Blogul lui Răzvan Codrescu: DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL VI

Divina Comedie a lui Dante Alighieri

în noua versiune românească a lui Răzvan Codrescu

După ce am publicat traducerea Infernului (2006) și am încheiat traducerea Purgatoriului (2013), căreia îi rămîn dator cu notele și comentariile, am avut din ce în ce mai puțin răgaz pentru lucrul la Divina Comedie. În tot acest răstimp, n-am mai apucat să traduc decît primele cinci cînturi din Paradis, postate deja pe blog. Le adaug acum și traducerea Cîntului VI (la care am trudit îndelung, din pricina afluenței de nume proprii, foarte anevoie de redat într-o transpunere literară).

Justinian cel Mare

PARADISUL

Cîntul VI

Cîntul VI al Paradisului se constituie integral din cuvîntarea către Dante a împăratului Justinian (482-565, suit pe tron în 527), marele legiuitor (Codex Justinianus) și ctitor (Sfînta Sofia) romano-bizantin, care – pornind de la evocarea acvilei imperiale și a lui Constantin cel Mare (272-337, suit pe tron în 306), cel ce-a orientat imperiul dinspre Apus spre Răsărit (stabilindu-i capitala la Constantinopol, în 330), invers decît întemeietorul său legendar, Enea (l’antico che Lavinia tolse, „ce-i fu cîndva Laviniei bărbat”), ce venise din Răsărit (Troia) spre Apus (Italia) – își povestește pe scurt propria viață, apoi punctează istoria glorioasă a Romei antice și medievale, simbolizate de acvila imperială („sacrosanctul semn”), disputat de ghibelinii și guelfii epocii lui Dante, pe care Justinian îi consideră deopotrivă de răi urmași ai măreției imperiale. În finalul cîntului, duhul lui Justinian vorbește despre cei ce sălășluiesc în cerul lui Mercur (spirite zeloase pentru bine, dar mobilizate nu atît de iubirea pură, cît de aspirația lumească spre faimă și onoare), cu o pilduitoare referire aparte la nedreptățitul Romieu (Romeo) de Villeneuve (1170-1250), administrator al bunurilor ultimului conte de Provenza, Raimondo Berengario IV (în textul lui Dante: Ramondo Berenghieri), cu care îl simțim pe Dante solidar, ca unul ce el însuși a fost nedreptățit de concetățenii săi și a trebuit să apuce calea pribegiei.

1 „După ce-acvílei Constantin i-a dat
să meargă în răspăr cu-acela care
îi fu cîndva Laviniei bărbat,
4 Europei două veacuri la hotare
dumnezeiasca pasăre-i stătu,
pe lîngă munții unde-obîrșia-și are;
7 și cîrma lumii-ntruna o trecu
din mînă-n mînă, sub penetu-i sfînt,
pînă ce-ajunse și-ntr-a mea de fu.
10 Cezar cîndva, Justinian eu sînt,
ce-ascultător de cea dintîi iubire,
mai drepte legi făcut-am pe pămînt.
13 Pîn’ să-mi încep lucrarea, doar o fire
și nu mai mult credeam că e-n Christos,
iar crezul mi-l țineam cu mulțumire;
16 dar Agapit, suprem și cuvios
păstor, cu înțeleptele-i cuvinte,
din rătăcire la liman m-a scos.
19 Crezutu-l-am și ce-mi grăi-nainte
acum mi-e clar, cum vezi că-n ce-i contrar
un termen zice drept, iar altul minte.
22 De cum avui Biserica dreptar,
vru Domnul lucrul meu să îl inspire
și mă-ncrezui cerescului său har;
25 iar dînd lui Belizarie-al meu oștire,
fu semn de sus că ceru-l ocroti
ca eu să-mi văd tihnit de cîrmuire.
28 Îți lămurii ce-ntîi ai vrut să știi,
dar seama luînd cum faptele se leagă,
ceva în plus mai țin să-ți spun aci,
31 ca mintea ta deplin să înțeleagă
că sacrosanctul semn îl necinstesc
și cei ce-l țin al lor, și cei ce-l neagă.
34 Să vezi cîte virtuți îndreptățesc
cinstirea lui, pornind din clipa-n care
Pallant, murind, i-a dat temei regesc.
37 Fu Alba, știi, lăcașul lui cel mare
trei veacuri și mai bine, pînă cînd
luptară trei cu trei spre-a lui favoare.
40 Știi ce făcu sub șapte regi la rînd,
de la Sabine la Lucreția, biata,
cetăți vecine sieși supunînd.
43 Mai știi și cîtă glorie Romei dat-a
contra lui Bren sau Pir odinioară,
și-a altor crai ce le-ntregiră ceata.
46 Prin el Torquat și Quințiu, cui îi dară
prin chică nume, Decii, Fabii și
atîția alții faima-și căpătară.
49 Și-arabilor mîndria le-o strivi,
ce, îndrăzneți, cu Hannibal trecură
prin munții de-unde, Padule, tu vii.
52 Sub el, de tineri, biruință-avură,
Pompei și Scipio, și colinei care
îți este leagăn fu-ncercare dură.
55 Apoi, pe cînd vru ceru-nseninare
s-aducă lumii-n felul lui divin,
pe Cezar Roma-l vru a-i fi mai mare.
58 Tot ce făcu din Varo pîn’ la Rin,
Isara, Era, Sena bine știu,
ca și-alte văi de care-i Ronul plin.
61 Iar ce, lăsînd Ravenna mai tîrziu
și Rubiconu-n urmă, săvîrși,
nu-i cu putință-n vorbe să descriu.
64 Spre Spania oștirea o porni,
bătînd apoi Durazzo și Farsala,
încît și caldul Nil se îngrozi.
67 Văzu din nou și Troia lui, natala,
pe unde Hector se-află îngropat;
apoi și-urmă spre Ptolomeu năvala.
70 Spre Iuba-n jos trăsni înfricoșat,
de unde-o luă apoi spre-al vostru Apus,
de pompeiana surlă-ntărîtat.
73 De ce făcu de-o altă mînă dus
urlă și Brut cu Cassiu acolo jos,
și Modena-ori Perugia-n lume sus.
76 Și îl resimte-atît de dureros
și Cleopatra, ce să moară vru
degrabă, printr-un șarpe veninos.
79 Cu-acela pîn’ la roșul mal trecu;
cu-acela-aduse lumii-atîta pace
încît lui Ianus templu-nchis îi fu.
82 Dar tot ce semnul ce-a vorbi mă face
a săvîrșit și-avea să săvîrșească,
domnind pe lumea ce sub moarte zace,
85 pălește cînd menirea lui lumească
prin cel de-al treilea Cezar se măsoară
cu ochi curați și duh s-o deslușească;
88 dreptatea ce și-asupra mea coboară
îi hărăzi, prin mîna cui îți spun,
să-i facă răzbunarea mai ușoară.
91 Mirarea la-ncercare-acum ți-o pun:
Tit răzbună cu-o nouă răzbunare
pe-aceea a păcatului străbun!
94 Apoi, cînd longobarzii cu turbare
mușcară din Biserică, tot el,
prin Carol Magnul, îi găsi scăpare.
97 Acum ți-e lesne-a-i judeca defel
pe cei ce vinovați zisei a fi
de-al vostru rău, iscat din prostul zel.
100 Obștescul semn cu crinii aurii
vor unii a-l înfrunta, iar alții-l țin
ca doar al lor: ce-i mai smintit nu știi.
103 Facă-și de cap partidul ghibelin
sub un alt semn; căci rău l-urmează cine
îi ia dreptății girul ei divin.
106 Și-acest nou Carol, ce cu guelfii ține,
să nu-l sfideze, căci de gheara sa
și-un leu mai falnic jupuit fu bine.
109 Adesea fiii-ajunseră-a ofta
din vina unui tată, și nu-mi pare
că Domnul semnu-i pe un crin l-ar da!
112 Această mică stea podoabă are
de duhuri bune și de zel mînate,
ce-au năzuit la faimă și onoare.
115 Dar cînd spre-acestea dorul ne abate,
e drept mai greu să-și afle calea-n sus
și razele iubirii-adevărate.
118 Că plata după merit ni s-a pus
e pentru noi prilej de bucurie,
căci nu-i nimic în minus sau în plus.
121 Așa-ndulcește-n noi dreptatea vie
simțirea-ncît aceasta nu mai poate
nicicînd smintită în vreun fel să fie.
124 Un cînt suav din varii voci se scoate;
la fel din felurite stări de-aci
se naște armonia-acestor roate.
127 Din mărgărintul nostru a luci
prinde lumina lui Romeo, care
la fapta-i bună plată rea primi.
130 Dar provensalii ce-l tratară-atare
nu prea au rîs, căci rău ajunge cine
pizmaș se-arată cui vreun merit are.
133 Pe patru fete, cîte-avu, regine
le văzu Raimond, datorită lui
Romeo cel sărman, dar om de bine.
136 Și ațîțat de vorba nu știu cui,
acestui drept el îi ceru socoată,
ce-i dărui profit ca nimănui
139 și moș ajuns, sărac ca niciodată,
plecă pribeag; să poată lumea-afla
inima lui și umilința-i toată,
142 de-l laudă, mai mult l-ar lăuda”.

Acvila imperială

Blogul lui Răzvan Codrescu

Pagini

joi, februarie 02, 2017

DANTE, «PARADISUL», CÎNTUL VI

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu