că Procuratura, Cotroceniul, Executivul şi Dealul Mitropoliei [Patriarhiei] sînt într-un consens deplin referitor la această problemă (doar este pusă în joc „securitatea” Patriei!).

Poate nu este momentul rostirii unor fraze afectate, unor declaraţii pline de emfază şi patetism orb. Dar trebuie să luăm bine aminte şi să nu trăim din amintiri şi iluzii: puterea controlează perfect situaţia. Fără a fi excesiv de pesimişti,, ghidîndu-ne doar după realităţile imediate, spunem că orizontul nostru (al celor cu un crez) pare a fi înăbuşit din nou fără nici un scrupul.

Să înălţăm neîncetat smerite rugăciuni pentru luminarea minţii tuturor, pentru împlinirea dreptăţii Neamului, pentru a deveni o turmă şi-un Păstor. Iar prigoana ce ni se pregăteşte [10] să o putem înfrunta uniţi cu toţii în duhul credinţei şi al dragostei pentru Domnul Iisus Hristos şi Ţara aceasta.

Mihai George NEAMŢU [11]

[1] Este vorba de polemica mai generală pe care am purtat-o în acea perioadă cu revista Mişcarea, nu cu Dan Dungaciu personal (despre care mi-am exprimat buna părere chiar şi atunci cînd am polemizat, iar astăzi sîntem prieteni). Pentru cei mai tineri, precizez că Mişcarea era organul de presă al Mişcării Pentru România (MPR), formaţiunea politică a lui Marian Munteanu, fostul lider al Ligii Studenţilor şi al Pieţei Universităţii. Lăsîndu-i la o parte pe mai vîrstnicii şi controversaţii Ilie Bădescu şi Ion Coja, cei mai apropiaţi de Marian Munteanu şi mai activi în cadrele respective erau pe atunci George Roncea (Victor Roncea făcuse ochi, dar încă nu şi gură), Mugur Vasiliu, Dan Dungaciu, Florin Stuparu (Dumnezeu să-l odihnească) şi alţi cîţiva. [Nota Blog]

[2] Valeriu C. Neştian, fost politruc al învăţămîntului socialist pe vremea lui Ceauşescu, devenise după 1989… legionar ultrasimist (mai ales la Gazeta de Vest, „mensualul” timişorean condus de Ovidiu Guleş şi finanţat de Zaharia Marineasa). Ion Zeană, macedonean, era vechi legionar, cu vederi antisimiste. Nici unul, nici celălalt nu mai sînt astăzi în viaţă. Foarte tînărul autor (care nu se sfia să tragă pe nimeni de urechi, nici măcar pe mine, care – „îngust la minte” şi „pigmeu” la suflet – îi publicam textele cu amuzată simpatie) sugera, prin exemplele alese, că se ceartă între ei, în sînul „oastei naţionaliste”, şi cei din generaţiile mai vechi, şi cei din generaţiile mai noi, şi cei mai radicali, şi cei mai puţin radicali. [Nota Blog]

[3] „Seniorul” Corneliu Coposu, liderul PNŢCD, avea să se stingă din viaţă în acelaşi an, pe 11 noiembrie (în vîrstă de 79 de ani - dintre care 17 şi jumătate petrecuţi în temniţele comuniste). [Nota Blog]

[4] Era vorba de Nicolae Manolescu şi Alianţa Civică. [Nota Blog]

[5] Iată că situaţia a rămas neschimbată şi după alţi 17 ani, numai că fostul elev arădean de la „Moise Nicoară”, vindecat demult de nevinovatele puseuri „legionaroide” ale precocei sale adolescenţe, este acum şef de partid (Noua Republică) şi trăieşte la alt nivel şi în alt registru tragedia perpetuă a „dreptei” dîmboviţene (sinchisindu-se mai puţin de „oastea naţionalistă” şi mai mult de „opoziţia cvasi-masonizată” – horribile dictu)! [Nota Blog]

[6] Este vorba de „pactul de ne­agresiune electorală” cu Iuliu Maniu, Gheorghe I. Brătianu, Partidul Evreiesc şi Gruparea C. Argetoianu, încheiat în noiembrie 1937. Legionarii au cîştigat în decembrie 1937 peste 15% din voturi, răsturnînd, practic, situaţia politică a ţării. [Nota Blog]

[7] Pînă la urmă a triumfat „demenţa” carlistă, la începutul lui 1938 fiind instaurată dictatura regală, ceea ce l-a determinat pe Codreanu să dizolve oarecum ostentativ, prin Circulara Nr. 148 („Către legionari, ziarişti, autorităţi şi publicul românesc”), din 21 februarie 1938, Partidul “Totul pen­tru Ţară” (expresia politică a Legiunii), invitînd la non-violenţă şi excluzînd explicit eventualitatea unei lovituri de stat şi prefacerea României, zicea el, „într-o Spanie însîn­ge­rată”. În acelaşi an, va fi întemniţat în primăvară şi asasinat în toamnă, ieşind din istorie şi intrînd în legendă (de unde l-a pescuit şi tînărul Mihai Neamţu). [Nota Blog]

[8] La Aiud, unde s-a ridicat mausoleul-biserică de la Rîpa Robilor (iar în urmă şi mănăstire), în memoria deţinuţilor politici morţi acolo şi în închisorile comuniste din toată ţara, au loc pînă astăzi reuniuni anuale pe 14 septembrie (Ziua Crucii), la care nu o dată, pe lîngă supravieţuitorii prigoanelor şi rudele celor căzuţi, au fost prezente şi grupuri de tineri cu pretenţii neolegionare şi manifestări uneori teribiliste (care nu-i tocmai de mirare că au iritat autorităţile, precum şi o parte a publicului şi a presei). [Nota Blog]

[9] „Sîntem cu ochii pe voi!” era titlul unei rubrici belicoase din revista Mişcarea. [Nota Blog]

[10] N-a fost, desigur, nici o „prigoană” (tînărul autor intrase evident prea mult, cu patos imaginativ, în pielea „prigoniţilor” de altădată), ci doar cîteva stupidităţi birocratice sau mediatice (cum se mai comit, pe alocuri, şi în ziua de azi). [Nota Blog]

[11] Astăzi autorul - teolog consacrat şi prolific publicist, intrat el însuşi în polemici dure cu alte facţiuni ale unei drepte încă la fel de inconsistente şi de dezbinate (fie că e pro- sau anti-legionară) - semnează: Mihail Neamţu. În revista Puncte cardinale a mai publicat, în intervalul 1994-1996, şi sub pseudonimul „Rafael Hraşovan”. Încercarea unora de a-l culpabiliza astăzi pentru simpatiile romantice de la 15-16 ani este, dacă nu abjectă, în orice caz ridicolă. Cei curioşi pot citi, de altfel, propriul său „auto-denunţ” în volumul de eseuri şi articole Zeitgeist: tipare culturale şi conflicte ideologice, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2010, pp. 120-126 (text accesibil, în rezumat, şi pe internet).  [Nota Blog]

* Mihai George Neamţu, „Apelul unui licean către «oastea naţionalistă»”, în Puncte cardinale, anul V, nr. 1/49, ianuarie 1995, p. 1 (cu urmare în p. 2).

Mai puteţi citi pe acest blog:

* Antologia Punctelor cardinale (I) - "Cine se teme de naţionalism?" (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (II) - Interviu cu Părintele Calciu (1991)

* Antologia Punctelor cardinale (III) - "Mircea Eliade - «credinciosul fără Dumnezeu»?" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (IV) - “Fiziologia trepăduşului” (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (V) - "«Resurecţia» lui Nichifor Crainic între bucurie şi dezamăgire" (1992)

* Antologia Punctelor cardinale (VI) - "Necesara despărţire a apelor" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VII) - "Distincţii necesare" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (VIII) - "Spiritul viu al dreptei" (1993)

* Antologia Punctelor cardinale (IX) - "Dimensiunea transcendentă a politicului: Mişcarea Legionară" (1994)

* Antologia Punctelor cardinale (X) - "Necesitatea unei viziuni de dreapta..." (1994)